Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search
Archives

de Alexandra Elena Toma

Mai demult, cu mulţi ani în urmă, exista un loc magic care se numea Misteria (sună misterios, nu-i aşa?), în care trăiau multe vrăjitoare. În fiecare an, în Misteria se căuta un cufăr, care avea înăuntru o inimă sub formă de bec, ce îi aparţinea Legendarei Helga, cea mai puternică vrăjitoare dintre toate, datorită inimii ei făcută din o mie şi unul de elemente.

Când Helga a murit, din cauza bătrâneţii, sora sa mai mică a făcut o vrajă pentru a-i ascunde inima într-o pădure numită Precaspia, în care nu puteai să foloseşti magia și în care locuiau vrăjitoare uitate de timp. Inima Legendarei Helga se mai numea Legendara Comoară a Misteriei. Se spune că cine o avea ajungea a doua Legendară.

Milly era o vrăjitorică de şaisprezece ani. Era înaltă, părul îl avea şaten, iar ochii albaştri sticloşi ca floarea de nu-mă-uita. Era vrăjitoare la categoria de juniori. Nu trecuse testul de avansaţi, deoarece nu putuse să transforme apa în gheaţă. Pentru restul vrăjitoarelor asta era ceva ușor, dar pentru Milly era un adevărat chin.

Într-o zi, Milly se ducs la prietena sa, Matilda, pentru a se plânge din nou pentru că nu a trecut examenul.

— Dacă aş avea comoara Misteriei, ţi-aș da-o ţie! o consolă Matilda.

Lui Milly îi veni o idee.

— Ai dreptate. Mă voi duce în pădurea Precaspia.

— Glumeşti? Poţi rămâne fără puteri.

— Nu este adevărat. Speranţa moare ultima.

— Și cum îi vei spune mamei tale?

— Foarte simplu. O voi minţi că voi petrece o săptămâna la tine, pentru că vine Halloweenul şi facem pregătiri.

— Şi dacă nu îți ajunge o săptămână? spuse Matilda îngrijorată.

— Ba îmi ajunge. Îţi voi dovedi. Vrei să mă ajuţi?

— Bine! Te ajut.

— Mulțumesc.

Ziua următoare, îşi puse planul în aplicare și ajunse în paradisul culorilor. Copacii erau deşi şi înalţi, iar prin iarba fragedă se zăreau şi câteva floricele.

Înainte de a pleca de acasă, mică vrăjitoare se informase despre Legendara Helga. Aflase că-i plac florile mov. Se îndreptă către o floare și, voind să o miroasă, căzu într-un tobogan secret la capătul căruia ajunse într-o peşteră. Milly atinse unul dintre miile de ceasuri care se aflau acolo și ceasornicele îi arătară, cu ajutorul acelor, locul unde se află comoara. Atunci când Milly atinse inima Helgăi, sora acesteia veni de îndată.

— Milly, îţi apreciez curajul şi bunăvoința ta de a deveni a doua Legendară.

— Mulţumesc. Asta înseamnă că am trecut testul de avansaţi?

— Ai trecut peste toate celelalte grade. Dar acum ar trebui să te duci acasă, pentru a-i mărturisi mamei tale minciuna pe care ai spus-o…

— Va mulţumesc.

— Pentru ce anume?

— Pentru tot ce aţi făcut.

Milly a ajuns a doua Legendară şi a trăit fericită alături de familia şi prietena sa, până la adânci bătrâneţi.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

scriere creativa copii

Apasă fără frică

de Clara Rosetti

Mă numesc Luna, am 18 ani şi am aripi de dragon.

Într-o zi, acum 10 ani, mă jucam cu prietenele mele de-a „mama şi copiii”, doar că eram în joc vampiri. Eram pe treptele casei şi le săream una câte una. Ele îşi fluturau eşarfele ca şi când ar fi zburat. Când a venit rândul meu, mi-am folosit aripile și am început cu adevărat să zbor. Simţeam cum trece vântul pe lângă mine.

Din acel moment, viaţa mea s-a schimbat: plecam de acasă de pe pervaz, iar în loc să urc scările preferam tot să zbor. Puteam chiar să îmi fac temele în timp ce zburam spre casă. Toate acestea au stârnit invidia colegilor. Erau atât de invidioşi, încât îmi făceau farse. Totuşi, cea mai bună prietenă a mea, Lucy, a rămas alături de mine şi mi-a dat următorul sfat:

— Fugi! Fugi de aici! Nu ştii cât de răi pot fi! Du-te şi ascunde-te în pădure ca să scapi! Repede!

— Bine! Să nu mă uiţi, Lucy, am să-ţi scriu!

Şi am plecat în zbor. Am ajuns la pădurea Căldăruşani şi m-am oprit acolo. Am făcut un cort şi apoi am plecat să caut mâncare în apropiere: fructe, legume şi carne.

În toiul nopţii m-am trezit şi am văzut cuibăriţi lângă mine două vulpi, patru şacali şi șapte lupi. Nu mi-a fost frică de ei, pentru că nu mă atacaseră când dormeam. Spre dimineaţă, m-au trezit lingându-mă pe faţă şi cerându-mi mâncare, iar eu le-am dat carne. Apoi mi-am dat seama că pot înţelege limba animalelor.

Am decis să explorez locul. Ei mă conduceau prin pădure să-mi arate lucruri. Unul dintre lupi mi-a spus:

— Arăţi ca cineva cunoscut. Ai aripi şi patru labe, dintre care două le ţii în sus. Eşti o zburătoare! Hai să îţi fac o surpriză!

Lupul mă conduse la un cuib cu un acoperiş imens. Din înaltul cerului, au apărut nişte creaturi care aveau împreună cinci perechi de aripi (unul avea de vultur, altul de pegas, iar ceilaţi trei de liliac). Erau două creaturi zburătoare mari şi trei mici.

— Ce este? a întrebat una dintre zburătoare.

— Am găsit pe cineva ca noi, dar cu aripi de dragon.

Acea familie m-a adoptat cu plăcere şi am avut multe aventuri împreună. Dar asta este o altă poveste…

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

scriere creativa copii

Apasă fără frică

de Evelyn-Andreea Băcioiu

Recunosc, când am citit acest jurnal am rămas un pic şocată. Nu m-am gândit niciodată că un zmeu dependent de îngheţată poate simţi un amalgam de sentimente în atât de scurt timp. Credeam cu desăvârşire că zmeii sunt fiinţe anoste, indiferente şi meschine. Dar m-am înşelat teribil. Acum voi reproduce pentru voi, cititorii, tot ce am lecturat eu în ultimele 3 sau 4 ore:

„Dragă jurnalule, astăzi este pentru prima dată când îţi scriu. Mă aflu într-o temniţă destul de confortabilă, având în vedere condiţiile în care mi-am petrecut mare parte din copilărie. Mirosul de mucegai domină încăperea hidoasă. Pereţii de cărămidă se contopesc perfect cu podeaua rece de piatră. Din punctul meu de vedere, un designer amator avid după îngheţată, această cameră nu respectă nicio condiţie din manualele de arhitectură. Iluminarea este incorect realizată, singurele raze firave intrând înăuntru printr-o crăpătură în peretele masiv. Din câte am observat, temnița are ieşire spre strada principală a oraşului. Nu înţeleg de ce una din cele mai periculoase închisori din zonă se află pe unul din cele mai paşnice bulevarde… Bănuiesc că are legătura cu lipsa de fonduri, altfel nu înţeleg de ce ar crea acest loc dedesubtul a şapte grădiniţe-şcoli şi a două spitale. După părerea mea, această „lipsă de fonduri” este problema majoră din Basmia, ţara poveştilor de adormit copiii.

Dar eu am creat acest jurnal nu pentru a descrie cu meticuloziate acest spaţiu, ci pentru a-mi povesti întâmplările din ultimele zile, un fel de autobiografie. Să începem cu începutul.

Acum 15 ani, m-am născut în familia Zmeului cel Rău. Tata lucrează, şi încă munceşte, la FairyTale Company, inima Basmiei, în care actori ca Zmeul sau Ileana Cosânzeana interpretează întotdeauna acelaşi rol, mereu ajuns box-office.

Sunt mândru de tata, mai ales pentru că şi-a îndeplinit visul. Visul meu este să locuiesc într-o casă pitorească, la ţară, cu un depozit mare de îngheţată de ciocolată, alături de aleasa inimii mele, Inisa. Ea este cea mai frumoasă fată din toată Basmia, este inteligentă, iar ochii și părul ei castaniu pot fermeca un întreg regat.

Prima oară când am întâlnit-o pe Inisa, eram în biroul tatălui meu, citind o revistă. Colega lui de platou, Prinţesa Veşnică, a intrat zâmbitoare ţinând de mână o fetiţă timidă şi retrasă. Buclele ei ca trunchiul copacilor se revărsau peste umerii mici, împovărând-o. De cum am văzut-o, am încremenit. Nopţile, mintea mea era cuprinsă de mrejele unor vise aşa de dulci, încât speram să nu mă mai trezesc. Ea niciodată nu m-a observat, nu a scos un cuvânt, dar eu speram…Îi povestisem totul prietenului meu cel mai bun, Prinţul Fermecător (între amici, Spike). El mă susţinea în toate planurile mele de a o cuceri.

Acum o lună, a fost încoronat, dar puterea infinită l-a copleşit, înnegrindu-i sufletul. Pentru a arăta tuturor cât de nemilos este, a răpit-o pe frumoasa Inisa, închinzând-o într-un turn. Iubirea m-a împins să fac un lucru necugetat. Am furat calul năzdrăvan al tatei, m-am ridicat până în vârful turnului mărăcinos şi am salvat-o.

Deşi am adus-o înapoi teafără şi nevătămată, nu am primit recompensa dorită, iar cavalerii lui Spike m-au înşfăcat. M-au torturat până astăzi, legându-mă de tavanul unei camere pline cu desertul meu preferat, îngheţata de ciocolată. Nu puteam rezista, mirosul îmbietor îmi ardea trupul ca o otravă. În final, iată că oroarea s-a sfârşit! Dar de ce? Ce l-a oprit pe Spike, a avut un motiv?

Poate nu voi şti niciodată, cuget eu, când deodată peretele de lângă pat se prăbuşeşte într-un zgomot asurzitor. De cealaltă parte a ruinelor, se află Inisa cu Marea Baghetă a Poveştilor, cea care poate schimba finalul printr-un singur BI BI DI BA BI DI BU.

Îmi spune:

— Mulţumesc că m-ai salvat! Îţi eram datoare să te eliberez. Acum eu conduc împărăţia şi mă gândeam… VREI SĂ MĂ AJUŢI?

— Asta e cumva o cerere în căsătorie? întreb nedumerit.

Da… accepţi?

— DA, bineînţeles! exclam extaziat.

Îmi dreg vocea, încercând să par serios:

— Cu o singură condiţie, să locuim într-o casă plină cu îngheţată.

— Cu mare plăcere! spune, abţinându-se cu greu să nu râdă.

De acum nu mai am ce povesti, să vedem ce va alege timpul în privinţa noastră. Până atunci, îţi mulţumesc, jurnalule, pentru că m-ai ascultat tăcut.”

Sper că v-a plăcut şi vouă povestea Împăratului Zmino.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

scriere creativa copii

Apasă fără frică

de Maria Costea

Era odată o fată foarte frumoasă şi deşteaptă, pe nume Rachel. Inima ei suferise de multe ori. Mulţi bărbaţi i-au frânt-o fără milă. De fiecare dată când începea o relaţie, îşi crea o inima nouă, care semnifica iubirea dintre două persoane, iar atunci când acel băiat o dezamăgea, ea arunca inima în foc pentru a-şi arăta suferinţa, iar inima se făcea roşie de la foc.

Într-o zi, şi-a dat seama că suferise prea mult. Și-a amintit că tatăl ei i-a povestit despre tradiţia creării unei noi inimi. Îi spusese şi că, dacă ajunge într-un loc magic numit Deşertul Zopipmeaza, unde nu poţi şti niciodată ce moment al zilei este cu adevărat, acolo există îngropată o comoară. În faţa acesteia, dacă pui trei inimi de fier pe care scrii numele a trei băieţi cu care te înţelegi bine sau îi placi (este doar pentru fete), una dintre inimi va străluci şi vei ştii că acela este alesul.

Rachel s-a hotărât să pornească în călătoria care o va face să uite de suferință şi să nu mai sufere niciodată din cauza unor băieţi. A făcut cele trei inimi de fier şi a plecat. Deşertul în care trebuia să ajungă era special şi, ca să-l poată găsi, trebuia să urmeze o hartă care îi descria cum să ajungă într-un loc, unde trebuia să se aşeze astfel: cu un picior spre vest, cu un picior spre est, cu o mână spre sud şi cu una spre nord. În felul acesta, putea deschide un portal, care să o ducă în deşertul Zopipmeaza.

Rachel a urmat toţi paşii şi a ajuns în deşertul fermecat. Într-adevăr, nu ştiai dacă-i noapte sau zi, nici măcar nu ştiai ce anotimp este. De fapt, nu se vedea nimic în zare, decât o întindere galbenă cu dune de nisip. Pe cer se puteau distinge toate corpurile cereşti şi toate nuanţele de albastru care apar în decursul unei zile normale.

Rachel observă că strălucea ceva, sub o pată de nisip de o culoare asemănătoare cu ocrul. În acel loc descoperi o mască, aceasta era comoara pe care o căuta. Era o mască din aur cu diamante roşii. Fata puse cele trei inimi în faţa măştii. Sclipirea diamantelor se reflectă în cea de-a doua inimă, pe care era scris numele Michael.

Michael era un prieten din copilărie pe care nu-l văzuse niciodată ca putând fi ceva mai mult decât un prieten foarte bun. Însă a avut încredere în mască şi, când s-a întors acasă din călătorie, a încercat să vorbească cu Michael despre ce s-a întâmplat. După scurt timp s-a dovedit că masca avusese dreptate, Michael era sufletul ei pereche. Poate n-a ştiut ea cum să-şi aleagă iubiţii, dar a ştiut cum să-şi aleagă un prieten adevărat, care s-a întâmplat ca, la un moment dat, să fie ceva mai mult decât un prieten, devenind acea persoană specială pe care a căutat-o atâta timp.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

scriere creativa copii

Apasă fără frică

de Ana Stăncescu

A fost odată ca niciodată un polițist melancolic. Tot ce făcea cât era ziua de lungă era să stea degeaba. Într-o zi, a fost trimis într-o misiune: prima lui misiune era să-l prindă pe șeful traficanților de visuri.

Traficanții de visuri se ocupă cu următorul lucru: ei fabrică visuri, în sensul de țeluri, iar apoi le vând. De exemplu: ție ți-ar plăcea să fii balerin, dar te pricepi la tehnologie și nu ai chef să te chinui pentru că oricum n-ai talent. Așa că îți cumperi visul de balerin și gata, te străduiești foarte mult și lucrezi cu plăcere până reușești.

Polițistul a plecat spre clubul traficanților plictisit și fără niciun pic de chef. Odată ajuns acolo, el s-a ascuns într-un dulap și a început să se gândească la ale lui. Și a stat așa cuprins de gânduri o jumătate de oră, o oră, trei ore, șapte ore, o zi întreagă. Până la urmă a și adormit. A doua zi s-a sculat din cauza larmei pe care o făceau traficanții de visuri. Amintindu-și că era în misiune, și-a luat pușca și a ieșit din ascunzătoare. Trist, le-a spus infractorilor:

— Hei, voi, spuse el aproape plângând. Arătați-mi, vă rog, unde e șeful vostru.

— Bună ziua, dragă domn, au zis ei în cor. Scuzați-ne nepolitețea, dar de unde sunteți?

— Păi, de la secția de poliție.

— Înțelegem. Pe aici, vă rog.

Ei, fără nicio treabă, l-au dus în locul dorit. Nu se temeau de poliție pentru că, de fapt, nu erau răi și erau și nemuritori. Așa că nu aveau cum să-și irosească viața în închisoare. Au ajuns în fața unei uși pe care scria alb pe negru nu intra. Nu-ul din propoziție era însă tăiat. Traficanții de visuri au deschis ușa, iar acolo era Boss. Așa cred că-l chema, cel puțin așa scria pe ecusonul lui. Acesta savura liniștit un ceai.

— Bună ziua, Boss, au zis traficanții. Un domn de la poliție dorește să vă vadă.

— Să vină să ia loc.

Polițistul s-a așezat pe un fotoliu roșu aprins, iar traficanții au plecat.

— Bună ziua, stimate domn polițist, cu ce te pot ajuta?

— Păi, salut, zise polițistul cu o voce sobră de parcă era la o înmormântare. Te arestez! Hai, pune-ți cătușelele astea micuțe! Te duc la închisoare!

— Vai, mă simt flatat! Sigur că vin! De mult mi-am dorit să văd închisoarea.

Și așa, Boss a ajuns destul de fericit la închisoare, iar polițistul pe care-l chema Jake și-a îndeplinit cu brio prima misiune, dar și-a dat și demisia în același timp, pentru că slujba i se părea mult prea complicată. Traficanții de visuri s-au făcut pictori, pentru că ăsta le era visul. E drept, majoritatea picturilor au fost făcute în închisoare. Un lucru impresionant a fost că-n ziua arestării, toată lumea și-a dat demisia de unde lucra. Oamenii au făcut acest lucru pentru că toți cumpăraseră visuri, și, în momentul arestării traficanților, ele și-au pierdut efectul. Fiecare om a sperat că traficanții nu se vor întoarce, dându-și seama că a făcut o mare greșeală schimbându-și talentul. Dar nu au avut noroc.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

scriere creativa copii

Apasă fără frică

de Diana Niculescu

A fost odată o fată care a fost crescută în captivitate. O chema Annie. S-a născut într-un mic orăşel, la marginea ţării, numit “Try-to-escape”. Desigur, era un nume ciudat, dar i se potrivea. Fiind înconjurat de multe gărzi, foarte greu reuşeai să ieşi din el. După al Doilea Război Mondial, Annie a rămas fără tată, apoi mama ei a părăsit-o și ea, pentru că nu reuşea să o crească de una singură.

Annie i-a fost dată unei doamne răutăcioase, pe nume Carla, care a crescut-o în captivitate, deoarece nu avea dreptul de a o păstra – nu anunţase primăria că de acum încolo se va ocupa cu creşterea copiilor părăsiţi de către părinţi. Annie nu a reuşit să vadă nici un pic de lumină naturală. Jaluzelele Carlei nu îi permiteau să vadă lumina zilei, iar în casă erau multe becuri care luminau nespus de bine. Mereu şi-a dorit să vadă lumea de afară, să-şi facă prieteni, dar nu i se permitea. În casă i se dezvoltaseră nişte simţuri prin care reuşise să îşi dea seama pe unde s-ar putea ascunde indiciile şi obiectele cu care se putea ajunge la cheia casei, dar, cum Carla nu-şi dorea că Annie să iasă afară, fetiţa nu ştia ce i s-ar putea întâmpla, așa că a preferat să rămână în casă, văzându-şi de treburile ei de zi cu zi.

Când a împlinit paisprezece ani, Annie a făcut o ieşire secretă prin care reuşea să vadă lumea de afară, fără să treacă de zidurile casei. Era, într-un fel, o ieşire secretă printr-un dulap, care nu stătea lipit de perete. Ea şi-a făcut o găurică prin care să vadă lumea de dincolo de pereţi.

Nişte hoţi şi-au dat seama că acolo locuieşte o fată, deşi Carla nu a fost vreodată căsătorită. Au capturat-o pe Annie şi au ascuns-o într-o cameră, adânc sub pamânt, încât nimeni să nu o găsească. Îşi doreau să o vândă şi să scoată un preţ bun. Au lăsat-o singură în acea cameră şi s-au dus să mai jefuiască alte locuințe.

Hoţii ştiau că nu au voie să vândă copii sub optsprezece ani, aşa că au păstrat-o pe Annie în acea cameră, legată la ochi şi cu cătuşe la mâini. Viaţa a fost grea pentru ea. Annie nu putea să acţioneze în niciun fel, deoarece hoţii o păzeau câte opt ore fiecare. Dar, în cele din urmă, au fost descoperiţi şi arestaţi.

Nimeni nu ştia de ea, aşa că fata a trebuit să găsească o metodă de a ieşi, deoarece viaţa ei depindea de asta. A reuşit să se dezlege la ochi, cu greu, dar a reuşit. Unul dintre hoţi pierduse cheia de la cătuşe în acea cameră, aşa că Annie a scăpat de cătuşele cu care fusese legată timp de patru ani. De asemenea, a trebuit să-şi asculte simţurile dezvoltate în viaţa ei din captivitate pentru a găsi cheia de la cameră, pe care hoții o ascunseseră printr-un sistem anume. A reuşit să iasă din cameră şi să se ducă la poliţie, pentru a spune ce i s-a întâmplat. Poliţiştii i-au spus că avut loc un război şi mama sa a murit, și Carla de asemenea. A fost ajutată de stat pentru a locui undeva. Apoi şi-a trăit viaţa ca un om normal, având un soţ şi doi copii: o fată şi un băiat. De aceea i se spune „Fata Escape”.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

scriere creativa copii

Fata Escape 

Apasă fără frică

de Mara Isvoranu

Capitolul I: Înainte

Viața mea se împarte în „Înainte” și „După”. Mai era fix o săptămână până împlineam 13 ani și totul părea liniștit, ba chiar ușor, aș putea spune. Pe atunci, cele mai mari necazuri ale mele erau învățatul și cu ce să mă îmbrac la școală în ziua următoare. Ce nu aș da să fie din nou așa! În acea sâmbătă dimineață, aerul era ca înghețat, iar eu îmi purtam ghetele, pe atunci noi și curate, și tremuram într-o geacă subțire. Mă îndreptam spre cursul de scriere creativă, la care mă înscrisese mama, și așteptam la semafor în mașină. Asta era viața mea de Dinainte. După, a început nebunia…

Semaforul, care parcă voia să nu își mai schimbe culoarea roșie spre acel verde aprins ce ne lăsa să trecem, stătea ca un paznic al drumurilor. În mașină răsuna de la radio o melodie de-a Beatles-ilor și nimeni nu vorbea. Era una dintre acele dăți când nu ne grăbeam să ajungem, pentru că traficul era lejer. Printre mașini umbla un băiat înalt, cu umeri lăsați și cu trăsături elegante. Îmi plăcea să mă uit la oameni, știind că ei nu se uitau la mine, mereu mi-a plăcut să-i observ pe ceilalți. Dar era ceva diferit cu el; se uita direct la mine, de parcă vedea prin mine, și s-a îndreptat fix spre mașina noastră. Nu mă panicasem, nu aveam de ce, dar când a ajuns chiar lângă geamul meu și încă se uita la mine, am m-am speriat. Am simțit cum mi se desface centura de siguranță și cum, încetul cu încetul, se deschide portiera. M-am uitat disperată la verișoara mea, Sara, care parcă nu observase nimic. Bineînțeles că nu… Băiatul, ce părea a avea 15 ani, nu mai mult, mi-a spus pe un ton morocănos să cobor. Și eu, bineînțeles, asta am și făcut.

Am închis portiera și l-am urmat spre cea mai apropiată stradă. El s-a întors spre mine și mi-a spus:

— Nu mă înțelege greșit, dar a trebuit să te găsesc. Mai ales acum, când aproape ai împlinit 13 ani. Este cea mai importantă fază a vieții unui taumaturg. Știu că sună ciudat, dar trebuie să mă crezi. Vino cu mine! Eu mă uitam la el ca la un nebun de legat. Luasem în considerare varianta de a fugi, dar era ca și cum picioarele mi se contopiseră cu cimentul de pe jos. El a luat tăcerea mea ca pe un da și a spus că o să mă ducă la un Adăpost.

Chiar dacă pare că aveam situația sub control și că eram calmă, nu eram. Credeam că înnebunisem, că îmi pierdusem mințile, ceea ce, într-un final, aproape că am făcut. Și ca și cum o vrajă ar fi fost aruncată asupra mea, chiar l-am crezut pe băiat și l-am urmat. De aici a început partea de După…

Capitolul II: După

Așteptam în stația de metrou când, după o tăcere lungă, el a zis:

— Nu mă așteptam să-ți fie chiar așa de ușor să înțelegi, dar mă bucur că ai făcut-o. Sunt Art, taumaturg de rang 4. Am fost trimis să te aduc la Adăpostul Central. Tu ești Mara, nu? m-a întrebat el, mai mult pentru a fi sigur.

Problema era că eu chiar nu înțelesesem ce mi s-a întâmplat și habar nu aveam ce era acela un taumaturg sau un Adăpost. Așa că asta am și întrebat.

— Oh, deci nu ai înțeles… O să-ți spun direct: „vrăjitorii” chiar există, dar ne numim taumaturgi și trăim în adăposturi sub pământ. Imediat ce a zis aceasta, o garnitură de tren diferită de cele pe care le văzusem până atunci ne-a întâmpinat. Era neagră, în totalitate neagră, cu geamuri fumurii și fără faruri.

— Ei, se pare că acesta e al nostru, spuse Art plin de fericire, urcând în vidul pe șine.

Și, ca prin minune, asta am făcut și eu. Nu mai era nimeni înăuntru, dar trenul era foarte colorat. Tablouri, perne confortabile, mese și ecrane. Ne-am așezat și a fost ca și cum o vrajă pusă asupra mea s-a rupt. Art, văzându-mi fața derutată, mi-a explicat că mi-a făcut o mică vrajă, ca să-l urmez fără probleme. A spus că ar fi fost necesar, mai ales cu mine, dar când l-am întrebat de ce, a replicat că nu are voie să-mi spună încă. Restul drumului am stat cu ochii ațintiți pe o pictură antică ce reprezenta un peisaj de primăvară, ce părea că se mișcă live. Totuși, am fost trezită din contemplare de Art, care mi-a spus că am ajuns. În timp ce ușa trenului se deschidea cu un sunet deranjant spre o altă lume, Art a zis:

— Bun venit în Adăpostul Central sau, dacă vrei, Capitala Subterană a taumaturgilor!

Capitolul III: Misiunea

Art insistase că Adăpostul e în subteran, dar eu vedeam un cer de un albastru mai intens decât cerneala. El mi-a explicat că e vrăjit, că de fapt, deasupra noastră este Eternul București, ce a „găzduit” primul oraș al taumaturgilor de la începutul lumii. Tocmai voiam să-l întreb de ce se află în subteran, când, după colțul unei clădiri mari și impunătoare am dat de o clădire și mai înfricoșătoare.

— Acesta este Palatul. De aici, Împăratul conduce tot Imperiul. Sclipirea din ochii lui era de o intensitate așa mare, încât mi-am dat seama că era foarte emoționat. Pe parcursul drumului, își tot aranjase paltonul negru care îi ajungea până la genunchi și am observat că avea ticul nervos de a-și trece mereu mâna prin părul său un pic mai blond decât al meu.

— Împăratul mi-a spus ca după ce te găsesc să te aduc imediat la El la Palat. Se pare că ești foarte importantă, Mara, mi-a spus el pe un ton șăgalnic.

— Cât timp m-ai căutat? l-am întrebat eu cu o stânjeneală precaută în voce.

— Doar câteva săptămâni. A fost chiar ușor, sincer. O dată, am căutat un copil 6 luni fără încetare, a spus el și cu asta a încheiat discuția, mergând mai departe. Era destul de greu să ții pasul cu el, pentru că avea aproape 1,80.

Ușile palatului erau imense și sculptate din lemn de nuc. Încet, s-au deschis în fața noastră, dezvăluindu-ne un coridor lung, bine iluminat. „Ți-e frică?” m-a întrebat Art, dar nu i-am răspuns. Chiar dacă îl cunoscusem pe tip de câteva ore, voiam să-i arăt că pot mai mult decât să-l însoțesc precum un cățeluș își urmărește stăpânul. Așa că am călcat pragul Palatului și am mers spre camera tronului într-un pas grăbit, cu Art pe urmele mele. Sinceră să fiu, simțeam că mor de frică; fiecare părticică din corp îmi tremura, dar nu am lăsat pe nimeni să observe asta.

Sala tronului era minunată, cu vitralii splendide și covoare roșii. Iar în spatele sălii stătea, pe un tron plin de cristale, Împăratul însuși. Era un om masiv, îmbrăcat într-o pelerină roșie. M-am apropiat de acesta și, neștiind ce altceva să fac, am mers direct la el, fără să fac măcar o reverență, până ce nu mi-a dat Art un cot în coaste.

— Mara! Ce bine că te-am găsit! mi-a spus Împăratul. Oh, am atâtea să-ți spun!

Art se uita la Măria-Sa ca la cea mai importantă persoană întâlnită vreodată. Eu eram doar uimită de cât de bine semăna Art cu Împăratul. Doar dacă… Am uitat repede această idee atunci când Împăratul le-a zis tuturor celor ce păzeau ușile să iasă, lăsându-ne doar pe noi trei.

— Acum, Mara, știu că tot ce ai văzut în ultimele ore nu pare real, dar este. Taumaturgii există de la începutul lumii și vor dăinui până la sfârșitul acesteia, doar dacă nu o să găsim Toiagul primului Împărat. Te întrebi de ce ești tu aici, nu? Am dat din cap aprobator. Află că și tu ești un taumaturg, chiar unul foarte bun, mai ales că vii dintr-o familie cunoscută printre noi. În acel moment am crezut că o să îmi fugă pământul de sub picioare, noroc că m-a prins Art repede de braț. Civilizația noastră s-ar putea să dispară de pe Glob dacă nu avem Toiagul Atotputernic pentru a învinge răscoala unor taumaturgi care vor să se arate lumii, ceea ce este strict interzis. Și chiar dacă eu sunt Împăratul, nici eu nu pot să găsesc Toiagul. Doar un urmaș al primului Împărat poate. Iar acea singură, foarte norocoasă persoană, ești tu. În acel moment fața mea era albă ca varul și simțeam că nu mai pot acumula informații noi. Mersi din nou, Art…

— Mara, ai fi de acord să pleci într-o misiune pentru a găsi Toiagul? Bineînțeles, vor fi pericole mortale, creaturi uitate de lume, dar tu și băiatul meu, Art, o să vă descurcați, nu-i așa? Art m-a înghiontit din nou, ca o avertizare; că doar nu îi puteam spune nu Împăratului.

— Da, Domnule Împărat, aș fi onorată.

Și astfel am început împreună cuArt cea mai grea misiune de pe Pământ (și de sub acesta).

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

scriere creativa copii

Apasă fără frică

de Alexandru Patrinichi

„Viitorul nu este întotdeauna roz. Războiul nuclear va distruge lumea! Dar TU şi cu familia ta puteţi supravieţui acestui cumplit conflict nuclear! Înscrieți-vă acum într-unul din buncărele VaultTec! Avem peste două mii de buncăre în toată lumea şi fiecare poate adăposti până la trei mii de oameni!”. Acestea au fost cuvintele care i-au făcut pe oameni să spere că vor găsi o viaţă mai bună. Of, dar cât s-au înşelat! „Întrerupem programul pe care îl urmăreaţi pentru nişte ştiri importante: buncărele 273, 1739 şi 759 au fost distruse. Doar în această săptămână, au căzut 50 de buncăre din cauza unor revolte sau pentru că au fost abandonate”.

Televizorul urla în continuare, însă omul care se uita deja îl ignora. Era slab, destul de înalt, purta un costum albastru cu numărul 101 pe spate și ochelari dreptunghiulari. Nathan, căci așa îl chema, se gândea la câţi oameni mor în fiecare zi din cauza acestor mincinoşi: cei care le-au promis o viaţă mai bună. „E timpul să ne jucăm de-a supravieţuitorii şi să nu mai contăm pe escrocii ăştia”, se gândi Nathan, hotărând să acţioneze la noapte.

Buncăr 101, 9.6.2058, ora 0:00

Fiecare locuitor al buncărului avea propriile obiecte cu care să se apere dacă ieşea să exploreze: o puşcă, un cuţit de luptă şi nişte provizii. Deşi niciun om nu avea voie să iasă din buncărul 101, aceste unelte existau într-un seif secret. Nathan se duse la seiful său şi introduse combinaţia: „101”. (Întotdeauna combinaţia era numărul buncărului.) Îşi luă puşca, cuţitul şi proviziile şi se gândi cum ar putea să deschidă trapa. Îi veni o idee. Se duse uşor spre celălat capăt al buncărului şi trase un glonţ în sus. Imediat alarma porni şi toate gărzile se îndreptară către capătul opus. În acest timp, Nathan se strecură până la trapă şi ieşi fără ca cineva să-şi dea seama.

Merse cam o oră şi apoi văzu ceva ce îl şocă complet: lumea arăta exact la fel ca înainte ca oamenii să înceapă să trăiască în buncăre. Nu îi venea să creadă. Tot timpul îşi imaginase cum arăta lumea de dincolo de trapa de fier – o lume distrusă, cu multe clădiri în ruină şi monştri mutanţi. Se gândi la toţi exploratorii curajoşi de la televizor care „explorau lumea de afară”, dar îşi dădu seama că totul era fals. A fost momentul când Nathan Rivet, un tânăr de 19 ani, s-a maturizat.

Locul perfect ales de Nathan pentru a spiona era după gardul unei vile imense. De acolo se auzeau vorbele celor care locuiau înăuntru. Nathan știa că, dacă l-ar fi găsit vreun paznic, l-ar fi omorît.

— Hei, nu credeţi că ar trebui să îi lăsăm afară măcar pe liderii buncărelor? îşi dădu cu părerea unul dintre oameni.

— Eşti nebun? Oamenii de rând din buncăre îşi vor da seama că e ceva la mijloc.

— Da, are dreptate.

—  Hei! Ce cauţi tu aici?

Însă această voce o auzi chiar lângă el… Îşi scoase puşca, dar era prea târziu. Un sunet puternic străbătu liniştea din jur şi Nathan simţi o înţepătură în piept. Îşi scoase staţia de comunicaţii, ce îl avea la celălat capăt pe liderul buncărului, şi spuse cu ultima suflare:

— Misiune îndeplinită. Totul era o minciună!

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

scriere creativa copii

Apasă fără frică

de Alexia Mirițescu

Ne apropiam de Londra. Avionul cobora încetișor din tărâmul norilor. Se vedea Big Ben-ul.
Într-o oră am ajuns la hotel, ne-am cazat și ne-am pregătit să mergem în oraș. În fața hotelului era un restaurant pe nume „Pizzaland”. Am mâncat acolo, după care am mers să vizităm Big Ben-ul.

Când am ajuns în dreptul lui, s-a întâmplat ceva ciudat: Ceasul Big Ben mergea înapoi. Limbile mergeau spre dreapta.

Probabil că vreți o explicație. Aceasta este: în centrul Pământului există două celule; celula stângă, care înaintează timpul, și celula dreaptă care dă timpul înapoi. Aceste celule sunt conduse de un Om al Timpului care are grijă ca timpul să înainteze. Dar s-a întrebat cineva cum ar fi dacă ne-am întoarce în timp? Pe el nu-l afectează, pentru că este un om magic, care stă tot timpul în prezent, adică nu îmbătrânește. De fapt, el este omul care a construit Big Ben-ul. Dar să ne întoarcem la teorie. Aceste două celule transmit unde electromagnetice spre toate ceasurile din lume. Din păcate, nu doar ceasurile sunt afectate de aceste unde, ci și Pământul. El își schimbă direcția și se învârte în sens invers. Oamenii de știință au găsit cauza și au anunțat la TV, în ziare, ca să afle toată lumea.

S-a auzit un strigăt de britanic:

— Ce însemnă asta? E Apocalipsa sau vine Iluminatium?

După câteva ore, lumea era panicată.

Dar deodată, din cer a căzut o foaie de hârtie ruptă pe care scria: „Unde este cel mai frig din lume, acolo se află o gaură. Intrați în ea și veți descoperi misterul.”

— De cine e scrisă, mami? întreb eu.

— Nu știu, dar hai s-o ducem la poliție.

Am mers la poliție și ei ne-au zis că se vor ocupa de tot.

A trecut un an, iar noi ne-am integrat cam greu în noua lume. Dar mare surpriză: polițiștii au rezolvat problema, nu știu cum, dar au făcut-o.

— Măcar sunt mai tânără cu un an. Bine că s-au grăbit, căci nu vroiam să ajung un om primitiv, am murmurat eu.

Ce bine că totul s-a terminat cu bine!

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

scriere creativa copii

Apasă fără frică

de Sara Cireap

A fost odată o pădure aflată la marginea Londrei. În acea pădure trăiau multe animale, dar cele mai cunoscute dintre ele erau şi profesori la şcoala din pădure. E vorba de o familie de iepuri numită Moldovan. Aceşti iepuri erau făcuţi pentru matematică. Se hrăneau cu cifre, până într-o zi când nu au mai găsit.

După o săptămână de căutări, toate animalele şi-au dat seama că nu mai există matematică. Atunci, elevii şcolii au fost cei mai bucuroşi. Din acea zi, fiinţele şi-au dat seama că se poate
trăi şi fără matematică.

(minipovestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

scriere creativa copii

Apasă fără frică