Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search

Povestire scrisă de Simina Pascal la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

— Hai, e târziu! E timpul să mergi la culcare.

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-ai auzit înainte de a cădea într-un somn adânc.

Uşor, îţi deschizi ochii. Cineva bate la uşa camerei tale.

— Scumpo! o voce feminină strigă melodios. Trezirea!

Adormită, te dai jos din pat şi îţi pui în picioare papuceii tăi şifonaţi. Ajungi în bucătărie. Acolo, mama te aşteaptă cu o felie de pâine aburindă şi cu un zâmbet orbitor pe faţă.

Dai din cap uşor, aşezându-te la masă. Fără să vrei, ochii îţi sunt aţintiţi pe ceasul impunător, ce ticăie cu putere. Abia atunci îţi dai seama..! Este ora 12, iar tu te afli încă acasă!

— Mama… ? E… E 12! Trebuia să fiu la şcoală de mai bine de 4 ore!

Dintr-odată, mama ta izbucneşte în râs. Nu e un râs înfricoşător, care ţi-ar provoca un fior pe şira spinării. Ci, mai degrabă, unul plăcut şi cristalin. Cu toate astea, te sperie.

— P-Poftim…? Cuvântul îţi părăseşte buzele înainte să îl poţi opri.

Îţi simţi gâtul uscat. Înghiţi în sec, apoi continui:

— C-ce am să le spun profesorilor? Ce fac cu absenţele? Lecţiile? Notele…?!

Mama, auzindu-ţi tonul şi văzându-ţi expresia îngrijorată, îşi opreşte râsul isteric. Îşi şterge o lacrimă la colţul ochiului, își drege glasul, apoi îţi răspunde:

— De când îţi faci tu atâtea griji? Ha…! Nimeni nu o să facă nimic în privinţa asta.

Fără să-ţi dai seama, începi să te întrebi:

„Nu se va întâmplă nimic? Dar…”

Gândurile îţi sunt întrerupte. Din depărtare o auzi din nou pe mama ta. Îi auzi râsul. Râsul mecanic. Râsul provocat de faţa ta confuză.

Fără să ştii, te schimbi şi apuci clanţa uşii. O deschizi. Apoi o închizi. E o succesiune de evenimente plăcute. Liniştitoare. În timp ce încui uşa, încă îţi poţi auzi mama râzând.

Oricum e târziu, te gândeşti. Orele s-au terminat. Nu mai poţi face nimic.

Te decizi să o iei la vale uşor. Îţi laşi picioarele să te conducă pe trotuarul întortocheat şi îţi laşi mintea liberă.

Inspiri, expiri. Mirosul vag de castane coapte îţi umple plămânii. Auzi foşnete de fiecare dată când îţi laşi pasul greoi pe frunzele ca o coadă înfoiată de vulpe. E plăcut…

— SIMINA!! strigă o voce cunoscută.

— Ce?… Ana?!

— În carne şi oase! spuse ea cu un zâmbet copilăresc. Hai în paaarc!

— Cum? Dar unde e Andreea? Şi, stai puţin…

O opreşti şi o întorci cu faţa înspre direcţia ta:

— Nu o să mă întrebi de ce nu am fost astăzi la şcoală?

Se uită cu o privire crucişă înspre tine, apoi rânjeşte cu gura până la urechi:

— Contează? De când ar trebui să-mi pese?

— Adică…

— Faci ce vrei! E o ţară liberă! zice ea, deschizându-ţi larg braţele, cu o privire leneşă pe chip.

În drum spre parc, se aude un strigăt lung. Alarmată, te întorci spre direcţia din care s-a auzit sunetul.

O tânără femeie îşi agită mâinile spre direcţia unui om care fuge cu o geantă.

Speriată, te întorci spre Ana, care şi-a scos telefonul, începând să facă poze.

— A-Ana! Trebuie să o ajutăm!

Aceasta însă nu te bagă în seamă, vorbește la telefon, cu ochii aţintiţi înspre femeia care acum plânge pe stradă.

Intrigată, te uiţi pe drum. Oamenii trec pe lângă ea, nebăgând în seamă incidentul.

— Bine. Hai să mergem! spune Ana, băgându-şi telefonul înapoi în ghiozdan.

— Dar…!

— Am spus, să mergem! Hmm? Uf! Nu e problema noastră! Şi-aşa nu contează! Pufneşte Ana, arătând dispreţuitor în faţa femeii.

Imediat ce Ana rosteşte acele cuvinte, este o pauză lungă.

— Hm! Nu eşti amuzantă astăzi. M-am plictisit. Plec acasă.

— … S-Stai! Ghiozdanul tău e încă…

Nu apuci să îţi termini propoziţia. Când te-ai întors pe călcâie, ai constatat că Ana deja plecase, fără să lase vreo urmă. Înainte să mai poţi face altceva, o lumină puternică te lovește. Clipeşti de câteva ori. Mama ta se uită la tine cu un zâmbet duios pe faţă.

— Hai, scularea! E timpul să mergi la şcoală.

Te uiţi agitată în jur. Eşti în camera ta, învăluită de nişte aşternuturi de culoarea unui galben mortal.

— Dar… Eu… Tu… Parc?

Mama ta râde. Nu un râs mecanic. Ci unul prietenos şi înţelegător. Fără să ştii, buzele tale trandafirii se aliniază într-un zâmbet.

— Hmm… Pesemne ai visat. Dar acum… gata! Vino la micul-dejun! Vei avea timp să visezi mai târziu!

Mama ta iese din cameră, lăsându-te să te dezmeticeşti. Coborî din pat, îţi pui în picioare papuceii tăi şifonaţi, şi pleci spre bucătărie.

— Totuşi… spui tu amuzată. Cred că am visat destul pentru o lună.

Pui mâna pe clanţă. O deschizi. O închizi… Repeţi acţiunea binecunoscută şi un oftat îţi scapă printre buze:

— O lume fără consecinţe… Nebunie curată!

Apasă fără frică

Start the conversation

Success
Your comment is awaiting moderation.