Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search

Povestire scrisă de Petru Lucan-Arjoca la ediția din primăvara lui 2019 a atelierului de scriere creativă cu Veronica D. Niculescu.

Foto: Petru Lucan-Arjoca

Foto: Petru Lucan-Arjoca

A fost odată o împărăție în care trăiau yeti, oameni ai gheții și spiriduși. Aceasta se numea Împărăția Gheții. Acolo era iarnă veșnică, dar mai trăia și un domnitor pe nume Țurțur. Regatul Gheții era aliat cu Regatul Pisicilor. Dușmanii lor erau câinii și oamenii focului.

Într-o zi, un băiat pe nume Cubuleț a fost trimis de către părinții lui să meargă în pădure și să caute gheroși, niște plante ale gheții comestibile. Cubuleț și-a luat sabia și s-a dus în pădure. După ce a cules doisprezece gheroși, văzu un batalion de oameni ai focului. Acolo era un ofițer pe nume Cărbun. Cărbun îl văzu pe Cubuleț și le ordonă arcașilor să tragă. O ploaie de săgeți ale focului se îndreptau spre el. Atunci, Cubuleț se duse cât de repede a putut spre oraș. Acolo a anunțat soldații gheții și ei pregătiră catapultele.

Ofițerul Cărbun murise strivit de un ghețar împreună cu batalionul său.

Cubuleț se duse să mai culeagă gheroși. Doar că de data asta fusese capturat de un general al focului. Când s-a trezit, era închis într-o temniță. Gardianul care avea cheia era adormit. Apoi, Cubuleț văzu cheia. Lângă el era o mătură. A încercat să ia cheia și a reușit. Își deschise cu grijă ușa și a plecat. A încercat să meargă tiptil. Apoi văzu o cameră. Acolo era Regele Regatului Focului care vorbea cu comandantul său. Pe o bucată de hârtie era planul lor de a ne distruge.

Brusc, Cubuleț intră peste ei și luă planurile. Gardienii erau în spatele lui. Atunci văzu un cal și încălecă pe el. Și cu frumosul cal se îndreptă spre Regatul Gheții. Când ajunse acolo, se duse la Regele Gheții, Țurțur, și spuse:

— Înălțimea ta, trimiteți gardienii, pentru că oastea focului vine spre noi.

— Foarte bine. Gărzi, duceți-vă spre pădure, suntem atacați.

Dar când oastea focului văzu armata gheții, se retrase. Cubuleț zise:

— Înălțimea ta, am planul inamicilor de a ne distruge, pe această hârtie.

— Felicitări, Cubuleț! Acum putem să-i atacăm.

În Regatul Pisicilor, regele Lăbuțe discuta cu Țurțur și, împreună cu ajutorul său, Toulouse, Lăbuțe grăi:

— Eu zic să închidem Regatul Focului într-un vulcan sau în vulcanul lor.

— Da, dar ce să facem cu frumoșii câini? spuse Toulouse.

— Simplu, răspunse Cubuleț. Vom lua o grămadă de oase și îi închidem între niște cuști uriașe.

— Totuși, cum îi închidem în vulcan?

— Simplu, spuse Țurțure. Vom lua apă și îi vom uda, astfel unii vor muri și alții nu vor mai avea arme, încercând disperați să-și ia puterile sau să și le recupereze, se vor duce spre vulcan și noi îi vom închide cu gheață.

— Bine, dar cum vom lua destulă apă și destule oase? întrebă Cubuleț.

— Eu zic să luăm oase din Canionul Pieirii și apă de la Cascada Sirenelor.

După ce pisicile luaseră oase și oamenii gheață, apă, se duseră spre cele două regate. A fost dificil să-i întemnițeze, dar au reușit.

Când războiul s-a terminat, Cubuleț s-a dus la părinții săi și a avut o viață frumoasă, fără lupte.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Maria Sânziana Georgescu la ediția din primăvara lui 2019 a atelierului de scriere creativă cu Veronica D. Niculescu.

Foto: Andras Vas

Foto: Andras Vas

A fost odată o împărăție în care lucrurile erau invers. Iarna, când ningea, fulgii ieșeau din zăpadă și se duceau în cer. Împărăția se numea Elirur. Aici existau mulți regi și multe regine.

Într-o zi, oamenii din Elirur au fost amenințați de soldații din Atadot, o altă împărăție. Aceștia voiau să se lupte și să stăpânească Elirur.

Oamenii din Elirur vorbeau invers. Pentru ei, vorbitul invers era un lucru firesc.

Când a venit ziua războiului, ningea. Fulgii erau mari, foarte mari. Dacă nu erai atent, un fulg te putea ridica atunci când ieșea din pământ.

Soldații din Elirur aveau arme mult mai bune față de cei din Atadot.

Era ceață și ningea din ce în ce mai tare. Împărățiile erau gata de luptă. Regii și Reginele aveau o cameră specială făcută din sticlă foarte fragilă. Sarcina lor era să șoptească semnalul de începere a războiului. Zis și făcut! Toți regii din Elirur au șoptit:

— Nu începeți!

— Nu atacați! spuse comandantul la recepționarea șoaptei.

Ambele împărății au început să alerge spre inamic. Câțiva oameni din Elirur au rămas în spate pentru a trage cu tunul.

— Nu încărcați tunul, nu dați foooc!!

Mingile portocalii de foc au tăiat aerul cețos cu putere.

Din păcate, oamenii din Atadot nu știau că fulgii de nea aveau dimensiuni neașteptate și că ieșeau din pământ. Oamenii din Atadot se apropiau, dar mulți dintre ei erau aruncați cu putere în aer.

— Nu vreau să câștig! Nu aveți grijă, flancul stâng nu e în primejdie! spuse comandantul din Elirur.

— Comandante, războiul mai ține trei ani! Am primit o șoaptă de la regina Iren!

— Nu aștept să am în vitrină scalpul comandantului din Atadot!

Oamenii din Atadot au început să se panicheze când au auzit că războiul mai durează trei ani!

Dar, deodată, un balaur alb își făcu apariția pe cer.

Oamenii încetară să alerge. Ninsoarea s-a oprit și ceața a dispărut.

Toți soldații și toți regii și reginele îl știau pe renumitul balaur Tern. El era cel care aducea pacea. Înseamnă că războiul se terminase. Nimeni nu a câștigat.

Oamenii își aruncară armele și îngenunchiară. Balaurul plecă.

Astfel, cele două împărății, Elirur și Atadot, s-au împăcat.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Luca Stativă la ediția din primăvara lui 2019 a atelierului de scriere creativă cu Veronica D. Niculescu.

Foto: James Connolly

Foto: James Connolly

A fost odată o împărăție în care era iarnă totdeauna. Toți oamenii stăteau numai în casă, deoarece zăpada era de doi metri pe puțin.

În acea împărăție, era un băiețel care se tot gândea cum să topească toată zăpada din ținut.

Deodată îi veni o idee. Dacă ar face o mașinărie care să topească zăpada?

Se puse pe treabă de îndată. Luă aruncătorul de flăcări care se pierduse. Îl găsise sub lemnele din șemineu.

Băiatul deschise ușa și un munte de zăpadă intră în casă.

Apucă aruncătorul de flăcări, îl porni și se apucă să topească zăpada.

Regele împărăției văzu că zăpada se topește și rămase uimit.

În patru zile, băiatul topise zăpada, dar nu se gândise că încă era iarnă.

Când voi să îi sugereze regelui să se mute din ținut, îl văzu pe rege mort. Se uită pe geam și văzu că este vară.

Regele era de fapt zăpada de doi metri. Se topise zăpada, el murise.

Niciodată nu a înțeles de ce.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Livia Maria Caimac la ediția din primăvara lui 2019 a atelierului de scriere creativă cu Veronica D. Niculescu.

Foto: Thomas Despeyroux

Foto: Thomas Despeyroux

A fost odată o împărăție. Se numea Împărăția Ramurii de Foc. Se numea așa deoarece împăratul era foarte mic și trăia pe o ramură înflăcărată. Împăratul era o furnică.

Această împărăție era foarte bogată și puternică. Așa a reușit regele hipnotizării să se enerveze. Cum putea o furnică să conducă o împărăție așa de puternică? Oricine încerca să iasă din regat devenea hipnotizat și malefic. Tristețea constantă și frica au reușit să creeze o iarnă infinită. Frigul nu se termina niciodată.

Aici, în acest regat, trăia un vârcolac. Fată. O vârcolacă. Din cauza unor experimente eșuate de a opri „blestemul”, această fată a ajuns să aibă urechi și o coadă de lup. Numele ei era Eliza și nu era orice vârcolac. Era singurul vârcolac alb. Avea o blană așa de curată, încât zici că lucea. Era cea mai afectată de regele hipnotizării, deoarece îi păsa extrem de mult de împărăția în care trăia.

Dar atunci când Împăratul Furnică a murit, toată împărăția a ajuns la disperare. Nu aveau un lider și peretele ce despărțea Împărăția Ramurii de Foc de Regatul Celor De Neuitat era aproape distrus. Toți încercau să aleagă un nou lider, speriați.

Eliza, care mereu își ascundea urechile și coada, s-a urcat pe un podium (deoarece era foarte scundă) și a strigat:

— Toată lumea!

Piața principală a orașului parcă a înghețat.

— Trebuie să luptăm!

Toți cetățenii au creat un murmur.

— Toată lumea să își ia arme, să pregătiți dragonii și să vă echipați!

Murmurul a evoluat într-un zgomot insuportabil. Eliza și-a dat jos pelerina, descoperind urechile și coada ei.

— Aveți o zi! 24 de ore! Haideți, echipați-vă!

Și… start! Lume alergând, fierari speriați, dragoni echipați și cetățeni pregătiți. Din instinct, toți elfii aveau arcuri, toți oamenii aveau săbii, toate zânele aveau inele ce ajutau proprietățile magice și toți vârcolacii aveau săbii duble, mai ușoare. Piticii călăreau pe dragoni și pe cai.

După ce toată lumea era potrivit echipată, cu fulare de blană la gât, s-au aranjat strategic.

— Împărăția Ramurii de Foc! strigă Eliza. Luptați cu tot curajul! Nu vă lăsați hipnotizați!

Liniște totală.

— Haide!

Poarta s-a deschis și armata gigantică de creaturi de tot felul s-a revărsat.

Toți și-au dat sufletul luptând. Mulți au fost hipnotizați, dar și mai mulți încă luptau, curajoși. Săbiile s-au îndoit, coarda arcurilor a plesnit, degetele de la picioare ale dragonilor au fost rănite, dar, cu toate acestea, împărăția încă lupta.

Peste un an, Regatul Celor De Neuitat s-a predat. Tot poporul a decis ca Eliza să devină regină și să redenumească împărăția în Împărăția Armoniei. Și deoarece toată lumea era fericită, s-a făcut vară.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Maria Teodora Almangiu la ediția din primăvara lui 2019 a atelierului de scriere creativă cu Veronica D. Niculescu.

Foto: Max Sandelin

Foto: Max Sandelin

A fost odată o împărăție în care pisicile conduceau totul. Dar erau niște pisici neobișnuite: le plăcea mult apa. De aceea castelul lor era construit din nisip magic pe o plajă cu apă foarte albastră. De acolo își prindeau mâncarea, dar și de pe plajă, unde mai erau niște șoareci rătăciți. Aveau un castel gigantic, plin cu jucării, covoare pufoase și canapele. Pe lângă castel erau casele pisicilor care nu făceau parte din familia regală. Aveau și ele case mari, pentru că pisicile nu prea făceau diferența dintre familia regală și familia normală, știau doar că cea regală stă într-un castel. Nu prea aveau reguli și nici închisoare, deoarece toți se purtau frumos unii cu ceilalți. Pe străzi aveau covoare pentru că, după cum ziceau ele: „Totul trebuie să fie liniștit și confortabil”. Aveau multe parcuri pentru cei mici, pline cu jucării.

Luna era o pisică neobișnuită. Trebuia să mai aștepte o săptămână pentru a se putea plimba afară din micul oraș în care locuia. Voia să iasă pe plajă, la apă, să stea cu toate prietenele ei care deja aveau voie. Dar, cu o zi înainte să poată ieși, se întâmplă ceva groaznic…

Oamenii le descoperiseră castelul. Armata pisicilor a încercat să-i alunge, dar era clar că nu aveau să plece. Conducătorii pisicilor au dat ordin să nu mai iasă nimeni din castel până nu pleacă oamenii. Luna se gândea că nu avea să mai înoate niciodată, așa că stătea toată ziua închisă în casă, fără să vorbească cu nimeni.

Dar în curând pisicilor li se termină mâncarea și trebuiau să iasă să mai pescuiască, însă când au ieșit au văzut că apa nu mai era albastră și transparentă ca înainte, era gri, urâtă și la cea mai mică adâncime nu puteai vedea nisipul. Era evident că nici pești nu mai erau, cu o apă așa murdară. Și dacă erau, cine îi mai putea vedea, dacă nu vedeai nici fundul mării?

Până la urmă, au adus câțiva șoareci prăpădiți care nu puteau hrăni bine nici o pisică.

Peste câteva zile de înfometare, pisicile au decis să atace oamenii. Dar Luna a avut o idee. Toată lumea știa că ea se poate ascunde foarte bine și toți voiau să afle ce făceau oamenii. Era limpede că nu aveau să plece, pentru că deja se apucaseră de construit ceva. S-au gândit că ei trebuiau să plece din cauză că și dacă oamenii ar fi plecat, apa ar fi rămas murdară și fără pești, iar plaja plină de gunoaie și ei nu se pricepeau să vâneze în pădure. Așa că o trimiseră pe Luna să vadă ce construiau oamenii.

Seara, când toți ar fi trebuit să doarmă, Luna a fugit repede la… construcția oamenilor. Intră printr-un geam rămas deschis și văzu o hartă.

Erau marcate niște insule, dar Luna nu a văzut o anumită insulă de care știa că era chiar foarte aproape de insula lor, însă oamenii păreau să nu știe de ea. S-a întors repede acasă, a intrat în castel și a anunțat regele și regina că avea un plan. Aceștia i-au anunțat pe toți că se mută, dar nu înainte de a le da o lecție oamenilor. Intrară toți în construcția lor și distruseră tot ce le ieșea în cale. Sparseră toate geamurile și apoi, ca să îi sperie puțin pe oameni, câteva pisici mai curajoase, printre care și Luna, au așteptat să se trezească oamenii și, stând ascunse, au dărâmat și mai multe lucruri, iar inamicii au crezut că sunt fantome și foarte repede au luat câteva lucruri la nimereală, au intrat în barca lor și au fugit pe mare.

Pisicile tot s-au mutat, doar pentru scurt timp, și și-au construit o tabără de rezervă, unde au lăsat și mâncare, în caz că se întorc oamenii.

Peștii începuseră să revină și apa s-a limpezit puțin câte puțin, până când a revenit la normal și pisicile s-au întors în casele lor. Gunoaiele au fost strânse și șoarecii au început din nou să vină. Pisicile au început să vâneze și în pădure, pentru a se asigura că vor supraviețui dacă insula le mai este invadată.

Luna și-a câștigat în sfârșit dreptul de a merge pe plajă, să înoate, să vâneze și să pescuiască împreună cu ceilalți. Acum toată ziua stătea afară și se juca împreună cu prietenele ei. Se împrietenise cu toată lumea din împărăție și era foarte apreciată.

Aceea a fost prima și ultima dată când oamenii le-au invadat insula, auzind cu toții și fiind avertizați.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Simina Pascal la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

— Hai, e târziu! E timpul să mergi la culcare.

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-ai auzit înainte de a cădea într-un somn adânc.

Uşor, îţi deschizi ochii. Cineva bate la uşa camerei tale.

— Scumpo! o voce feminină strigă melodios. Trezirea!

Adormită, te dai jos din pat şi îţi pui în picioare papuceii tăi şifonaţi. Ajungi în bucătărie. Acolo, mama te aşteaptă cu o felie de pâine aburindă şi cu un zâmbet orbitor pe faţă.

Dai din cap uşor, aşezându-te la masă. Fără să vrei, ochii îţi sunt aţintiţi pe ceasul impunător, ce ticăie cu putere. Abia atunci îţi dai seama..! Este ora 12, iar tu te afli încă acasă!

— Mama… ? E… E 12! Trebuia să fiu la şcoală de mai bine de 4 ore!

Dintr-odată, mama ta izbucneşte în râs. Nu e un râs înfricoşător, care ţi-ar provoca un fior pe şira spinării. Ci, mai degrabă, unul plăcut şi cristalin. Cu toate astea, te sperie.

— P-Poftim…? Cuvântul îţi părăseşte buzele înainte să îl poţi opri.

Îţi simţi gâtul uscat. Înghiţi în sec, apoi continui:

— C-ce am să le spun profesorilor? Ce fac cu absenţele? Lecţiile? Notele…?!

Mama, auzindu-ţi tonul şi văzându-ţi expresia îngrijorată, îşi opreşte râsul isteric. Îşi şterge o lacrimă la colţul ochiului, își drege glasul, apoi îţi răspunde:

— De când îţi faci tu atâtea griji? Ha…! Nimeni nu o să facă nimic în privinţa asta.

Fără să-ţi dai seama, începi să te întrebi:

„Nu se va întâmplă nimic? Dar…”

Gândurile îţi sunt întrerupte. Din depărtare o auzi din nou pe mama ta. Îi auzi râsul. Râsul mecanic. Râsul provocat de faţa ta confuză.

Fără să ştii, te schimbi şi apuci clanţa uşii. O deschizi. Apoi o închizi. E o succesiune de evenimente plăcute. Liniştitoare. În timp ce încui uşa, încă îţi poţi auzi mama râzând.

Oricum e târziu, te gândeşti. Orele s-au terminat. Nu mai poţi face nimic.

Te decizi să o iei la vale uşor. Îţi laşi picioarele să te conducă pe trotuarul întortocheat şi îţi laşi mintea liberă.

Inspiri, expiri. Mirosul vag de castane coapte îţi umple plămânii. Auzi foşnete de fiecare dată când îţi laşi pasul greoi pe frunzele ca o coadă înfoiată de vulpe. E plăcut…

— SIMINA!! strigă o voce cunoscută.

— Ce?… Ana?!

— În carne şi oase! spuse ea cu un zâmbet copilăresc. Hai în paaarc!

— Cum? Dar unde e Andreea? Şi, stai puţin…

O opreşti şi o întorci cu faţa înspre direcţia ta:

— Nu o să mă întrebi de ce nu am fost astăzi la şcoală?

Se uită cu o privire crucişă înspre tine, apoi rânjeşte cu gura până la urechi:

— Contează? De când ar trebui să-mi pese?

— Adică…

— Faci ce vrei! E o ţară liberă! zice ea, deschizându-ţi larg braţele, cu o privire leneşă pe chip.

În drum spre parc, se aude un strigăt lung. Alarmată, te întorci spre direcţia din care s-a auzit sunetul.

O tânără femeie îşi agită mâinile spre direcţia unui om care fuge cu o geantă.

Speriată, te întorci spre Ana, care şi-a scos telefonul, începând să facă poze.

— A-Ana! Trebuie să o ajutăm!

Aceasta însă nu te bagă în seamă, vorbește la telefon, cu ochii aţintiţi înspre femeia care acum plânge pe stradă.

Intrigată, te uiţi pe drum. Oamenii trec pe lângă ea, nebăgând în seamă incidentul.

— Bine. Hai să mergem! spune Ana, băgându-şi telefonul înapoi în ghiozdan.

— Dar…!

— Am spus, să mergem! Hmm? Uf! Nu e problema noastră! Şi-aşa nu contează! Pufneşte Ana, arătând dispreţuitor în faţa femeii.

Imediat ce Ana rosteşte acele cuvinte, este o pauză lungă.

— Hm! Nu eşti amuzantă astăzi. M-am plictisit. Plec acasă.

— … S-Stai! Ghiozdanul tău e încă…

Nu apuci să îţi termini propoziţia. Când te-ai întors pe călcâie, ai constatat că Ana deja plecase, fără să lase vreo urmă. Înainte să mai poţi face altceva, o lumină puternică te lovește. Clipeşti de câteva ori. Mama ta se uită la tine cu un zâmbet duios pe faţă.

— Hai, scularea! E timpul să mergi la şcoală.

Te uiţi agitată în jur. Eşti în camera ta, învăluită de nişte aşternuturi de culoarea unui galben mortal.

— Dar… Eu… Tu… Parc?

Mama ta râde. Nu un râs mecanic. Ci unul prietenos şi înţelegător. Fără să ştii, buzele tale trandafirii se aliniază într-un zâmbet.

— Hmm… Pesemne ai visat. Dar acum… gata! Vino la micul-dejun! Vei avea timp să visezi mai târziu!

Mama ta iese din cameră, lăsându-te să te dezmeticeşti. Coborî din pat, îţi pui în picioare papuceii tăi şifonaţi, şi pleci spre bucătărie.

— Totuşi… spui tu amuzată. Cred că am visat destul pentru o lună.

Pui mâna pe clanţă. O deschizi. O închizi… Repeţi acţiunea binecunoscută şi un oftat îţi scapă printre buze:

— O lume fără consecinţe… Nebunie curată!

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Maria Almangiu la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Frimiturica se trezise prea devreme. Bucătăria era goală. Era o linişte deplină. Niciun Omuleţ-de-Bucătărie nu se zărea pe acolo. Pentru cine nu ştie, Omuleţii-de-Bucătărie sunt nişte creaturi foarte mici care locuiesc în unele bucătării, de unde fură mâncare şi ascund lucrurile de care ai nevoie. Mai pe scurt, s-ar putea spune că sunt foarte poznaşi.

Pentru că nu avea cu cine să se joace, Frimiturica nu avea nimic mai bun de făcut decât să exploreze. Ştia că era interzis să iasă din dulăpior singură, dar o făcuse de multe ori. Văzând uşa acestuia crăpată, îşi lua inima în dinţi şi sări. A avut noroc, pentru că a aterizat într-o cutie de cereale care era deschisă. Se gândi că a ajuns pe o planetă necunoscută. Totul era ciudat, dar mirosea delicios. Deodată a cuprins-o foamea. Şi-a pus limba pe o cereală şi, văzând că e dulce, a început să o ronţăie cu poftă. Apoi a trecut la alta. Şi la alta. A mâncat până când nu a mai putut. Parcă simţea nevoia să tragă un pui de somn. Era foarte relaxată şi somnoroasă.

Deodată, totul a început să se mişte în jurul ei. Un „uriaş”, adică băieţelul care locuia în casa aceea, luă cutia cu cereale şi îşi puse într-un castron. Frimiturica ajunse şi ea acolo. Se sperie grozav când „uriaşul” turnă şi lapte. Curajoasă, se agăţă de o cereală şi încercă să ajungă la marginea castronului. Dar era foarte greu, mai ales că nu avea nicio vâslă. Situaţia a devenit şi mai rea atunci când băieţelul a început să amestece în cereale. Un vârtej imens a tras bărcuţa Frimituricăi. Brusc, a văzut o lingură uriaşă îndreptându-se către ea. Şi-a luat avânt şi a sărit către aceasta. S-a prins de margine, dar în câteva secunde mâinile i-au alunecat şi a căzut pe masă. Era salvată! Sau cel puţin aşa credea ea.

Dorindu-şi să ajungă cât mai repede la adăpost, a luat-o la fugă şi s-a împiedicat de o linguriţă uitată pe masă. A căzut pe podea, dar din fericire nu s-a lovit. Băieţelul şi-a terminat cerealele şi a plecat din încăpere, aproape călcând-o pe Frimiturica.

Când a crezut că nu mai există niciun pericol, în spatele ei apăru pisica familiei, dornică de puţină distracţie. Frimiturica a luat-o la goană, căutând un loc unde să se adăpostească de ghearele ascuţite. Pisica era foarte încântată de noua ei jucărie. Frimiturica era de altă părere. Micuţa găsi o crăpătură în perete şi se ascunse acolo. Nu a trebuit să aştepte prea mult, deoarece pisica a fost chemată de stăpâna ei şi a ieşit din bucătărie.

Frimiturica simţi un miros de ciocolată şi nu putu să-i reziste. Se ştie că Omuleţii-de-Bucătărie sunt mereu flămânzi şi foarte pofticioşi. Uitându-se în jur, descoperi că mirosul venea din cuptor. Merse până acolo şi se căţără cu agilitate pe uşa acestuia. Era foarte curioasă să afle ce anume miroase atât de bine. Erau o mulţime de brioşe de ciocolată! Se gândi că a ajuns într-un loc minunat. Nici nu-şi putea dori ceva mai mult. Se hotărî să aştepte lângă ele până când vor fi bune de mâncat.

Deodată, uşa cuptorului se închise. Frimiturica s-a speriat puţin, dar îşi dorea foarte mult o brioşă, aşa că a rămas pe loc. Ce nu face un pofticios pentru un desert delicios?

Dar se făcea din ce în ce mai cald. Frimiturica a început să se gândească la o cale de ieşire. Şi-a amintit că în cuptor există un tunel secret care duce spre dulăpiorul în care locuia. Fugi într-acolo şi reuşi să iasă din cuptorul fierbinte. Ajunsă în adăpostul ei, şi-a promis că nu va mai ieşi singură din dulăpior. Totuşi, i-a părut rău că nu a apucat să guste din brioşele de ciocolată!

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Denis Gârjoabă la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

A fost odată un orăşel din Africa în care se aflau foarte mulţi…  elefanţi, nu oameni. Erau de tot felul: zidari, pacifişti, chiar şi profesori! Unii elefanţi chiar aveau şi nişte vile foarte frumoase. Dar asta s-a întâmplat cu mult înainte de marea vânătoare de elefanţi.

Această poveste este despre un biet orfan, Elfi. El era neacceptat, neiubit, nedorit oriunde mergea! A încercat să reziste fără să fie urât chiar şi într-o ghenă de gunoi!

Era o dimineaţă superbă. Soarele era sus pe cer, la datorie. Păsările ciripeau în voie şi copacii aveau o coroana foarte frumoasă de un vernil luminos. Toţi elefanţii erau fericiţi!

Elfi stătea pe o bancă în parcul lui preferat, singur-singurel, ca de obicei. Deodată un cutremur fatal a zguduit toate vilele, casele, grădinile elefanţilor. Toată lumea zbiera şi fugea, iar unii au încremenit de frică. Elfi a fugit cât de repede a putut spre casa lui sărăcăcioasă dintr-un bloc care stătea să cadă. A deschis televizorul şi a dat repede pe ştiri, de unde a aflat că toţi elefanţii s-au întâlnit în marea piaţă Obor.

S-a dus şi el să vadă despre ce este vorba.

— Bună ziua, dragi elefanţi şi doamne-elefant! V-am adus aici ca să vă anunţ că avem o mare problemă. Se pare că un voluntar ales de noi va trebui să coboare în nucleul Pământului, să vadă ce a provocat oprirea acestuia din rotaţie. Acum este momentul. Decizia noastră este: Elfi Elefantul.

— Elfi, unde eşti? a spus Preşedintele.

Elfi a plecat repede la Parlament şi acolo a strigat cât a putut de tare: „Aici sunt”. Toată lumea s-a întors spre el, dar fără nicio speranţă că va reuşi misiunea.

 

După două zile, Elfi era gata pentru a începe căderea în gol către nucleul Pământului.

3..2..1..şi! a strigat Preşedintele.

 

Elfi a ajuns în nucleu într-o clipă. Ce vedea acolo era desprins din altă lume.

„Wow!!! La peste 3845 miliarde de grade Celsius aceste plante încă trăiesc???!!!!”

Când a vrut să le atingă, plantele l-au înhăţat şi l-au legat cu liane. Nu ştia nimeni, dar el avea o tobă magică. Când cânta la ea, distrugea orice îi făcea rău, aşa că a început să cânte la tobă, iar sunetul a distrus toate florile.

 

Elfi s-a întors înapoi la suprafaţă şi a fost declarat erou.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Costa Gussi la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Era o zi de octombrie a lui 1987, trăiam în Japonia, la perferia orașului Tokyo. Tatăl meu era inginer, mama mea era doctoriță, iar eu eram singura lor fetiță. Mă numeam Lin și eram o simplă elevă din clasa a 6-a. Singurul meu țel era să devin cea mai bună pianistă din Japonia.

Marțea și vinerea, după orele de curs, mergeam la pian alături de alte șase prietene de-ale mele, în laboratorul de muzică unde ne aștepta doamna profesoară. Prietenele mele erau și ele pasionate de pian, însă participau la aceste cursuri doar pentru amuzament. După câteva luni de cursuri de pian, am decis împreună cu ele să mergem la cursurile de pian și miercurea. Două dintre ele au zis că nu pot, așa că am decis să merg împreună cu restul colegelor timp de câteva zile, până când am vrut să merg în fiecare zi după ore. Când fetele au auzit propunerea mea, au vrut să îmi reamintească faptul că toate aceste cursuri sunt făcute pe ascuns, așa că dacă o să întindem coarda prea mult, putem risca să fim descoperite, nu doar de către părinții, ci și de către director, care, cel mai probabil, o s-o concedieze pe doamna profesoară.

Doar că eu nu le-am ascultat și am continuat să particip la cursurile „secrete”, chiar dacă părinții mei au început să-și pună un mare semn de întrebare asupra timpului pe care mi-l petrec după orele de la școală.

Era o zi de aprilie a lui 1988, păsările cântau, în timp ce eu mergeam liniștită spre școală. Cerul cristalin îmi amintea cât de puțin timp mai este până când vara va învălui întreaga țară cu un val mare de căldură, care îmi va umple sufletul de fericire.

După terminarea orelor, mă îndrept spre laboratorul de muzică. Deschid ușa și privesc atentă înăuntru. Sunt speriată și rușinată, deoarece în acea sală de clasă sunt părinții mei, împreună cu domnul director, care și-a îmbrăcat probabil cel mai frumos costum pe care îl are. Nimeni nu știa cu ce ocazie se îmbrăcase așa.

 

Tata se uită ferm la mine și îmi spune:

— Ne-ai mințit timp de un an și jumătate, doar pentru a face pian. Acum trebuie să suporți consecințele care se cuvin, așa că ai de ales:

1. Nu mai studiezi niciun instrument muzical;

sau

2. Te apuci de lecții de vioară. Alege!

Eu stăteam încremenită acolo, gândindu-mă ce să fac. Transpirația curgea pe mine, așa că mi-am luat inima în dinți și am răspuns.

— Mă apuc de lecții de vioară.

După ce am rostit acele cuvinte (pe care n-am crezut vreodată că le voi rosti), am simțit cum tot viitorul pe care îl planificasem a fost distrus în doar câteva clipe.

Doisprezece ani mai târziu, am devenit violonista cea mai tânără care a reușit să țină cele mai multe concerte solo! Am primit mii de aplauze, numeroase premii și cea mai mare oportunitate pe care orice violonist și-ar dori-o.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Ana Cîrlomanu la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Era mijlocul nopţii. Tot satul de pe insulă era puternic. Atât de puternic încât putea dărâma dragoni.

Tata e fierarul. Eu nu am voie să lupt. Sunt prea slabă. Aşa îmi spun toţi. Nu mă deranjează. Îmi place şi mă descurc cu fierul şi toate cele. Unul dintre dragoni are o lavă care, după ce se întăreşte, e foarte puternică. A capturat tata unul din acela. Îl folosim pentru armele satului. E uşor, fiindcă el mănâncă pietre mari şi mici, gri şi negre, uşoare şi grele.

Lupta a început cu dragonul verde. Scuipa foc şi zbura. Apoi au venit: dragonul veninos, dragonul albastru, dragonul roşu, dragonul galben, dragonul portocaliu… Vai! Nu! Atacul dragonului roz era îngrozitor!

Pagina dragonului roz:

Zboară cu viteza de: 10 000 km / oră.

Mărimea: 6 000 metri înălţime, 4 000 metri lungime

Putere: foc, ceaţă, apă clocotită, fulger, spini, coadă sfâşietoare

Culoare: roz

Ochi: 10

Urechi: 10

Nasuri: 1

Guri: 1

Dinţi: 1 000

 

Nu puteam învinge dragonul roz. S-a auzit urletul dragonului roz şi toţi ceilalţi dragoni s-au retras. Ce noroc!

(…)

— Pleacă! spuse liderul satului. Eşti fată, pleci!

— Şi celelalte fete? întreb eu.

— Fetele pleacă din sat. Toate sunt pe cont propriu. Nu aveţi voie să vă uniţi şi să supraviețuiți împreună. Nu lupţi, nu ai loc în sat. Fă-ţi bagajele! a spus el.

Mi-am făcut bagajele. Am luat toate armele mele, haine de piele, lână, o găină, o oaie, cărbuni, hărţi, colecţiile, dragonul cu lavă de metal şi un topor.

(…)

Timpul a trecut. Deja aveam 16 ani. Îmi construisem o casă, un pat, un gard, o poartă şi un coteţ. Aveam mai multe găini. Din liane îmi făcusem o sfoară cu care o duceam pe oaia mea la păscut. Casa mea era lângă un râu curat. Aveam în spatele casei o grădină de legume şi fructe.

Lucram la proiectul „Submarin-barcă”. Obţineam greu sticla, dar, în final, am reuşit: o operă din metal, sticlă şi lemn. Scaune din piele, circuit din cabluri de plastic, lână sub pielea scaunelor șiiii… o oglindă pentru periscop.

Vedeam peşti. Aveam peşti. Mâncam peşti. Vânam peşti. Fusese o zi grea. Aveam capcane pentru peşti. La cină: pește cu salată. Descoperisem paharul. Beam din pahare. Aveam pahare. Foloseam pahare. Pe scurt, duceam o viaţă păhăgreapeștească.

Dragonii atacau. Mi-am luat armura din metal de dragon, sabia, bilele cu sfoară şi alte arme. Am ucis toţi cei cinci dragoni ce atacaseră. Apoi mi-a venit o idee: să mă întorc în sat.

Nu a fost uşor. Prima oară am străbătut stâncile, apoi pădurile şi munţii, unde am înnoptat şi, în final, am ajuns în sat. M-au primit. Pe 1 ianuarie au atacat dragonii. 20 de oameni au murit. Eu eram printre supravieţuitori, dar dragonul roz venise cu puii săi. I-am simţit coada plină de ace şi spini şi apoi m-am întors alarmată. M-a împins într-o prăpastie şi am ştiut că o să mor, dar nu am murit.

Dragonul albastru se pregătea să atace nişte boi, când am căzut pe spinarea lui. Era enorm! Am scos o sabie, am tras de blana lui şi el a zburat fix spre dragonul roz. Asta aşteptam! Am sărit pe dragonul roz şi i-am băgat sabia în gât. A căzut lat, iar puii săi au murit de spaimă (au făcut infarct).

De atunci, dragonii nu au mai atacat şi am trăit în pace.

Apasă fără frică