Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search

Povestire scrisă de Ștefania Istrate la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Stefania

A fost o dată un postovitor pe nume Marcus. Postovitor înseamnă un fel de magician, care creează poveştile, dar le şi realizează cu adevărat, cu ajutorul spiriduşilor săi.

Era o zi perfectă pentru a crea noi poveşti. Marcus s-a aşezat pe scaunul său din petice colorate şi a început să se gândească la noi întâmplări. El îşi spuse în gând:

— Piticii care au grijă de o prinţesă cu faţa albă… hmm! Deja am folosit aceste cuvinte şi întâmplări. Mi-a venit o altă idee! Aş putea vorbi despre o carte care prinde viaţă şi povesteşte singură întâmplările sale magice. Este o idee excelentă!

Postovitorul plecă spre MAREA CARTE A POVEŞTILOR, care era aşezată într-o sală foarte mare a casei lui. Cartea era ca o casă şi îşi schimba coperta în funcţie de ultima poveste inventată sau de BRAŢUL AJUTĂTOR, care putea schimba coperta după dorinţa fiecăruia. Singură problemă pentru spiriduşi era că numai Marcus putea intra în cabina unde se afla BRAŢUL AJUTĂTOR. Ei şi-ar fi dorit să meargă în cabină şi să poată schimbă coperta după dorinţele lor. Dar, dacă schimbai complet coperta faţă de poveste, făceai un mare dezastru ce putea distruge MAREA CARTE A POVEŞTILOR.

 

În urmă cu mult, mult timp s-a făcut un concurs de postovitori. La fiecare 10.000 de ani se face o alegere a noului postovitor, care poate schimba poveştile. Pe când Marcus era tânăr şi se înscrisese pentru acel post, mai era încă un canditat, pe nume Rafon. Fusese coleg cu postovitorul nostru, dar când fiecare dintre ei a auzit că celălat s-a înscris, s-au supărat unul pe altul şi nu au mai fost prieteni. La şcoală fuseseră nedespărţiţi, mereu unul lângă celălalt. Chiar şi colegii spuneau că s-ar putea la un moment dat să devină duşmani.

 

Postovitorul ajunse în camera unde se afla cartea respectivă şi merse la uşa de la intrare, dar uşa era de la un castel bântuit. El s-a gândit că trebuia să fie un castel plin de fericire.

Înainte să vină el, Rafon se deghizase într-o bătrânică ce dorea să vorbească cu Marcus. A intrat pe uşa castelului şi a transformat fericirea în tristeţe. Mare parte din poveste era amestecată.

Din păcate, coperta era cu tristeţe. A trecut la următoarea poveste care era despre o fată care îşi pierdea pantoful şi se căsătorea cu prinţul. El o schimbase cu o fată rea care îşi mințea mama şi care dorea să le vadă pe surorile sale vitrege la închisoare. Până la urmă, una dintre surorile sale se căsători cu prinţul cel frumos şi tocmai ea ajunse în închisoare. Când Marcus a ajuns la sfârşitul acestei poveşti s-a supărat tare şi şi-a chemat spiriduşii să-l ajute la refacerea poveştii.
I-a lăsat pe spiriduşi să-şi facă treaba şi a plecat spre cealaltă poveste, dar a văzut o mantie neagră! El şi-a spus în gând:

— Ce o fi acea mantie? Oare a intrat cineva în MAREA CARTE A POVEŞTILOR?

S-a dus în fugă după Rafon şi l-a apucat de haină. El i-a spus:

— Predă-te, altfel te voi spune alegătorilor de postovitori şi vei merge la închisoare!

— Mă predau! Sunt Rafon! Colegul şi rivalul tău!

— Rafon, de ce ai face una ca asta?

— Deoarece tu ai fost ales să fi postovitor, iar eu nu! Eu trebuia să fiu postovitor! Toţi bărbaţii din familia mea au fost, iar eu am pierdut şi acum familia nu mă mai recunoaşte. Sunt o ruşine pentru ei!

— Îmi pare rău, dar nu eu am ales să fiu postovitor şi, dacă mi-ai fi povestit aceste întâmplări, le puteam zice alegătorilor să mă retrag!

— Chiar ai face asta, Marcus? Tu ai fost bun cu mine tot timpul, dar nu mi-am imaginat că poţi să-ţi laşi visul deoparte pentru a-ţi ajuta prietenul să ajungă postovitor!

— Tu ai fost cel mai de nădejde prieten şi nu m-ai minţit! M-ai ajutat la greu şi mi-ai fost în spate mereu pentru a mă susţine! Cum să nu-mi ajut prietenul?

— Acum nu mai poţi face nimic, dar nu este nici o problemă!

— Rafon, hai să ne împăcăm şi te voi lasă să stai în camera alăturată mie, unde vei face şi tu poveşti.

— Ar fi minunat!

Şi aşa au ajuns să fie din nou buni prieteni, ca în copilărie!

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Teodora Gherghe la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Teodora

Citim din plăcere, din curiozitate, din nevoia sau dorinţa de informare sau din dorinţa de a descoperi lumi noi, experienţe noi, de a evada sau de a ne (re)descoperi. Indiferent de motivaţia pentru care deschidem o carte, vom găsi aproape întodeauna o recompensă (mai multe, de fapt) ascunsă între coperţile ei. Recompensa e, însă, alta pentru fiecare cititor şi alta la fiecare recitire. Uşa pe care o deschide sau emoţia cu care se închide o carte este unică pentru fiecare dintre noi: pentru că ceea ce înţelegem, simţim şi contemplăm printre rândurile uneri cărţi este legat stâns de cine suntem noi.

Aşa se face că nu există de fapt o carte anume care să deschidă pentru toată lumea aceleași uşi ale cunoaşterii. La fel, nu există o uşă pe care să o deschidă orice carte. Dar e cert că potenţialul cel mai mare de a descifra secrete ascunse în interiorul nostru sau departe de noi stă în… cartea viitoare pe care încă nu ai citit-o. Şi, dincolo de lecturile obligatorii şi de listele cu Top 100 de cărţi de citit într-o viaţă, e important să citeşti cărţi care îţi fac cu ochiul, cărţi care te intrigă, te fugăresc, te depăşesc, te enervează, te testează, te fac să plângi sau să râzi cu lacrimi, până găseşti cartea perfectă pentru uşa secretă pe care abia aşteptai să o descui. Secretul este deci… să citeşti, şi apoi să citeşti în continuare.

Uneori, s-ar putea să îţi folosească şi să reciteşti. Uneori mă amuz recitind poezii sau paragrafe din cărţile copilăriei. În timpul în care imaginaţia mea nu avea margini şi visam că o să salvez lumea… ca majoritatea celor ce vârstă mea, probabil. Îmi amintesc cum cochetam cu vocaţia de scriitor când eram mică: cred că am scris poezii cât să umplu zeci de felicitări pentru părinţi, bunici, iubiţi, prieteni. Mama mi-a făcut cadou, pe la 8 sau 9 ani, prima mea carte de poezii legată, cu copertă de piele verde închis. Am început să scriu chiar un roman despre lumea adulţilor prin ochi de copil, într-o vară petrecută la bunici, într-un caiet în care, de fapt, trebuia să scriu fişele lecturilor obligatorii. Timpul a trecut, însă, şi mi-am dat seama că mintea mea critică se ancorează din ce în ce mai mult în căutare de dovezi, fapte, semne şi logică, până într-atât, încât aveam să îmi masacrez la nesfârşit fiecare rând de proză sau versuri, fără sorţi de izbândă. Aşa că beletristica a rămas o joacă de copil. Ce să-i faci, nu putem să fim toţi scriitori…

Dar cei care sunt ne deschid uşile spre alte lumi. Lumi cu maşini care merg pe bază de benzină, copii care merg la şcoală pe unicorni roz sau imagini care te teleportează în locul în care a fost făcută poza. Acestea sunt locurile în care aş vrea să îmi duc cititorii, dacă aş reuşi să public şi eu o carte.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Toma Vlad Ștefănescu la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Toma

A fost odată, în Tărâmul Basmelor, şcoala basmelor. Aici s-au întâlnit cei trei eroi ai noştri: băiatul, care era fiul lui Harap-Alb, leul şi ciclopul. Ei erau prieteni atât de apropiaţi, încât trăiau împreună. Într-o zi s-au gândit să meargă într-o aventură legendara în căutarea armelor de aur.

În a doua zi au vorbit între ei:

— OK! Noi o să mergem în pădurea zmeilor, apoi în mlaştina vrăjitoarelor şi în final pe muntele Legendar, unde o să găsim armele de aur, a spus băiatul lui Harap-Alb.

— Sunteţi pregătiţi? Că eu sunt! a exclamat ciclopul.

— Eu nu trebuie să mă pregătesc, pentru că deja sunt! a spus leul.

— Părinţii noştri ne lasă să mergem, aşa că ne-au adus cele necesare drumului şi mâncare. Vom pleca mâine la răsărit, a spus fiul lui Harap-Alb.

În ziua următoare, au plecat. Băiatul şi-a luat praştia lui legendară, leul şi-a luat sabia lui norocoasă şi ciclopul buzduganul lui gigantic. Când au plecat, colegii lor le-au urat mult noroc, iar profesorul le-a spus că vor primi câte un zece la materia aventurii.

 

Au ajuns în Pădurea zmeilor înainte de răsăritul soarelui. Zmeii încă dormeau, aşa că eroii noştri au mers foarte încet, sperând să poată traversa pădurea fără să îi trezească. Dar la prima rază de soare aceştia au început să se trezească. Cei trei tovarăşi luat-o la fugă. Au alergat aşa de repede, încât nici zmeii nu puteau să-i ajungă şi, într-un final, au ieşit din pădure. Zmeii nu au avut curaj să se aventureze în afară pădurii, care îi proteja.

Eroii şi-au continuat drumul grăbiţi. Când s-a făcut noapte, şi-au aprins focul de tabără, au mâncat câte ceva şi s-au odihnit pe rând. Leul a fost primul care a stat de gardă. Dis de dimineaţă şi-au continuat drumul.

Au făcut 8 kilometri până la Mlaştina Vrăjitoarelor. Când s-au apropiat, au văzut nişte monştri care păzeau intrarea mlaștinii. În lupta care a urmat, eroii noştri şi-au folosit abilităţile speciale: leul a lovit o piatră cu sabia, formând mai mulţi lei mai mici, ciclopul a provocat un cutremur lovind puternic pământul cu buzduganul lui, iar băiatul şi-a folosit abilitatea finală, aruncând cu praştia pietre din foc în monştri, topindu-i. Învingători în luptă, au început să cerceteze zona. Au găsit o căsuţă a unei femei de vreo 20 de ani, care avea o fetiţă de vârsta lor, şi au rămas la ele peste noapte. Femeia i-a rugat să gonească vrăjitoarea cea rea. Are să le dea binecuvântarea ei de vrăjitoare bună şi mâncare gătită de ea pentru a prinde puteri. Cei trei au mers în casa bântuită, au găsit vrăjitoarea cea rea şi au gonit-o din mlaştină. Locul s-a vindecat imediat după plecarea ei.

Au ajuns, în sfârşit, la Muntele Legendar. Urcuşul a fost foarte greu, dar au găsit cufărul cu armele de aur. Acesta era apărat de un balaur gigantic, dar lupta cu acesta a fost uşoară pentru eroii noştri, deja obişnuiţi să înfrunte monştrii. Cu toate astea, în luptă ciclopul şi-a rănit mâna dreaptă, dar, cu ajutorul binecuvântării primite de la vrăjitoarea cea bună, aceasta s-a vindecat în scurt timp.

Când au deschis cufărul, au găsit armele de aur şi au devenit pe loc mai puternici, mai isteţi şi mai musculoşi. Când sărbătoreau victoria, au apărut ca din senin Vrăjitoarea cea bună, fata ei, colegii lor de şcoală, împreună cu profesorul şi cu părinţii lor.

Cei trei i-au întrebat:

— Cum aţi reuşit să ajungeţi aici în mai puţin de un minut?

— Vrăjitoarea cea bună, care este chiar sora mea, ne-a teleportat aici cu ajutorul unei vrăji de-ale ei, a spus soţia lui Harap-Alb.

— Bravo, băieţilor! Aţi câştigat o medalie de aur şi nota zece la materia Aventurii. Aţi devenit adevăraţi eroi astăzi, a spus profesorul lor.

 

Cu toţii au petrecut acolo 4 zile şi 4 nopţi. Apoi totul s-a întors la normal.

În ziua următoare, la şcoală, cei trei au vorbit între ei:

— Vreţi să mai mergem într-o aventură, să îl găsim pe legendarul Făt-Frumos din Lacrimă? a întrebat băiatul

— Da! Trebuie să facem asta neapărat, a spus Leul, plin de adrenalină.

— De ce nu? Să pregătim scutirea pentru școală, a spus ciclopul.

Apasă fără frică