de Maria Sovar
Au fost odată ca niciodată două surioare gemene, Luana şi Sorana. Luana era invidioasă pe sora ei, deoarece ea era mai frumoasă, mai caldă şi mai blândă (asta era părerea Luanei). Iar Sorana credea că Luana este cea mai frumoasa, cea mai deşteaptă, cea mai… Oricât de mult încerca bunica să le explice fetelor să nu se mai certe, că trebuie să se iubească şi să se ajute, nu reuşea să le apropie. Aveau şi momente frumose, în care se jucau, iar bunica le alinta Luna şi Soarele.
Într-o zi, pe când fetiţele erau la grădiniţă, doamna învăţătoare le anunţă că se apropie „Săptămâna Altfel” şi s-a gândit ca într-una din zile să invite un magician. Fericirea ce se citea pe chipurile copiilor spunea totul despre propunerea doamnei învăţătoare. Fetele erau fericite şi abia aşteptau să vină această zi! O întrebau pe bunica mereu cât mai este până la „Săptămâna Altfel”.
Luana se gândea să-l întrebe pe magician dacă o poate transforma pe sora ei în „Soare”, aşa cum o alinta bunica. Ştia ea din poveştile spuse de bunica ei că magicienii puteau face minuni. Şi când era supărată pe Sorana voia să o transforme în „Soare”. Abia aştepta să vină ziua în care se va întâlni cu magicianul să-l întrebe dacă poate face această magie.
Iată că timpul a trecut şi a venit şi mult aşteptata zi. Luana abia aştepta să-l cunoască pe magician şi să-i facă propunerea la care se gândise. În timpul magiei, aproape că nici nu s-a putut concentra la ce se întâmpla, gândul ei era la cum să-l abordeze pe magician. În fine, ora de magie a luat sfârşit și toţi copiii au aplaudat. Luana şi-a făcut curaj şi s-a dus să-l întrebe.
− Chiar eşti un magician adevărat şi poţi face lucruri ciudate?
− Da, sunt un magician adevărat şi chiar fac lucruri ciudate. De ce?
− Atunci poţi să mă ajuţi cu ceva?
− Sigur, scumpo, cu ce te pot ajuta?
− Vezi fetiţa aceea de acolo? Este surioara mea. O poţi transformă în „Soare”? Bunica aşa o alintă. Magicianul, surprins de ce auzea, a rămas un pic pe gânduri, apoi a zis:
− Cred că pot face câte ceva, dar o să dureze ceva timp.
− Bine, bine. Deci o să mă ajuţi?
− Să fii sigură!
Luana zâmbi şi se întoarse la sora ei.
S-au întors acasă, au povestit cum a fost întâlnirea cu magicianul şi fiecare s-a retras la ea în cameră. În ultima zi din „Săptămâna Altfel”, când s-a trezit, Luana s-a simţit ciudat. Era foarte straniu, ceva nu funcţiona bine, în cameră era frig, iar ceasul deşteptător nu sunase. Când a deschis ochii, şi-a dat seama că nu este în patul ei, ci în spaţiu. Ea era „LUNA”. Nu trecu mult şi o observă pe sora ei. Ea era „SOARELE”?
Bineînţeles iar stau în umbra ei, îşi zise Luana.
− Ăăăăăă, unde sunt? se auzi suspinând Sorana.
− Stai, nu mai plânge! O să-ţi explic eu despre ce este vorba, spuse Luana. Îi povesti despre propunerea pe care o făcuse magicianului şi oftă.
− De ce nu mi-ai spus? Şi acum ce facem? Cum ajungem acasă? Ai vreun plan? Cum revenim la loc fetiţe? Sper că ai un plan, nu?
− Din păcate, nu, nu am nici un plan.
− Ştii, uneori vreau să fiu ca tine. Mă bag în toate discuţiile şi uneori dau de bucluc, ca în acest caz. Mă ierţi? Avea dreptate bunica, trebuie să fim cele mai bune prietene.
Deodată se auzi o explozie. Fetele se aflau în sala de clasă. De la geam le făcea cu mâna magicianul. Se rupsese vraja doar datorită faptului că au fost sincere una cu cealaltă. De atunci, Luana şi Sorana s-au purtat ca două surori şi sunt nedespărţite şi fericite!
(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)
