Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search

Din toamna asta, Sînziana Popescu ține atelierul de scriere creativă pentru copii la academia noastră mov.

Dacă într-o bună dimineață te-ai trezi transformată într-o vată de zahăr, ce ai face?

Wow! Vată de zahăr? Grav! Cred că m-aș baricada urgent într-un dulap și n-aș mai ieși de acolo până când ai mei n-ar jura că nu mă vor mânca, pentru că sunt niște dulcivori de mare clasă.

Foto: Andreea Mitran

Foto: Andreea Mitran

Crezi că toți oamenii au imaginație sau și-o pierd sau și-o uită sau ce se întâmplă cu ea?

Toți copiii se nasc cu o imaginație debordantă, numai că o pot pierde ușor dacă n-au lângă ei părinți isteți, capabili să le oferă acasă ceea ce nu li se va oferi prin școlile noastre, adică liniște și libertate, pentru că imaginația trăiește numai într-o minte deschisă.

Care e experiența ta de lucru cu copiii?

Până acum am organizat multe ateliere pentru promovarea cărților pe care le publicam. În acest an am avut un proiect numit „Basmele românilor din nou la modă”, prin care mi-am propus să promovez mitologia românească și poveștile noastre folclorice în rândul copiilor români. Plecând de la seria fantasy Andilandi (www.andilandi.ro / https://nemi.ro), publicată la Editura Nemi, dar și de la basmele clasice semnate de Alexandru Mitru, Vladimir Colin sau Petre Ispirescu, le-am vorbit copiilor despre zmei, iele, balauri, solomonari, cai năzdrăvani, pitici, sfinte, vâlve și despre pasărea măiastră, în ideea că puștii noștri, care știu multe despre troli, orci și dragoni, ar fi bine să afle că avem și noi o mitologie interesantă, demnă de admirație. Dar am mai avut și alte proiecte. De pildă, proiectul „Cum se naște o carte?”, pentru copii „de grădi”, sau proiectul „Teatru radiofonic în culori”, realizat în parteneriat cu librăria Cărturești și Teatrul Național Radiofonic, în care copiii ascultau o piesă radiofonică, își imaginau personajele și le desenau după puteri, așa cum și le închipuiau ei.

Care e lucrul cel mai interesant care se întâmplă când lucrezi cu copiii?

Îmi vin idei noi pentru povești. Cred că, de fapt, are loc un transfer de vârstă, iar copiii îmi împrumută și mie nițel din imaginația lor. Sau, oricum, mă direcționează, îmi spun, foarte direct, ce fel de cărți și-ar dori să citească, deci mă pun pe drumul cel bun. Și cred că astfel de întâlniri cu „publicul țintă” sunt vitale pentru orice autor de literatură pentru copii care se respectă. Nu poți scrie pentru ei, dar fără ei, stând așa, închis într-un turn de fildeș, pentru că atunci riști să ajungi să scrii numai pentru tine.

Cum ți-ai propus să antrenezi scrisul juniorilor la Academia Motanov? De ce așa?

În primul rând, aș vrea să le deschid apetitul pentru literatura de calitate și să-i fac să înțeleagă că totul funcționează pe bază de mimetism. Nu poți scrie o poveste izbutită decât după ce ai citit o sumedenie de istorioare demne de luat în seamă. Apoi ne vom ocupa de tehnică, de structură și, mai ales, de procesul prin care se nasc personajele și de felul în care trebuie ocrotite ca nu cumva să le pierdem pe drum ori, mai rău, să ajungă să „fure” din replicile altor personaje, devenind de nerecunoscut. Deci vom citi și vom exersa în clasă pornind de la anumite exemple, apoi copiii vor primi și câteva teme năstrușnice de la o săptămână la alta. La acest atelier copiii vor învăța să se joace cu cuvintele și vor fi îndemnați să continue acest joc acasă, pentru că scrisul nu e nimic altceva decât un alt fel de joc.

Care sunt proiectele literare de care te ocupi în prezent?

În perioada asta lucrez la cel de-al șaptelea roman al seriei fantasy Andilandi, pentru copii de 9-15 ani, pe care va trebui să-l predau editurii Nemi până la finele anului, dar și la o carte ilustrată, pentru copii mai mici, de 3-7 ani. În plus, de curând, am participat alături de colegele mele din Asociația Scriitorilor de cărți pentru copii – „De basm” la #LittleLIT –  nouă zile de evenimente dedicate literaturii pentru copii, dar și la Târgul Internațional de carte pentru copii – BOOKerini.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Petru Lucan-Arjoca la ediția din primăvara lui 2019 a atelierului de scriere creativă cu Veronica D. Niculescu.

Foto: Petru Lucan-Arjoca

Foto: Petru Lucan-Arjoca

A fost odată o împărăție în care trăiau yeti, oameni ai gheții și spiriduși. Aceasta se numea Împărăția Gheții. Acolo era iarnă veșnică, dar mai trăia și un domnitor pe nume Țurțur. Regatul Gheții era aliat cu Regatul Pisicilor. Dușmanii lor erau câinii și oamenii focului.

Într-o zi, un băiat pe nume Cubuleț a fost trimis de către părinții lui să meargă în pădure și să caute gheroși, niște plante ale gheții comestibile. Cubuleț și-a luat sabia și s-a dus în pădure. După ce a cules doisprezece gheroși, văzu un batalion de oameni ai focului. Acolo era un ofițer pe nume Cărbun. Cărbun îl văzu pe Cubuleț și le ordonă arcașilor să tragă. O ploaie de săgeți ale focului se îndreptau spre el. Atunci, Cubuleț se duse cât de repede a putut spre oraș. Acolo a anunțat soldații gheții și ei pregătiră catapultele.

Ofițerul Cărbun murise strivit de un ghețar împreună cu batalionul său.

Cubuleț se duse să mai culeagă gheroși. Doar că de data asta fusese capturat de un general al focului. Când s-a trezit, era închis într-o temniță. Gardianul care avea cheia era adormit. Apoi, Cubuleț văzu cheia. Lângă el era o mătură. A încercat să ia cheia și a reușit. Își deschise cu grijă ușa și a plecat. A încercat să meargă tiptil. Apoi văzu o cameră. Acolo era Regele Regatului Focului care vorbea cu comandantul său. Pe o bucată de hârtie era planul lor de a ne distruge.

Brusc, Cubuleț intră peste ei și luă planurile. Gardienii erau în spatele lui. Atunci văzu un cal și încălecă pe el. Și cu frumosul cal se îndreptă spre Regatul Gheții. Când ajunse acolo, se duse la Regele Gheții, Țurțur, și spuse:

— Înălțimea ta, trimiteți gardienii, pentru că oastea focului vine spre noi.

— Foarte bine. Gărzi, duceți-vă spre pădure, suntem atacați.

Dar când oastea focului văzu armata gheții, se retrase. Cubuleț zise:

— Înălțimea ta, am planul inamicilor de a ne distruge, pe această hârtie.

— Felicitări, Cubuleț! Acum putem să-i atacăm.

În Regatul Pisicilor, regele Lăbuțe discuta cu Țurțur și, împreună cu ajutorul său, Toulouse, Lăbuțe grăi:

— Eu zic să închidem Regatul Focului într-un vulcan sau în vulcanul lor.

— Da, dar ce să facem cu frumoșii câini? spuse Toulouse.

— Simplu, răspunse Cubuleț. Vom lua o grămadă de oase și îi închidem între niște cuști uriașe.

— Totuși, cum îi închidem în vulcan?

— Simplu, spuse Țurțure. Vom lua apă și îi vom uda, astfel unii vor muri și alții nu vor mai avea arme, încercând disperați să-și ia puterile sau să și le recupereze, se vor duce spre vulcan și noi îi vom închide cu gheață.

— Bine, dar cum vom lua destulă apă și destule oase? întrebă Cubuleț.

— Eu zic să luăm oase din Canionul Pieirii și apă de la Cascada Sirenelor.

După ce pisicile luaseră oase și oamenii gheață, apă, se duseră spre cele două regate. A fost dificil să-i întemnițeze, dar au reușit.

Când războiul s-a terminat, Cubuleț s-a dus la părinții săi și a avut o viață frumoasă, fără lupte.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Maria Sânziana Georgescu la ediția din primăvara lui 2019 a atelierului de scriere creativă cu Veronica D. Niculescu.

Foto: Andras Vas

Foto: Andras Vas

A fost odată o împărăție în care lucrurile erau invers. Iarna, când ningea, fulgii ieșeau din zăpadă și se duceau în cer. Împărăția se numea Elirur. Aici existau mulți regi și multe regine.

Într-o zi, oamenii din Elirur au fost amenințați de soldații din Atadot, o altă împărăție. Aceștia voiau să se lupte și să stăpânească Elirur.

Oamenii din Elirur vorbeau invers. Pentru ei, vorbitul invers era un lucru firesc.

Când a venit ziua războiului, ningea. Fulgii erau mari, foarte mari. Dacă nu erai atent, un fulg te putea ridica atunci când ieșea din pământ.

Soldații din Elirur aveau arme mult mai bune față de cei din Atadot.

Era ceață și ningea din ce în ce mai tare. Împărățiile erau gata de luptă. Regii și Reginele aveau o cameră specială făcută din sticlă foarte fragilă. Sarcina lor era să șoptească semnalul de începere a războiului. Zis și făcut! Toți regii din Elirur au șoptit:

— Nu începeți!

— Nu atacați! spuse comandantul la recepționarea șoaptei.

Ambele împărății au început să alerge spre inamic. Câțiva oameni din Elirur au rămas în spate pentru a trage cu tunul.

— Nu încărcați tunul, nu dați foooc!!

Mingile portocalii de foc au tăiat aerul cețos cu putere.

Din păcate, oamenii din Atadot nu știau că fulgii de nea aveau dimensiuni neașteptate și că ieșeau din pământ. Oamenii din Atadot se apropiau, dar mulți dintre ei erau aruncați cu putere în aer.

— Nu vreau să câștig! Nu aveți grijă, flancul stâng nu e în primejdie! spuse comandantul din Elirur.

— Comandante, războiul mai ține trei ani! Am primit o șoaptă de la regina Iren!

— Nu aștept să am în vitrină scalpul comandantului din Atadot!

Oamenii din Atadot au început să se panicheze când au auzit că războiul mai durează trei ani!

Dar, deodată, un balaur alb își făcu apariția pe cer.

Oamenii încetară să alerge. Ninsoarea s-a oprit și ceața a dispărut.

Toți soldații și toți regii și reginele îl știau pe renumitul balaur Tern. El era cel care aducea pacea. Înseamnă că războiul se terminase. Nimeni nu a câștigat.

Oamenii își aruncară armele și îngenunchiară. Balaurul plecă.

Astfel, cele două împărății, Elirur și Atadot, s-au împăcat.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Luca Stativă la ediția din primăvara lui 2019 a atelierului de scriere creativă cu Veronica D. Niculescu.

Foto: James Connolly

Foto: James Connolly

A fost odată o împărăție în care era iarnă totdeauna. Toți oamenii stăteau numai în casă, deoarece zăpada era de doi metri pe puțin.

În acea împărăție, era un băiețel care se tot gândea cum să topească toată zăpada din ținut.

Deodată îi veni o idee. Dacă ar face o mașinărie care să topească zăpada?

Se puse pe treabă de îndată. Luă aruncătorul de flăcări care se pierduse. Îl găsise sub lemnele din șemineu.

Băiatul deschise ușa și un munte de zăpadă intră în casă.

Apucă aruncătorul de flăcări, îl porni și se apucă să topească zăpada.

Regele împărăției văzu că zăpada se topește și rămase uimit.

În patru zile, băiatul topise zăpada, dar nu se gândise că încă era iarnă.

Când voi să îi sugereze regelui să se mute din ținut, îl văzu pe rege mort. Se uită pe geam și văzu că este vară.

Regele era de fapt zăpada de doi metri. Se topise zăpada, el murise.

Niciodată nu a înțeles de ce.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Livia Maria Caimac la ediția din primăvara lui 2019 a atelierului de scriere creativă cu Veronica D. Niculescu.

Foto: Thomas Despeyroux

Foto: Thomas Despeyroux

A fost odată o împărăție. Se numea Împărăția Ramurii de Foc. Se numea așa deoarece împăratul era foarte mic și trăia pe o ramură înflăcărată. Împăratul era o furnică.

Această împărăție era foarte bogată și puternică. Așa a reușit regele hipnotizării să se enerveze. Cum putea o furnică să conducă o împărăție așa de puternică? Oricine încerca să iasă din regat devenea hipnotizat și malefic. Tristețea constantă și frica au reușit să creeze o iarnă infinită. Frigul nu se termina niciodată.

Aici, în acest regat, trăia un vârcolac. Fată. O vârcolacă. Din cauza unor experimente eșuate de a opri „blestemul”, această fată a ajuns să aibă urechi și o coadă de lup. Numele ei era Eliza și nu era orice vârcolac. Era singurul vârcolac alb. Avea o blană așa de curată, încât zici că lucea. Era cea mai afectată de regele hipnotizării, deoarece îi păsa extrem de mult de împărăția în care trăia.

Dar atunci când Împăratul Furnică a murit, toată împărăția a ajuns la disperare. Nu aveau un lider și peretele ce despărțea Împărăția Ramurii de Foc de Regatul Celor De Neuitat era aproape distrus. Toți încercau să aleagă un nou lider, speriați.

Eliza, care mereu își ascundea urechile și coada, s-a urcat pe un podium (deoarece era foarte scundă) și a strigat:

— Toată lumea!

Piața principală a orașului parcă a înghețat.

— Trebuie să luptăm!

Toți cetățenii au creat un murmur.

— Toată lumea să își ia arme, să pregătiți dragonii și să vă echipați!

Murmurul a evoluat într-un zgomot insuportabil. Eliza și-a dat jos pelerina, descoperind urechile și coada ei.

— Aveți o zi! 24 de ore! Haideți, echipați-vă!

Și… start! Lume alergând, fierari speriați, dragoni echipați și cetățeni pregătiți. Din instinct, toți elfii aveau arcuri, toți oamenii aveau săbii, toate zânele aveau inele ce ajutau proprietățile magice și toți vârcolacii aveau săbii duble, mai ușoare. Piticii călăreau pe dragoni și pe cai.

După ce toată lumea era potrivit echipată, cu fulare de blană la gât, s-au aranjat strategic.

— Împărăția Ramurii de Foc! strigă Eliza. Luptați cu tot curajul! Nu vă lăsați hipnotizați!

Liniște totală.

— Haide!

Poarta s-a deschis și armata gigantică de creaturi de tot felul s-a revărsat.

Toți și-au dat sufletul luptând. Mulți au fost hipnotizați, dar și mai mulți încă luptau, curajoși. Săbiile s-au îndoit, coarda arcurilor a plesnit, degetele de la picioare ale dragonilor au fost rănite, dar, cu toate acestea, împărăția încă lupta.

Peste un an, Regatul Celor De Neuitat s-a predat. Tot poporul a decis ca Eliza să devină regină și să redenumească împărăția în Împărăția Armoniei. Și deoarece toată lumea era fericită, s-a făcut vară.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Maria Teodora Almangiu la ediția din primăvara lui 2019 a atelierului de scriere creativă cu Veronica D. Niculescu.

Foto: Max Sandelin

Foto: Max Sandelin

A fost odată o împărăție în care pisicile conduceau totul. Dar erau niște pisici neobișnuite: le plăcea mult apa. De aceea castelul lor era construit din nisip magic pe o plajă cu apă foarte albastră. De acolo își prindeau mâncarea, dar și de pe plajă, unde mai erau niște șoareci rătăciți. Aveau un castel gigantic, plin cu jucării, covoare pufoase și canapele. Pe lângă castel erau casele pisicilor care nu făceau parte din familia regală. Aveau și ele case mari, pentru că pisicile nu prea făceau diferența dintre familia regală și familia normală, știau doar că cea regală stă într-un castel. Nu prea aveau reguli și nici închisoare, deoarece toți se purtau frumos unii cu ceilalți. Pe străzi aveau covoare pentru că, după cum ziceau ele: „Totul trebuie să fie liniștit și confortabil”. Aveau multe parcuri pentru cei mici, pline cu jucării.

Luna era o pisică neobișnuită. Trebuia să mai aștepte o săptămână pentru a se putea plimba afară din micul oraș în care locuia. Voia să iasă pe plajă, la apă, să stea cu toate prietenele ei care deja aveau voie. Dar, cu o zi înainte să poată ieși, se întâmplă ceva groaznic…

Oamenii le descoperiseră castelul. Armata pisicilor a încercat să-i alunge, dar era clar că nu aveau să plece. Conducătorii pisicilor au dat ordin să nu mai iasă nimeni din castel până nu pleacă oamenii. Luna se gândea că nu avea să mai înoate niciodată, așa că stătea toată ziua închisă în casă, fără să vorbească cu nimeni.

Dar în curând pisicilor li se termină mâncarea și trebuiau să iasă să mai pescuiască, însă când au ieșit au văzut că apa nu mai era albastră și transparentă ca înainte, era gri, urâtă și la cea mai mică adâncime nu puteai vedea nisipul. Era evident că nici pești nu mai erau, cu o apă așa murdară. Și dacă erau, cine îi mai putea vedea, dacă nu vedeai nici fundul mării?

Până la urmă, au adus câțiva șoareci prăpădiți care nu puteau hrăni bine nici o pisică.

Peste câteva zile de înfometare, pisicile au decis să atace oamenii. Dar Luna a avut o idee. Toată lumea știa că ea se poate ascunde foarte bine și toți voiau să afle ce făceau oamenii. Era limpede că nu aveau să plece, pentru că deja se apucaseră de construit ceva. S-au gândit că ei trebuiau să plece din cauză că și dacă oamenii ar fi plecat, apa ar fi rămas murdară și fără pești, iar plaja plină de gunoaie și ei nu se pricepeau să vâneze în pădure. Așa că o trimiseră pe Luna să vadă ce construiau oamenii.

Seara, când toți ar fi trebuit să doarmă, Luna a fugit repede la… construcția oamenilor. Intră printr-un geam rămas deschis și văzu o hartă.

Erau marcate niște insule, dar Luna nu a văzut o anumită insulă de care știa că era chiar foarte aproape de insula lor, însă oamenii păreau să nu știe de ea. S-a întors repede acasă, a intrat în castel și a anunțat regele și regina că avea un plan. Aceștia i-au anunțat pe toți că se mută, dar nu înainte de a le da o lecție oamenilor. Intrară toți în construcția lor și distruseră tot ce le ieșea în cale. Sparseră toate geamurile și apoi, ca să îi sperie puțin pe oameni, câteva pisici mai curajoase, printre care și Luna, au așteptat să se trezească oamenii și, stând ascunse, au dărâmat și mai multe lucruri, iar inamicii au crezut că sunt fantome și foarte repede au luat câteva lucruri la nimereală, au intrat în barca lor și au fugit pe mare.

Pisicile tot s-au mutat, doar pentru scurt timp, și și-au construit o tabără de rezervă, unde au lăsat și mâncare, în caz că se întorc oamenii.

Peștii începuseră să revină și apa s-a limpezit puțin câte puțin, până când a revenit la normal și pisicile s-au întors în casele lor. Gunoaiele au fost strânse și șoarecii au început din nou să vină. Pisicile au început să vâneze și în pădure, pentru a se asigura că vor supraviețui dacă insula le mai este invadată.

Luna și-a câștigat în sfârșit dreptul de a merge pe plajă, să înoate, să vâneze și să pescuiască împreună cu ceilalți. Acum toată ziua stătea afară și se juca împreună cu prietenele ei. Se împrietenise cu toată lumea din împărăție și era foarte apreciată.

Aceea a fost prima și ultima dată când oamenii le-au invadat insula, auzind cu toții și fiind avertizați.

Apasă fără frică

Cum Veronica D. Niculescu e noua antrenoare a atelierului de scriere creativă pentru copii, i-am pus câteva întrebări prin care să o cunoașteți mai bine și să vedem cum are de gând să procedeze cu juniorii inventatori de povești.

Cum ai început să scrii proză pentru copii?

Culmea e că am început să scriu primul meu roman pe când aveam 11 ani!… Bănuiesc că era, cumva, pentru copii. Am scris primele câteva capitole într-un caiet de format mare, l-am găsit vara trecută, acasă la părinți, după ce ani la rândul l-am crezut pierdut. M-a amuzat să văd acolo un fel de rădăcină pentru tot ce-a urmat. Sigur, am început să scriu cu adevărat mult mai de curând. Dar e interesant: știam la 11 ani ce vreau să fac, însă apoi m-am rătăcit prin tot felul de zone, m-am ținut de tot felul de studii și de meserii, pentru ca mult mai târziu, ca adult, să mă întorc la drumul firesc de atunci, din copilărie.

Primele povestiri pentru copii le-am scris la invitația unor edituri, pentru volume colective, pe teme date. Într-un fel atât de simplu s-a deschis o ușă spre locul acesta atât de important. Așa am devenit și autor de cărți pentru copii. Dar totul s-a potrivit cu atâta ușurință fiindcă de fapt îmi doream să fac asta de mult.

Prima mea carte pentru copii este romanul O vară cu Isidor, însă înainte de roman au fost multe povestiri. Unele sunt incluse în diverse volume colective, altele sunt încă nepublicate, le tot adun. Cred că mi-am dorit dintotdeauna să scriu și pentru copii. Mă interesează să scriu acele cărți pentru copii care îi pot bucura și pe adulți. Un soi de cititor cu vârstă universală mă ademenește. Scriu copilărindu-mă eu însămi, fără eforturi: dacă ai fost odată copil, rămâi pe viață, nu uiți, nu te desparți niciodată de cel care ai fost la 5 ani.

o vara cu isidor

Cine e Isidor?

Isidor sunt eu. Isidor e prietenul meu. Isidor e orice ființă care visează să fie liberă, să regăsească adevărata sa viață, adevăratul său sens. Isidor e viața, e literatura și e arta, la fel cum Isidor e un biet animal, cu toate ale lui. Putem să vedem în el toate astea la un loc. Dincolo de orice filosofie, condorul Isidor e un personaj-umbrelă care ne învață despre libertate și prietenie, despre granița ușor de topit dintre vârste. Și dintre specii.

Cum erai tu în gimnaziu, ce-ți plăcea, cum gândeai?

E unul dintre marile mele regrete, că nu ne putem vedea cum eram când eram mici. Putem doar să ne cufundăm în amintiri. Suntem, așadar, tare subiectivi. Eu îmi amintesc că eram capabilă de bucurii uriașe și de tristeți egale cu ele. Încropeam spectacole de teatru în spatele blocului. Păturica mea roz devenea cortină. Scriam în gând scenarii, scenete, piese. Le jucam, cu copiii de la bloc. Regizam. Cântam, chiuiam de răsuna cartierul. Mama, rotind în vreo oală în bucătăria de la etajul întâi, îmi spunea seara, când intram în casă: „Doar gura ta s-a auzit!”. Uluitor! Cum de-am devenit apoi atât de retrasă?

Îmi plăceau orele de română și de engleză. Citeam pe rupte, mai ales în vacanțe. Odată mama mi-a zis: „Mai ieși și tu afară, că te-ai făcut verde!”. Țin minte că m-am amuzat: deveneam extraterestru stând în casă și citind? Sau poate plantă?

timisoara doua bufnite 2

Din interacțiunea cu copiii care au venit la evenimentele legate de cartea ta, ce impresie ai, ce crezi că își doresc copiii de acum de la povești?

Cred, apropo de extratereștri, că toți copiii „din zilele noastre” nu sunt deloc niște extratereștri. Se tot spune că nu mai pot copiii fără tabletă și telefon și așa mai departe. Ei, zău? Eu am văzut copii care se înghesuie la măsuța cu cărți, după o lansare lungă, ca să ia autograf și să te îmbrățișeze și poate să facă și-un selfie cu tine (de ce nu?). I-am văzut punând zeci de întrebări despre o poveste pe care o citiseră atenți. Sigur, sunt foarte diferiți ei, între ei. Nu-s doi omuleți la fel. Unul ar vrea mai multă acțiune de la o poveste, altul ar vrea monstruleți, altul poate ar vrea o prințesă, un vampir sau un strop de absurd. Corul lor cântă pe o mulțime de voci – și asta e frumusețea. Pe mine m-a surprins foarte tare succesul avut cu O vară cu Isidor. Pentru că eu acolo n-am scris deloc pentru copii „cu tabletă și telefon”, am scris pentru oameni de peste 10 ani, despre niște teme universale: prietenia, libertatea, cu un strop de tristețe și un strop de umor. Am lucrat la carte cu speranța că o să trebuiască povestea cuiva. Și au apărut niște mii de cititori… Deci – ce-și doresc copiii acum? Să le spui cu adevărat o poveste. Să nu te prefaci. Să nu-ți schimonosești vocea. Să nu te adaptezi cu orice preț la așa-zisele mode. Să le vorbești „pe bune”. Să fii original. Să nu rescrii, să nu imiți, să scrii în acel fel unic al tău. Să ai încredere în istețimea și-n sensibilitatea celui care-ți va deveni cititor. Nu știu dacă e un răspuns. E ceea ce-am încercat să fac eu.

Ce fel de curs va fi atelierul nostru, pentru ce fel de copii e potrivit?

Cum ziceam, copiii sunt atât de diferiți. Eu la asta mă aștept, să văd niște caractere diferite, să aud niște voci diferite. Ei trebuie să vină cu poftă de citit și cu multă răbdare: o să avem lecturi, discuții și teme, câte două ore în fiecare sâmbătă și duminică, timp de patru săptămâni. Vor trebui să scrie sâmbătă în orele de atelier o temă mică, iar după atelierul de duminică vor avea o temă mai mare, ceva de scris până vinerea viitoare. Îi așteptăm la atelier pe copiii cu o oarecare înzestrare în direcția asta. Însă mai e un secret. Așa cum în presa scrisă există reporteri buni și redactori buni (reporterul e bun pe teren, miroase o poveste interesantă, culege informații, povestește, redactorul e cel cu talent la scris, la așternut corect pe hârtie, la rescris, la retușat), așa mă aștept să fie și în cazul copiilor: unii poate sunt buni povestitori, inventatori, dar încă nu cunosc răbdarea sau rigoarea așternutului pe hârtie. Și aici venim noi.

Care e partea atelierului pe care o aștepți cu cea mai mare nerăbdare?

Aștept să îi văd, să îi cunosc, în primul rând, iar apoi aștept ca la finalul celor patru săptămâni să pot pune alături, în cazul fiecărui copil sau adolescent, ce a scris în prima ședință, la tema „Cine sunt eu”, și ce a scris la ultima temă, când trebuie să construiască o poveste urmând toate sfaturile și trucurile învățate. O să tragem bilețele, o să dăm cu zarul, o să ne distrăm dar – important! – o să și tăcem scriind. O să curtăm imaginația, o să ne gândim mult și apoi o să ne punem degetele la treabă. Este o gimnastică pentru minte, trup și suflet.

Un mesaj pentru copiii care se gândesc să vină la atelier?

Dacă aveți imaginație, dacă vă plac poveștile, dacă vă place să citiți și dacă vreți să faceți primii pași într-ale scrisului alături de prieteni noi, într-un grup mic și inimos, veniți, cu curaj! Dacă vă sfiiți, vă spun un secret: și eu sunt timidă. O să fim între noi.

Apasă fără frică

A trecut vremea în care le citeați voi povești copiilor! De-acum, vă vor citit ei vouă! Și nu orice, ba chiar povești scrise de ei.

Iar pentru noi a venit timpul pentru o nouă colaborare – cu scriitoarea Veronica D. Niculescu, autoarea romanului pentru copii și adolescenți O vară cu Isidor (Polirom, 2017). L-ați citit, l-ați citit? Ea va coordona ediția din mai a atelierului de scriere creativă pentru copii superpovestitori.

Atelierul are loc în perioada 4 – 26 mai 2019 și are 8 întâlniri, de la 10:00 la 12:00, sâmbăta și duminica, în zona Gării de Nord. Și știți ceva? Avem doar 8 locuri disponibile, așa că gândiți-vă dacă programul vă permite să veniți în mai și trimiteți motivație/compunere pe mail la simina [at] motanov.ro.

Veronica propune juniorilor un atelier de scriere creativă în care vor explora personaje și drumul lor prin lumea de poveste. Vor prinde gustul scrierii creative pentru că vor discuta live fragmente delicioase de poveste și vor propriile povestiri acasă. Cum prindem inspirația de picior? Observăm lucruri neobișnuite, ca un detectiv care urmărește indicii, și ne lăsăm imaginația să sară dintr-una-ntr-alta până ne place luminișul în care ne-a adus.

Trecem prin schema clasică a unei povești (erou – scop – acțiune – obstacol) și ne aventurăm și spre structuri mai complexe. La gimnaziu, deja nu mai avem de-a face cu juniori, ci cu persoane în toată firea, care au propria voce! Le așteptăm la atelierul nostru literar să și-o antreneze așa încât poveștile să ia cele mai potrivite forme.

Mai multe detalii aici.

Apasă fără frică

Pe 13 mai s-a terminat a 8-a ediție a atelierului de scriere creativă pentru copii, în care 11 pisoi au fost conduși de Adina Rosetti prin labirintul poveștilor.

Textele scrise de copii au fost creative, ca de obicei, le-am reunit pe toate într-o revistă, pe care am tipărit-o și le-am oferit-o ca amintire copiilor. De-a lungul timpului, am evoluat. Acum scriem numele fiecăruia pe revistă, ca să nu se mai rătăcească cu ocazia marelui moment al autografelor! Puteți citi aici colecția de povești a seriei 8.

atelierul de scriere creativa pentru copii cu adina rosetti editia 8

Până la ediția din toamnă, vă dorim o vară verde, fără griji, ca în copilărie!

Apasă fără frică

Academia noastră are momentan numai două ateliere mari și late: cel de caligrafie și cel de scriere creativă. Ambele tot mai cerute, așa încât au început să apară listele de așteptare.

Să vă facem un sumar al edițiilor viitoare, să nu ziceți că nu v-am spus din timp!

Atelierul de caligrafie cursivă pentru copii, cu Ștefania Iorgoiu

caligrafie copii 8

Deadline înscrieri: 25 martie 2018

Vârsta juniorilor: 10-16 ani

Număr ședințe: 6, a câte 2h

Perioada: 16 – 21 aprilie, 6 zile consecutive, de la 18:30 la 20:30

Locul: atelier zona Gării de Nord

Cost: 300 lei

Atelierul de scriere creativă pentru copii, cu Adina Rosetti

grup copii scriere creativa carturesti

Deadline înscrieri: 30 martie 2018

Vârsta juniorilor: de la clasa a 2-a până la maximum 14 ani

Număr ședințe: 8, de la 10:00 la 12:00

Perioada: 14 aprilie – 13 mai (mai exact, ședințele au loc sâmbăta și duminica în prima parte a zilei, în următoarele date: 14-15 aprilie, 21-22 aprilie, 5-6 mai, 12-13 mai)

Locul: atelier zona Gării de Nord

Cost: 440 lei

Înscrieri: Pentru ambele ateliere, ca să înscrieți un creative kid trebuie să trimiteți un mail la simina arond motanov punct ro, în care să ne spuneți numele kidului, vârsta, care e motivația lui și să ne lăsați numărul de telefon părintesc.

Vă așteptăm cu drag, cerneală, povești, motan mov!

Apasă fără frică