Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search

Fragment scris de Ax Alexandru Silion (11 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, mai – iunie 2020.

Ax-Mobilul desen

Ax-Mobilul

Partea întâi

Sunt acasă în camera mea și mă joc liniștit cu mașinuțele. Dar, deodată, îmi trece prin minte ceva neobișnuit: ce ar fi să fac o călătorie în jurul lumii?!

Mă uit la o hartă a lumii, cu toate cele șapte continente, apoi îmi fac rapid bagajele. În bagaje pun: un ursuleț de pluș pe nume Inimioară, un pistol cu apă, mâncare, douăzeci de sticle cu apă (îmi plac numerele pare!), o carte, telefonul (ca să vorbesc cu cei dragi), jurnalul, doar câteva jucării, un încărcător pentru telefon și un ghiozdan care are în el de toate. A, și era să uit! De călătorit voi călători cu „Ax-Mobilul”. Doar prietenii mei știu de el, pentru că îl ascund în garaj. Și acum știți și voi!

„Ax-Mobilul” se poate transforma în absolut orice. Deci are superputeri!

Dar un vânător care voia să nu mai existe animale pe lume cred că mi-a aflat planurile. O să vedeți de ce! Vânătorul, pe care îl chema Pușcă, era cel mai periculos vânător din toate timpurile.

            Partea a doua

Călătoresc în Bulgaria. Acolo găsesc o gâscă cu gât roșu, care îmi spune că în curând o să dispară dacă nu va avea nimeni grijă de ea și de suratele ei.

— O să te iau în „Ax-Mobil”! i-am propus.

Chiar atunci apăru, ca din senin, și vânătorul.

— Dă-mi gâsca cu gât roșu! strigă el. E a mea! Vreau să fac o pernă roșie din penele ei, să-mi odihnesc oscioarele în fiecare după-amiază.

— Nu, nu o să ți-o dau! i-am ținut piept cu vitejie. Nu e a ta, e a apelor și a pământului!

Apoi am îmbrățișat cu putere gâsca cu gât roșu și amândoi am intrat în „Ax-Mobil”. În aceeași clipă, mașina mea cu superputeri a căpătat o culoare roșie ca gâtul gâștei.

După excursia în Bulgaria, n-a durat mult și m-am întors în România, pentru că m-am gândit că și aici sunt animale pe cale de dispariție.

— Zimbrule, și tu ești pe cale de dispariție?

— Da, sunt, mi-a răspuns, cu blândețe, namila.

— Uau, ăsta e și mai mare! Poți păstra tu rața cu gât roșu, eu iau zimbrul! zise vânătorul Pușcă. Vreau să îmi decorez pereții din baie cu capul lui mare.

— Nu ți-l dau! i-am spus eu în timp ce închideam ușa indestructibilă a „Ax-Mobilului”. Zimbrul e al pădurilor!

Chiar atunci, roțile mașinii mele au căpătat protecție suplimentară, pentru că zimbrul le-a împrumutat blană groasă de zimbru puternic.

Acum sunt în Indonezia, unde găsesc tigrul indonezian și rinocerul negru.

— Suntem pe cale de dispariție, te rog, fă ceva! se tânguiră ei.

— Veniți în „Ax-mobil”!

Vânătorul cel neobosit era iar pe urmele noastre.

— Nu te grăbi! strigă el. Dă-mi tigrul indonezian și rinocerul negru! Vreau sângele, blana, pielea, colții și cornul lor pentru un experiment interesant la mine acasă.

— Nu vei pune mâna pe ei, sunt ai junglei!

Ușile „Ax-Mobilul-ui” au devenit brusc portocalii cu pete negre, iar pe acoperișul mașinii a apărut un corn gigantic.

În China salvez leopardul de Amur.

„POC! POC!” se auziră în depărtare focurile de avertisment ale vânătorului Pușcă.

— Dă-mi leopardul pătat! țipă el. E ultimul exemplar de pe pământ și tare mult îmi lipsește un covor leopardat în sufrageria mea.

— Nu, el aparține savanei! i-am răspuns.

Apoi am fugit cu noul meu amic în mașina mea protectoare și, dintr-odată, capacele roților au devenit pătate, exact ca pielea leopardului de Amur.

În Australia salvez un pui de Koala. Îl iau în brațe ca pe un bebeluș și îl duc în „Ax-Mobil”.

— Nuuuuu! Dă-mi puiul de Koala, mai sunt doar puțini pe pământ și nu mai vreau să fie niciunul, strigă în urma mea vânătorul cel nebun. Vreau să-mi fac cea mai mare colecție de căciulițe gri. O să vând căciulițele și o să mă îmbogățesc!

— Nu… puiul de Koala aparține pădurii de eucalipt!

Și acestea fiind zise, „Ax-Mobilul” capătă niște mânuțe de Koala. Acum, mașinuța mea poate să apuce lucruri.

Din America de Sud, salvez crocodilul cubanez.

— O, mamă, ce crocodil, mereu am vrut să vânez unul! Dă-mi-l! îmi zise vânătorul Pușcă, încărcându-și cu nerăbdare arma. Vreau să-mi fac o geantă verde din solzii lui, să-mi pun în ea banii, pistoalele și alte chestii importante pentru un vânător ca mine.

— Nu, crocodilul aparține mlaștinilor din Cuba! i-am replicat eu, fixându-l cu privirea.

Chiar atunci, „Ax-Mobilul” s-a înnoit cu o coadă de crocodil.

            Partea a treia

După atâtea aventuri, m-am întors în țara mea dragă și animalele au fost salvate. Nu mai sunt pe cale de dispariție, pentru că am eu grijă de ele! Sunt la mine acasă. (Șșșșșșșșșt! E un secret!) Le-am îmblânzit!

Dar, totuși, parcă mai trebuia să îmblânzesc pe cineva…

— Vânătorule, de ce vrei să nu mai existe animale?

— Pentru că nu am găsit un alt serviciu ca să-mi ocup ziua.

— Bine, dar poți fi bucătar, polițist, pompier, i-am propus. Ție ce ți-ar plăcea să fii?

— Bine, o să încerc să fiu polițist, se învoi el. Am pușcă și am învățat de la TINE să fiu bun și să apăr lumea.

Și chiar a funcționat! Acum vânătorul Pușcă cel de temut a devenit un polițist de mare ajutor. Și toată lumea e fericită. Și am trăit fericiți până la adânci bătrâneți!

Apasă fără frică

Fragment scris de Lea Ștefan (10 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, mai – iunie 2020.

Lea_ilustratie

Capitolul 1

În care mă aflu într-o situație neobișnuită

 

Eram într-un loc întunecat și sinistru, era pustiu. Deși curioasă – ardeam de curiozitate! –, eram înfricoșată și aveam o mulțime de întrebări. Singura cale să aflu răspunsurile era să explorez acel loc. Zis și făcut! Pășind tot înainte, am auzit un sunet în stânga mea. După câtva timp, mi-am dat seama că mă aflam într-un cimitir. În câteva clipe am zărit umbra cuiva, iar acea persoană purta o mantie ușor strălucitoare… Dar stai! Nu era o persoană, pentru că stătea în aer. De fapt, plutea în aer! Era un spirit, care se ridicase dintr-un mormânt pe care era scrijelit numele: „Khall Koreander”.

Spiritul se apropie de mine și spuse:

— Dar domnișoară, mă tem că nu se poate așa ceva! îi zise el, spre marea mea surpriză, unei alte persoane de prin preajmă.

—Țțțțț! Nici nu vreau să aud, Khall! răspunse aceasta, cu o voce severă și puternică.

Aveam impresia că îmi îngheață oasele de spaimă! Avea un fel de a vorbi care te hipnotiza cu accentul pur englezesc. În plus, nu știu de ce, dar aveam senzația că ei știau de prezența mea acolo și că au știut-o încă de la bun început. Poate voiau ca, imediat după ce ar fi încetat cu trăncăneala, să mă ia prin surprindere sau ceva similar. Aveam destulă experiență cu cărțile de aventuri ca să simt că mă păștea ceva grav. Citisem deja „Narnia”, „Harry Potter”, seria de cărți polițiste de Agatha Christie, și multe altele, dar acestea au fost doar cele mai interesante.

— Nu trebuie să îi spunem lui Dark Doe cum a mers misiunea Știi-tu-care. Nu avem voie să eșuăm. Și, din pricina asta, îți poruncesc să o duci la bun sfârșit! adăugă ea, pe un ton amenințător.

Se apropiară de ascunzătoarea mea, dar nu aveam cum să fug de acolo fără să fac zgomot. Așa că am rămas pitită în spatele mormântului. Veneau tot mai aproape de mine, m-am mișcat un pic, cât să nu mă vadă, dar asta a înrăutățit totul. Domnișoara-cea-care-mă-speria s-a apropiat și mai mult, spunând:

—Șșșș! Cred că am auzit ceva pe aici, după mine, Khall. Vom găsi spionul și ne vom răzbuna pe trișoarea de Joann Jaly, mormăi mai mult pentru sine. Precis și-a trimis iar un mic spion. Chiar își bate joc de mine, răzbunarea este cea mai bună cale! mai zise, cu poftă. Tot ce ne rămâne de făcut este să-l luăm prin surprindere!

— Foarte bună idee, domnișoară Gerty Gelleus! zise Khall, cântându-i în strună.

— Nu-mi zici mie Gerty, ci stăpână! Vrei chiar să mă provoci, nemernicule?!

— Scuzați-mă, stăpână!… mormăi el înfricoșat.

Dacă ar fi să aleg un lucru amuzant ar fi cel în care „înfricoșătorul” de Khall era, la rândul lui, înfricoșat, însă n-aveam timp de râs. Cu inima cât un purice, m-am furișat și m-am furișat, până când… Era prea târziu – mă văzuseră! Mi-am luat tălpășița, fără să am nici cea mai vagă idee ce se întâmpla în jurul meu. Apoi Gerty spuse ceva de neînțeles și toate spiritele din mormânt reînviară. Ei, așa că acum eram fugărită de nici mai mult, nici mai puțin decât șaizeci de spirite malefice!

— Las-o să fugă, zise Gerty chicotind, că oricum n-are unde să se ascundă. Știam eu! Nu sunt sortită să eșuez, sunt preferata lui Dark Doe! Ha-ha-ha!

Râsetele ei se tot auziră în ecou până când, brusc, am început să aud cu totul altceva. Numai erau hohotele lui Gerty, ci o voce obișnuită, blândă și foarte cunoscută.

— Polly, trezirea! am auzit-o atunci pe mama.

Avusesem iar un coșmar din acela „neobișnuit”, care părea aproape real. Știu ce veți spune: că toate coșmarurile par reale. Însă ăsta chiar era unul complet neobișnuit. Jur! Zici că era… o viziune!

— Nu vrei să întârzii în ultima zi de școală, nu?

Sora mea mai mică, Guedonaline, se trezise ca de obicei mai devreme decât mine. Guedonaline era mereu „cea mai drăguță”, „cea mai cuminte”, „cea mai creativă”… cea mai cea. În concluzie, ea era copilul perfect. Și eu eram „cea răutăcioasă”, „cea încăpățânată”, „cea care face farse și glume proaste”, „cea obraznică”. Dar am doar două calități: curajul și rebeliunea! (Sunt calități din punctul meu de vedere, nu și din al surorii mele). Eu și Guedonaline avem amândouă pistrui, avem părul șaten și nu semănăm deloc, deși suntem surori. Ochii mei sunt verzi ca două smaralde și sunt singurii care au un strop de lumină. Sora mea îi are albaștri. Eu ador să port salopete largi și lejere cu pantaloni lungi și bretele subțiri, în timp ce sora mea poartă doar rochii rozalii cu modele stacojii, până la genunchi, cu colanți strâmți cu dungi verticale. Am unsprezece ani, iar Guedy (asta e prescurtarea numelui surorii mele mai mici) are nouă ani. Nu am nicio prietenă în afară de Sale, cea care are mâna ruptă și ar trebui să fie în a patra. E de treabă, dar e cam ciudată. Pe când soră-mea e înconjurată de prietene. Dar totuși, am cu ce mă lăuda – măsor un metru șaizeci și unu, iar Guedy doar un metru treizeci și nouă! Și mai sunt și cea mai înaltă din clasă! Și sunt și cea mai bună la matematică, engleză și sport! Nu vreau să mă laud, dar chiar și profa e de aceeași părere cu mine.

Am coborât scările spre bucătărie și ne-am așezat la masă toți cinci: eu, Guedy, mama, unchiul meu, Goyle, și tata. Apoi mama a spus:

— Azi vă duce Goyle la școală. Trebuie să ajung la birou la ora șapte și jumătate, așa că nu vreau să întârzii în ultima zi. Polly, știi cumva rezultatele tale de la testul pentru a trece în clasa a cincea? Guedy, ți-ai pregătit pachetul pentru școală? Peter (e tatăl meu, lucrează la nu-știu-ce-firmă-importantă), ai rezolvat problema cu informatica? Răspundeți-mi pe rând, vă rog!

Mama e super-mega-disciplinată și severă, nu degeaba este capul familiei Peve.

— Le primim astăzi, am răspuns.

— Desigur, mama, zise și sora mea „cea cuminte”. Mi-am pregătit și ceva în plus, cookie-ul pe care l-am primit la gustare ieri. M-am gândit la ziua de azi, adăugă ea cu poftă și mândrie.

— Foarte bine, Guedy! a răspuns imediat mama, mândră că fetița ei era atât de inteligentă.

Mi-am dat ochii peste cap.

— Ai ceva de adăugat, Polly?

— Nuuu… am zis eu, pufnind.

M-am ridicat de la masă și mi-am luat rucsacul pentru școală. M-am uitat la ceas – era șapte și douăzeci de minute. Nu știam la ce oră se sună azi, așa că am aruncat o privire pe orar și am văzut că azi intrăm în clasă de la opt. Am calculat: drumul durează aproximativ zece minute și urcatul și intratul în școală cam cinci minute. Am constatat că intru în clasă la șapte și treizeci și cinci de minute. Foarte simplu. Am urcat în Mercedesul lui Goyle, și apropo de mașini, Audi mi se pare cea mai faină marcă de mașini din câte știu că există!

— Azi ascultăm Nina Simone! Yuhu! spuse el foarte încântat.

E cântăreața lui preferată, nu înțeleg de ce i se pare atât de grozavă, e doar o doamnă super-optimistă. E ceea ce am observat din melodiile ei: optimism! Yeay, super-tare! (Să nu credeți că vorbesc serios cu toate astea, e doar ironie.)

M-am hotărât ca astăzi să nu o mai enervez pe Guedy, ci să mă uit pe fereastră la frumoasele peisaje. Dar super, mă uit pe fereastră și văd panouri cu reclame, blocuri enorme, magazine, gunoaie pe trotuar și altele asemenea, de ai zice că acest oraș e un enorm coș de gunoi. Yeeeey, super, pot să merg la magazin, să mă distrez, cui îi pasă că poluăm, n-avem nevoie de natură în viață. E mai tare să merg la shopping. Așa ar spune colega mea, Elly.

Mi-ar plăcea să locuiesc la munte, unde te poți duce oricând să te cațeri pe niște stânci imense și ascuțite. Iarna poți să urci muntele pe jos și să îl cobori pe schiuri, dar să nu fie o pârtie special amenajată, ci să fie totul o aventură periculoasă și riscantă. Aerul să fie curat și complet pur, să mergem kilometri întregi până la școală, să întârziem încât să trebuiască să ne întoarcem acasă pe jos încă nouă kilometri. Să trebuiască ca noi să culegem gălbiori și bureți ori mure și zmeură direct din pădure. Să fie un lac în mijlocul pădurii, unul cu apă rece ca gheața. Să ne scăldăm în el, să plecăm în excursii cu cortul, să spunem povești înfricoșătoare la un foc de tabără. Ăsta ar fi raiul! Așa aș simți cu adevărat că trăiesc!

— Am ajuns! spuse, la un moment dat, Goyle.

„Of, încă o zi plictisitoare la școală”, mi-am spus în gând, înaintând spre aleea din fața școlii. Sora mea îl îmbrățișă pe Goyle, luându-și îndelung la revedere, apoi avansă spre școală și îmi întinse mâna. Am acceptat-o. Mâna ei era caldă, a mea era aproape înghețată. Zici că era o zână mereu caldă și perfectă. Adică era un fel de „primăvara”, atâta doar că ploua cu găleata. (Cred că v-ați prins că nu-i zic „zână” pe bune, nu e nicidecum un compliment, ci o altă ironie). Am intrat împreună în școală, cursurile aveau să înceapă curând.

 

Capitolul 2

În care pot face tot ce-mi doresc

 

— Țrrrrr! sună clopoțelul, indicând sfârșitul cursurilor, și al încă unui an școlar terminat.

M-am așezat pe un colț de scară, adică scara din fața ușilor blocului înalt al școlii. Trebuie să recunosc că sunt norocoasă, liceul la care mergem (sora mea și cu mine) este unul dintre cele mai bune din oraș. Zic liceu și nu școală pentru că are și liceu, și școală. În plus, se numește King’s College. Îmi sună telefonul. E mama care mă anunța că va trebui să mergem pe jos până acasă, fiindcă ei n-au timp să vină să ne ia. Așa că am strigat-o pe Guedy în mulțimea de copii. Nu era nicăieri. Atunci am fost nevoită să mă duc eu s-o caut și am continuat să o strig, mărind pasul. Am luat-o la stânga, și am ochit-o pe o bancă, râzând împreună cu Celia, Mary și Veronique. Ele erau prietenele ei și erau doar câteva dintre ele, mai puțin de un sfert.

Am strigat-o iarăși, de i-a pierit răbdarea și a cedat.

— Bine, ce vrei? mi-a spus pe un ton plictisit și disprețuitor.

I-am explicat că trebuie să ne ducem acasă pe jos și că va trebui să stăm două nopți singure acasă, dar ea mi-a răspuns pe un ton și mai disprețuitor că „asta nu înseamnă că eu voi fi șefa ei”. Nici măcar nu aveam asta în minte, ci mă gândeam ce paradis va fi dacă nu vor fi părinții să-mi spună ce să fac și ce să nu fac.

Odată ajunse acasă, când am deschis ușa, am observat un desen verde închis, cu mai multe spirale asemănătoare valurilor mării. Apoi, brusc, am văzut spiralele vălurii mișcându-se. Sau mi s-a părut? M-am mai uitat încă o dată mai bine și spiralele-valuri dispăruseră. În schimb, în locul lor trona același model obișnuit pe care îl vedeam tot timpul când mama deschidea ușa – niște flori argintii, cu tulpină turcoaz și cu model roșu, care străluceau acum în lumina soarelui.

M-am gândit că sunt obosită și că ziua asta de școală a fost destul de obositoare, așa că m-am dus în camera mea și m-am apucat de desenat. Desenul este pasiunea mea! Am și alte mari pasiuni, basketball, karate ori excursiile pe munte. (Nu știu dacă se pune pasiunea de a avea aventuri și explorarea lumii). Dar, dintr-odată, mi-am amintit că mama nu e acasă ca să mă cheme la masă, așa că am coborât la parter ca să-mi fac ceva de mâncare, să nu mor totuși de foame cu frigiderul plin.

Atunci am auzit-o pe Guedonaline strigându-mă:

— Polly! Mama a spus să ai grijă de mine, îmi poți face, te rog, de mâncare?

— Bine, dar eu aleg ce mâncăm! Și nu mă întreba ce voi face de mâncare, voi vedea pe moment.

— Nu mai fi atât de morocănoasă, ce ți-am făcut eu?

Am decis, pentru binele tuturor, s-o ignor. M-am îndreptat spre frigider și am căutat, ah, de fapt, am găsit imediat o cutie de gazpacho și m-am hotărât ca ăsta să fie felul unu, apoi am scotocit prin rețetele mamei și am găsit o rețetă de pateuri cu brânză. M-am decis s-o fac pe aceasta pe post de felul doi, am luat ingredientele și m-am pus pe treabă.

Odată ce am terminat, am pus pateurile la cuptor și m-am dus să văd ce face Guedy. Am avansat tiptil pe scări, știind că de obicei ea zice că o deranjez cu pasul meu zgomotos. Ca să vezi, adormise cu nasul pe ultima ei capodoperă în versuri. M-am bucurat, mi-am zis că voi putea să fac ce vreau. Am tras cu ochiul la poezioară și iată ce am citit:

„Radiez de fericire

Când prietenele sunt cu mine

Eu sunt bucuroasă

Când Polly învață

Așa nu mă tachinează,

Și sunt sigură pe mine

Că voi reuși și eu odată

Să nu-mi fac temele deranjată.” — de Guedonaline Peve

Am pufnit. De parcă o deranjam. Am auzit sunetul cuptorului, semn că trebuia să scot din cuptor pateurile. Pentru o clipă, uitasem de ele! Dar am deschis ușița cuptorului la timp și am zărit niște pateuri cu brânză aurite și apetisante. M-am pus imediat pe ronțăit. Erau delicioase! Poate chiar mai bune decât ale mamei. Am tras o ocheadă ceasului din sufragerie. Era ora opt și un sfert. Perfect. După ce-am terminat de mâncat, am deschis televizorul, era ora perfectă ca să vizionez un episod de cincizeci de minute din serialul meu preferat. Ce bine e să pot face tot ce-mi doresc!

 

Capitolul 3

În care primesc un vizitator neașteptat

 

Până la urmă, am rămas în fața ecranului până la ora zece. Am închis televizorul, dar am decis să dorm pe canapea. Eram prea obosită ca să stau mai târziu de zece și jumătate, așa că m-am dus până în camera mea ca să-mi iau plapuma, apoi m-am trântit pe canapea și am deschis cartea pe care o citesc la pagina o sută optzeci și patru. Abia așteptam să aflu cine este vinovatul – citesc o carte de Agatha Christie. N-am ținut-o mult așa, pentru că la un moment dat am auzit un tunet. Nici nu observasem că începuse să plouă. Era o vreme destul de urâtă pentru a adormi, cartea era despre o crimă, tunetele sunau înfricoșător și, în plus, colac peste pupăză, mă tot gândeam la cheie. Nu prea credeam că eram „doar obosită”, trebuia să fie o altă explicație.

„E destul de înfricoșător”, m-am pus la punct spunându-mi că trebuie să adorm cât mai repede, doar nu voiam să mă sperii prea tare chiar înainte să adorm. Încă un tunet. Timp de o secundă am avut impresia că văd o umbră, una de om. Mi-am deschis ochii mai bine și umbra dispăruse. Era trecut de ora unsprezece. Nu mă simțeam bine, tot vedeam și nu vedeam umbra, mă gândeam la cheie, apoi mi-am zis să văd ce face Guedy, să verific dacă e bine. Mi-era frică să mă ridic din pat, dar totuși am făcut-o. M-am îndreptat spre scări, am pus piciorul pe prima treaptă, era rece și aspră. Apoi am continuat ușor, tot așa, până când am ajuns în capăt, am deschis ușa de la camera surorii mele și am văzut-o dormind adânc și mormăind ceva de neînțeles. Atunci am coborât ușurată în sufrageria întunecată și tăcută și m-am așezat pe canapea un pic mai liniștită. Dar liniștea aceea nu a durat. Soneria de la ușă sună prelung și sâcâitor.

„Cine putea suna la ora asta?” mi-am zis. „Nu știu, dar cu siguranță nu Goyle sau părinții.”

După o scurtă ezitare, am răsucit cheia în broască. În fața ușii stătea o siluetă înaltă și bine făcută. Nu-mi era prea clar ce anume este, dar chiar dacă ar fi fost o femeie, precis avea cam un metru optzeci înălțime. Părul, de culoarea piersicii coapte, îi era prins cu o agrafă albastră, iar ochii stranii aduceau mult cu culoarea valurilor mării. Buzele îi erau date cu un ruj roșu puternic și purta un machiaj mov deschis pe pleoape.

Pendula din sufragerie bătu ora doisprezece, cu doisprezece bang-uri puternice. Am tresărit și m-am sucit rapid spre pendulă, dar apoi am realizat că nu era nimic de speriat. Ce mi-a venit? M-am întors spre vizitatorul nepoftit. Stătea exact în același loc, cu o expresie calmă și amuzată. Mie nu mi se părea nimic amuzant. Ba chiar mi se părea foarte enervant ca cineva să te privească de sus și în plus să se amuze. Am scrâșnit din dinți, mi-am făcut curaj și am atacat:

— Ce căutați aici la ora asta, femeie ciudată?

A surâs și și-a scos din buzunar o piatră ca funinginea. Am presimțit ceva rău. Nu știam precis ce anume, dar simțeam că aveam ceva în comun cu acea ciudată piatră.

— Mă numesc Mathilde Manly, zise ea după o scurtă pauză. Polly… ești în pericol, adăugă, pe un ton îngrijorat, dar blând.

M-am întrebat de unde îmi știa numele, dar nu am comentat. În schimb, am vorbit:

— De unde aveți acea piatră?

Și-a mușcat buza.

— De ce mă întrebi? mi-a zis, parcă deranjată.

— Am și eu una la fel, am spus.

— De la cine? De unde? a reacționat imediat, îngrijorată.

Nu m-am așteptat să reacționeze așa, dar atunci am continuat:

— Am primit-o prin poștă de la o persoană numită JNT&CLN&TRV. Nu știu cum poștașul a reușit să o aducă doar cu aceste inițiale, am spus, sinceră. Ah, și era și un bilet, am adăugat. Dintr-odată, domnișoara Manly s-a liniștit și a mormăit ceva de neînțeles. Dar totuși cred că printre mormăielile ei am auzit și câteva înjurături. Atunci, curioasă, am întrebat:

— Poftim? Ați spus ceva?

— Nimic important, Polly, doar că mă gândeam la niște încurcă-lume numiți Jonathan, Caroline și Travis, zise ea, mai printre dinți.

Apoi scrâșni și mai înjură încă o dată cu poftă.

N-am auzit mare lucru în afară de cuvintele „încurcă-lume” și „enervanți”, pentru că nu voiam să dau impresia că trag cu urechea, cum spunea și mama: „Nu e frumos să tragi cu urechea!”.  Știu că nu suntem la capitolul ăsta, dar nu înțeleg de ce părinții pot fi chiar atât de enervanți, încât să ai impresia că te urăsc și că vor să scape de tine? De ce ne impun mereu reguli de parcă vor să ne tortureze? Dar trebuie să recunosc că, uneori, sunt buni, dacă ești cuminte ca Guedonaline-cea-perfectă. Și ăsta nu e cazul meu!

Deci chiar dacă știam de regula mamei, nu am respectat-o. Iată și de ce!

— Aha! Numele Jonathan merge cu inițialele JNT, numele Caroline cu CLN, iar TRV cu Travis, am spus, bucuroasă.

— Mda, a zis plictisită Mathilde Manly, e adevărat. Dar am o întrebare pentru tine, ce scria pe bilet?

— Nu îmi mai amintesc, dar pot să îl aduc ca să îl citiți.

— Te rog.

Am fugit în camera mea, uitând de scările aspre și reci care scârțâiau, uitând că era douăsprezece noaptea, uitând cu totul de sora mea, Guedonaline, și tot așa. Am căutat prin sertarul biroului dezordonat și am înhățat biletul. Apoi am refăcut drumul în sens invers și am citit cu voce tare:

Din partea nimănui primești acest bilet,

Noi ți-l trimitem ca să intri-n club.

Vino la copac, la copacul mare…

…Mâine dimineață,

Când soarele răsare…

(adică la șase) (dimineața)

— Și ce ai făcut? m-a întrebat Manly.

— Bineînțeles că nu m-am dus, dar am păstrat piatra, pentru că am simțit că am ceva în comun cu ea, dar și pentru că era interesantă. Altă întrebare? am glumit atunci.

— Da, a răspuns sec, cum de ți-ai dat seama că nu eram o străină rea, una care voia, de pildă, să te ucidă, ori să fure de prin casă?

— Păi, am…

M-am oprit, pentru că habar n-aveam ce să-i spun. Chiar nu știam, așa că atunci am apelat la cel mai vechi truc din lume: am pus eu o întrebare.

— Dar dumneavoastră de unde aveți… piatra?

M-a ignorat.

— Mă lași, te rog, să intru? Sau ai de gând să mă lași în ploaie toată noaptea? mi-a zis, deranjată.

Femeia asta, Mathilde Manly, era cât se putea de enervantă! Părea deranjată de absolut toate lucrurile inutile, era deranjată că îi puneam întrebări și mi le ignora și, în plus, eu ar fi trebuit să mă supăr. Singurele momente în care nu mă ignora erau răspunsurile mele de la întrebările ei. Atunci am izbucnit. Manly nu făcuse nimic în afară de: să mă ignore!

— Te enervezi destul de ușor, fetițo, asta nu va ajuta deloc dacă Lordul Întunericului apare chiar acum. Trebuie să fii tot timpul pe fază, zise, pe un ton și mai calm. Să nu cazi în capcanele sale.

— Ce ați spus înainte? am reacționat mirată.

Brusc am realizat că vorbea despre domnul din vis. Știți voi, din visul „aproape real”! Parcă așa se numea el, nu? Parcă îl pomenise și doamna-care-mă-înfricoșa, a.k.a Gerty Gelle-nu știu-cum. Totul devenea atât de misterios… Visul „aproape real”, cheia, domnișoara Manly, umbra din întuneric, ora la care stăteam în fașa ușii în pijama vorbind cu o necunoscută.

- va urma -

Apasă fără frică

Fragment scris de Alexandra Chirică (11 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, mai – iunie 2020.

Focul Verde grafica

 

Trăia odată, într-un oraș obișnuit, o fetiță pe nume Jenny. Era foarte fericită acolo, avea mulți prieteni, o școală la care mergea cu drag, un tată și o mamă iubitori, cu toate că de cele mai multe ori tatăl ei nu era acasă. Avea chiar și o prietenă, care se numea Elisa.

Într-un cuvânt, viață ei nici nu putea fi mai bună de atât, dar, într-o zi, Jenny îl auzi pe tatăl ei vorbind la telefon pentru a vinde apartamentul. Când află de acest lucru, Jenny își strânse pumnii și porni încordată ca un arc spre mama ei, ca să o întrebe ce se întâmplă. După ce termină de vorbit la telefon, tatăl ei veni să participe și el la discuție. Mama lui Jenny îi explică fetei că se vor muta într-o altă casă, la țară.

— Jenny, dragă! Trebuie să ne mutăm acolo pentru că avem nevoie de bani, de mulți bani, și pentru ce îți mai dorești tu – surprize, jucării… întări și tatăl ei.

— Dar nu înțeleg, murmură fata. Eu nu vreau nimic în mod deosebit. Vreau doar să stăm în apartamentul ăsta, să rămân la școala pe care o iubesc și să stau cât mai mult cu prietena mea, Elisa. Mama mea biologică ar fi înțeles asta cu siguranță, însă tu, mama, nu pricepi! Dar voi nu aveți slujbe la care munciți și primiți banii pe care îi meritați? întrebă, îmbufnată, Jenny.

— Tatăl tău și-a pierdut slujba și, până când își va găsi alta nouă, ne vom descurca doar cu acea casă de la țară a mătușii Melissa.

Mama lui Jenny încerca să fie calmă, dar nu reușea.

A durat doar două zile pentru ca toate lucrurile din apartament să fie mutate în casa de la țară. Jenny nu era deloc bucuroasă. Nu avea să o mai vadă pe prietenă ei cea mai bună. Mama observă asta, așa că merse la ea și îi spuse că va vorbi cu mama Elisei ca să o lase să vină în vizită.

— Îi voi spune că va fi doar pentru o singură zi, îi explică mama. Va merge cu mașina noastră acum, când vom merge și noi la casa nouă pentru prima oară.

Jenny era extrem de bucuroasă! Într-adevăr, Elisa merse cu ei până la casa mătușii Melisa, dar când cei patru văzură ce fel de clădire se află în față lor… încremeniră de uimire.

— Seamănă cu o cocioabă, spuse tata.

— George! exclamă, exasperată, mama.

— Nu e adevărat! Seamănă mai degrabă cu mai multe cocioabe puse una peste alta și lipite între ele cu lut, zise și Jenny.

— Frumoasă sau nu, ne vom descurcă cu ce avem! interveni iar mama, înțepată, când o văzu și pe Elisa că parcă îi părea rău că-i însoțise.

 

Cele două prietene merseră cu bagajele lui Jenny până la ușa de la intrare și o deschiseră, dar ușa începu să scârțâie din toate balamalele, iar mânerul de ciocănit, susținut de ușă doar de un cap de leu din alamă, bătu de două ori singur, iar ușa căzu fix înainte ca fetele să poată fugi, lăsând din păcate în urmă lor un mic bagaj. Mama lor le întrebă, uimită, dacă sunt bine, iar tatăl ridică încet ușa care se prăbușise, cu un sunet asurzitor, pentru a lua micul bagaj. Jenny se repezi imediat să-l deschidă. Când aceasta văzu cu groază ce era în pachet, începu să plângă. Zărise un glob de zăpadă care avea în el o poză înfățișând o femeie cu părul lung, șaten. Globul era spart, iar poză era ruptă.

— Tu! E doar vina ta! începu Jenny să țipe la Elisa. Tu ai uitat bagajul acolo!

— Dar… dar eu nu mi-am dat seama că îl uitasem… se bâlbâi Elisa.

— Fetelor, încetați! interveni mama lui Jenny. Nu e vină nimănui!

— Și tu… îi ei mereu apărarea?! răbufni Jenny, neștiind cum să facă să aibă dreptate.

Văzând însă că nu are nicio șansă, începu iar să plângă. Luă globul sau, mai precis, ceea ce mai rămăsese din el, apoi fugi în noua casă.

— Tu nu aveai de unde să știi. Acolo era singura poză a mamei ei adevărate. Eu sunt mama ei adoptivă, iar mama ei adevărată a murit într-un accident, îi explică Elisei mama lui Jenny, cu un tremurat în glas.

— Ooo! Îmi pare rău! Nu am știut! se scuză Elisa, simțindu-se parcă și mai vinovată.

 

În camera ei, Jenny privea bucățile de sticlă rămase. Deschise un geamantan gri și scoase de acolo o rolă de scotch. Rupse o bucată și lipi poza mamei ei adevărate. Era atât de furioasă! Nu numai din cauza prietenei ei, ci și din cauza faptului că mama ei „adevărată” murise. Uitându-se pierdută prin încăperea întunecată, Jenny observă un tapet ciudat pe pereți. Era decorat cu niște frunze aurii, de toamnă. Într-un colț, lângă patul ei, văzu și o adâncitură în tapet. Fiindcă patul era ușor, îl dădu la o parte cu grijă. Astfel, descoperi o adâncitură și mai mare, așa că, de curiozitate, decoji puțin tapetul. Dintr-odată, prin mica crăpătură se ivi o lumină atât de puternică, încât aproape că o orbi pe Jenny. Fata rămase cu gura căscată. Coborî imediat, o luă pe Elisa de braț și fugiră amândouă în camera lui Jenny.

— Presupun că vrei să îți ceri scuze?

— Da. Îmi pare foarte rău! Nu știu ce m-a apucat, dar eram furioasă mai mult pe mama mea adevărată că ne-a părăsit…

— Da… Nu e nimic… Și eu am greșit…

— Stai puțin! o întrerupse Jenny, precipitat. Vreau să îți arăt ceva…

Jenny îi arătă Elisei o crăpătură din care ieșea acum o lumină violet.

— Ce e asta? Este o farsă?

— Ce? Nu!

— Atunci haide să îi chemăm pe părinții tăi să rezolve „problema”.

— Glumești?! pufni Jenny. Vor vinde casa asta numaidecât, spunând că e o casă din care iese lumină violet! Nu vreau să ne mutăm iar!

Jenny se apropie de ruptură și trase tot tapetul din locul acela. Atunci, lumina ieși din toată acea ruptură afară, strălucind atât de intens, încât fetele își acoperiră ochii, apoi lumina deveni verde și se auzi o voce:

 

Profeția tu, dragă Jenny să o împlinești,

și Focul Verde tu să îl găsești.

Prin lumea noastră vei păși și creaturi magice vei întâlni.

Dacă ai curaj și vei voi să te încumeți tu la drum, să știi,

forțe malefice pândesc, să nu uiți să te păzești.

Dacă până la luna plină nu reușești, atunci lumea magică, dar și cea a oamenilor, nu o s-o revezi, înghețând toată ai să o vezi.

Auzind acestea, Jenny se lăsă în jos pentru a se strecura în crăpătură, dar Elisa o opri.

— Stai! Unde crezi că te duci! Poate este o capcană!

— Dar dacă nu este?!

Fetele intrară în gaură și se treziră într-un loc nemaipomenit! Erau într-o pădure cu copaci superb colorați, iar iarba era atât de verde, încât ziceai că nu era adevărată. Gaura prin care ieșiseră, care se deschisese acum într-un trunchi de copac, dispăruse ca prin farmec.

— Unde a dispărut intrarea?! strigă Elisa, speriată.

— Ce loc frumos! spuse, fermecată, Jenny.

— Bine ați venit pe tărâmul nostru! zise o femeie cu părul alb și lung. Eu sunt regina acestui tărâm. După cum cred că ai auzit și în ghicitoare, Jenny, tu trebuie să găsești Focul Verde, deoarece doar tu îl poți controla.

— Dar de unde îmi știți numele? întrebă curioasă și Jenny.

— Profeția ne-a spus cum te numești.

— Dar mai sunt multe alte fete cu acest nume… adăugă Elisa, nedumerită.

— Da, dar văd în ochii lui Jenny că ea e „aleasa”. Acum, trebuie să vă duceți să luați Focul Verde până când va fi lună plină. Aveți la dispoziție aproximativ două zile. Dacă nu îl luați până atunci, lumea noastră, dar și a voastră vor îngheța. Nu aveți mult timp!

— De unde să începem căutarea? întrebă Jenny, hotărâtă.

— Stai, ce? zise și Elisa. Doar ce o cunoaștem pe regină și tu vrei să pleci într-o aventură după nu știu ce foc?

— Dacă nu faceți asta, eu nu vă voi putea ajută să ajungeți acasă, din păcate, zise regina, tristă.

— Vezi? Trebuie să o facem! Dacă nu, atunci toți vom îngheța, o îndemnă și Jenny.

Neavând ce zice, Elisa nu mai protestă, deși îi era foarte frică.

— Puteți începe de oriunde. Începând din această clipă eu nu vă voi mai putea ajută.

Apoi, zicând acestea, regina dispăru.

— Haide să traversăm pădurea, sugeră Jenny.

 

Pădurea era deasă și, chiar dacă era colorată, fetelor le era cam frică. După două ore bune de mers, toate frunzele colorate ale copacilor deveniră verzi, ca în lumea din care veneau ele. În pădure se făcea tot mai întuneric și mai frig, iar de pretutindeni se auzeau fel de fel de sunete ciudate. Dintr-odată, din frunzișuri, se auzi un sâsâit ca de șarpe. Dintr-un tufiș ieșiră trei șerpi verzi lungi, precum cea mai lungă sfoară. Fetele nu mai avură timp să strige după ajutor, pentru că alți șerpi veniră spre cei trei și se adunară lângă un copac. Jenny așteptă puțin, dar când văzu că nu se întâmplă nimic, înaintă câțiva pași și, exact în acel moment, de după copac apăru un bărbat foarte înalt. Era gârbovit și nu i se vedea fața, deoarece o mantie neagră i-o acoperea aproape în întregime, în mod misterios.

Jenny se sperie și fugi la Eliza. Fetele se ghemuiră lângă tufișul de unde apăruseră șerpii. Ceva se vedea clar la bărbat: din spate îi atârna o uriașă coadă de șarpe, care aluneca încet pe pământ.

— Eu sssunt Calcedin. Ssstați linișșștite, nu vă vreau răul. Voiam doar sssă vă avertizez de o primejdie care va apărea doar când veți ajunge la Focul Verde. Eu sssunt un umil ssslujitor al regelui. Mă va omorî dacă va afla că v-am prevenit. Regele vă pregătește o cursssă: vrea sssă vă ucidă și sssă fure Focul Verde, pentru că acesssta are are puteri nemărginite.

— Vă mulțumim că ne-ați avertizat, vorbi Elisa. Vom avea mare grijă! Dar acum trebuie să plecăm, deoarece nu avem prea mult timp, nu-i așa, Jenny?

— Da… Vă mulțumim! zise și Jenny, cu jumătate de gură. La revedere!

În acea clipă, Calcedin dispăru într-un nor de praf violet.

— Este cam dubios cum a apărut așa, dintr-odată, spuse Jenny. Nu crezi?

— Eu cred că voia doar să ne avertizeze, răspunse Elisa.

Merseră atunci prin pădure, și merseră până ajunseră într-o poiană scăldată de lumina soarelui. Brusc, se auzi un răget. Fetele îl auziră foarte clar, așa că fugiră cu curaj spre locul din care răsunase. Apoi se mai auzi încă unul. Când cele două prietene se apropiară de locul cu pricina, văzură o mulțime de cuști de metal înșirate de-a lungul superbelor dealuri. În cuști se zbăteau uriași dragoni multicolori cu aripi gigantice. Exista doar una în care se afla un dragon mai mic, probabil un pui. Era colorat în albastru, iar aripile și burtica îi erau bleu. Lângă cuști se găseau și mici gardieni ce păreau a fi spiriduși. Toți gardienii purtau la brâu sulițe de metal ce sclipeau în lumina soarelui.

Fetelor le atrăsese atenția ultima cușcă, una care era aurită și care avea fiecare colț decorat cu modele florale încrustate în diamante. În ea se afla un dragon mai mare decât ceilalți. Era roșu și scuipa flăcări uriașe, încercând să evadeze.

— Cred că dragonul roșu e șeful clanului, spuse Jenny.

— Deci nu am vedenii?… murmură Elisa.

— Tu salvezi dragonul roșu, în timp ce eu distrag gardienii. Când vezi că ei fug, te duci să îi salvezi.

— Ce?! murmură îngrozită Elisa, dar Jenny nu o mai auzea, fiindcă deja se îndepărtase.

— Hei! Am văzut un dragon după dealul acela! le strigă Jenny gărzilor.

Apoi, când văzu că doar un gardian o ascultă, adăugă:

— Dar stai așa! Uau! Este un dragon uriaș! E atât de mare, încât nici nu există vreo cușcă pe măsură lui, mai zise ea. Trebuie să vină toți gardienii, altfel mă tem pentru soarta ta, spiridușule!

Când auziră acestea, gărzile își spuseră că spiridușul conducător se va bucura de așa o captură, apoi porniră toți spre dealul indicat de Jenny. Între timp, fetele eliberară toți dragonii și, desigur, și pe conducătorul acestora. Unii era închiși în cuști din alamă, alții din metal, fier, cupru sau oțel. Toți dragonii eliberați zburară fericiți și liberi, iar căpetenia acestora le mulțumi celor două prietene și le dădu o goarnă pentru a le răsplăti bunătatea.

— Aceasta nu este o goarnă obișnuită, îi explică el lui Jenny, ci este una fermecată. Sufli în ea o dată, iar noi îți vom veni în ajutor.

— Mulțumim!

Apoi și dragonul șef își luă și el zborul, mormăind ceva că dragonul rămas nu era din clanul lor. Într-adevăr, dragonul pui rămăsese în urmă și le întrebă pe fete unde se duc. Ele îi spuseră că Jenny căuta Focul Verde și că ea este „cea din profeție”.

— Oooo! Pot veni și eu cu voi? le rugă micul dragon albastru.

— Desigur! încuviință Jenny.

— Eu zic că ar trebui să facem un popas, fiindcă soarele aproape a apus. Trebuie să și dormim, oftă Elisa.

— Adevărat, răspunse Jenny. Ar cam trebui, fiindcă mâine este ultima zi în care mai putem găsi Focul Verde, așa că trebuie să fim toți odihniți.

— Știu eu un loc în care am putea dormi, zise fericit dragonul. Dar, mai întâi, să plecăm de aici până nu se întorc gardienii.

Așa că merseră până ajunseră într-un mic luminiș din pădure. Pentru că se înserase de tot, se cuibăriră în iarbă și dormiră câteva ore bune. Apoi, în zori, pe când nici măcar păsările nu apucaseră să-și cânte trilurile, vocea lui Jenny răsună cu putere, cât să o audă tovarășii de drum:

— Haideți! Nu avem timp de pierdut!

În acel moment, Elisa și puiul de dragon se treziră numaidecât. Aveau acum să meargă mai repede decât ieri. Merseră prin pădure mult timp și întâlniră fel de fel de animale. Unele cu aripi, altele foarte mici. Văzură și zâne, spre marea uimire a lui Jenny, și observară un pârâiaș limpede de unde băură apă. Acum ieșiră din pădure. În față lor se întindea un zid uriaș, lipit de un alt zid, și tot așa. Zidurile alcătuiau un labirint uriaș. Prea lat pentru a-l ocoli și prea lung pentru a zbura peste el cu puiul de dragon. Cei trei propuseră să se despartă pentru a descoperi ieșirea cât mai repede. Elisa urma să meargă cu dragonul, iar Jenny singură.

Zidurile labirintului erau alcătuite din multe pietre puse una peste alta și întărite cu un ciment ciudat, negru. Erau înfiorătoare și păreau să zacă acolo de prea multă vreme. De regulă, pe zidurile de o vechime atât de mare te așteptai să vezi mușchi ori iederă, însă pe aceste ziduri nu se vedea nimic în afară de ciment negru și de pietre. Jenny o luă la dreapta, apoi la stânga și iar la dreapta, până ajunse într-o fundătură. O luă la stânga, apoi iar la stânga. Fundătură. Merse la dreapta și iar la dreapta, apoi la stânga. O fundătură din nou. Părea că orice combinație încerca tot o fundătură întâlnea. Nu prea știa ce să mai facă, mai ales că nici nu mai avea așa de multă răbdare. Nu știa nici ce făceau Elisa și micul dragon. Se mai afundă puțin în labirint. Din când în când, mai punea mâna pe zidurile lui, care erau extrem de reci. Mai merse puțin și o lua la stânga. Fundătură. Jenny era sigură că dacă o va lua acum la dreapta, va găsi ieșirea. O luă la dreapta, fundătură. I se păru tare enervant să nu găsească ieșirea, deși încercase mai toate variantele posibile! Stătu puțin pe gânduri și, suspinând, o luă încet la stânga. Spre marea ei surprindere, fu direcția cea bună. Era fericită, dar și exasperată că nu găsise imediat ieșirea la stânga. Dar, când să meargă înainte, îi atrase atenția o scoică pe cărarea din dreapta. Gândindu-se puțin și șovăind, se duse la scoică și o luă în palmă. Era sidefată și albă. Găsi una mai departe, pe aceeași cărare. Apoi încă una îi sclipi în fața ochilor…

Încet, încet Jenny își dădu seama că acesta era drumul corect pentru a ieși din labirint, așa că luă urma scoicilor. Unele erau în formă de cochilie, altele spiralate. Începu să fugă atunci când simți că e aproape de ieșire. Și în fuga ei observă, pentru un scurt moment, un șarpe verde pe zid. Însă, când se opri să verifice, acesta dispăruse. Cercetă atent împrejmuirile, dar nu văzu nimic altceva ieșit din comun, așa că se hotărî să alerge, în continuare, spre ieșire.

Într-un sfârșit, ajunse la ieșirea labirintului, unde se aflau micul dragon și Elisa.

— Văd că ai urmărit scoicile, zise Elisa, arătând spre cărarea de scoici.

— Dar de unde sunt? întrebă Jenny.

În acel moment, din marea de lângă labirint, se ridicară trei femei. Una cu părul roșu, alta cu unul blond și una cu părul șaten.

— Sunt sirene! spuse uimită Jenny.

— Așa este. Ele mi-au dat scoicile, pentru a-mi arată drumul, zise și Elisa.

Într-adevăr, femeile acelea erau sirene. În apa sclipitoare li se zăreau și cozile – roz, mov și verde.

— În cazul ăsta… Mulțumesc!

Sirenele dispărură în valurile înspumate, iar cei trei prieteni își continuară drumul pe nisipul alb al plajei. Era foarte cald, deși soarele se ascunsese între nori. Dintr-odată, deveni atât de cald, încât nici nu mai puteai suporta. Nisipul, până nu demult ud, începuse acum să aducă a praf și să se învârtă în spirale. Fără ca fetele și dragonul să își dea seama, marea dispăruse. Nu mai era nici urmă de vreun firicel mic de apă. Ajunseră cu toții în deșert, motiv pentru care și era atât de cald. Dune bej și mari de nisip se întindeau în fața lor. Toate păreau că tremură de la căldură. Jenny observă puțin mai încolo o siluetă cu părul șaten și lung. Oare era chiar mama ei adevărată?

Jenny alergă uimită spre siluetă în timp ce Elisa fugea și ea pentru a o avertiza.

— Stai! țipă Elisa.

— Este doar fata Mogana! strigă și dragonul.

Dar în zadar o strigau pe Jenny, pentru că ea nu-i mai auzea. Fugea cât o țineau picioarele, strigând-o pe mama ei. Aproape că ajunsese la ea, dar femeia își schimbă imediat poziția. Jenny privi nedumerită în jur. Acum o vedea pe mama ei undeva în spate, cam la aceeași lungime ca și data trecută.

— Vezi, Jenny?! Nu este adevărată! insistă Elisa.

Însă Jenny era sigură că silueta era mama ei cea adevărată, așa că alergă mai departe. Ajunse fix lângă ea și o îmbrățișă, dar, în loc să o atingă, femeia dispăru și Jenny căzu în nisip. Se ridică și stătu o vreme în genunchi plângând, în timp ce Elisa îi povesti dragonului despre mama adevărată a lui Jenny. Apoi Elisa se duse la Jenny, îi puse o mână pe umăr și îi zise cu blândețe:

— Nu fi supărată. Trebuie să ne continuăm aventura. Din momentul acesta mai avem doar jumătate de zi.

Dintr-odată, pe cer se văzură mai mulți dragoni albaștri.

— Este familia mea! spuse puiul de dragon. Mulțumesc că m-ați lăsat să vin și eu cu voi în căutarea Focului Verde, dar acum aș vrea să mă întorc la familia mea. La revedere!

— La revedere! spuseră și fetele în cor.

Puiul de dragon se îndreptă spre mama lui și zburară împreună, iar fetele merseră prin deșertul înșelător până ajunseră la o prăpastie. Prăpastia era adâncă, dar nu foarte lată și avea niște scări abrupte. Deci fetele puteau traversa fără frică ce se afla în fața lor.

Lângă scări, acoperită de o piatră, era o bucată de hârtie veche. Elisa dădu piatra la o parte, descoperind hârtia. Cele două observară că pe hârtie nu scria nimic. Apoi, pe neașteptate, bucata de hârtie deveni turcoaz în mâinile Elisei. Uimită, Jenny luă hârtia și văzu că aceasta devenise mov între degetele ei. Apoi cele două fete luară amândouă în mâini bucata de hârtie colorată, iar pe aceasta apăru o hartă care le arătă unde anume se afla Focul Verde. Nu mai încăpea nicio îndoială: hârtia era fermecată și reacționa la sentimentele sincere ale fetelor!

— Harta asta sigur e lăsată de regina ținutului pentru noi, zise Jenny.

— Dar a zis că nu ne va mai putea ajută când vom începe căutarea, adăugă și Elisa.

— Poate că a lăsat-o înainte să începem…

Tot lângă scări văzură și un indicator care avea scris pe el: „Canionul Fricii! Interzis!”. Fetele se consultară puțin atunci când văzură că e „interzis”.

— Ce nume ciudat, șopti Elisa. Canionul Fricii…

— Poate e un nume ca… „Stradă salcâmilor”, pe care nu vezi niciun salcâm. Acolo locuiește bunica mea, îi explică Jenny, deci știu despre ce vorbesc. Cred că e la fel și cu „Canionul Fricii”, poate fi doar un nume menit să ne sperie. Hai să mergem!

Cele două prietene coborâră rânduri de scări și iar scări, până ce lumina fu atât de slabă, încât nu mai puteai vedea pe unde calci, chit că aveai să cazi în prăpastie sau să te împiedici.

— Uite! Un fluture bioluminescent! spuse Elisa. Într-adevăr, era un fluture foarte mare care lumina în canion. Avea niște aripi imense! Însă, cât ai clipi, fluturele se transformă într-un păianjen negru și păros. Avea opt ochi roșii și opt perechi de picioare lungi. Elisa începu să țipe, fiindcă ce o înfricoșa pe ea cel mai tare erau chiar păianjenii. Aveau prea multe picioare și prea mult păr pentru gustul ei, iar din gură li se ițeau vreo doi clești negri, care puneau capac la toate. Închise ochii. Apoi, când îi deschise iar, păianjenul nu mai era, ci doar minunatul fluture.

— De asta se numește Canionul Fricii! începu să strige Elisa înspăimântată. Fluturele ăla… El e cel care s-a transformat în păianjen! Se transformă în cea mai mare frică a ta! Nu trebuia să intrăm! De asta scria „interzis”!

— Of! Elisa! zise Jenny plictisită. Era doar un păianjen… mai mare. Mult mai mare decât cei adevărați, presupun, dar sigur nu era unul real. Și fluturele e doar unul obișnuit. Gândește-te puțin: dacă ar fi fost adevărat ce ziceai, atunci am fi văzut și frica mea cea mai mare, dar…

Jenny nu mai apucă să-și termine frază că fluturele se transformă într-o casă mare, care arăta fix ca dărăpănătura mătușii Melissa. Scria „vândută” pe ea. Jenny se făcu albă la față.

— Vezi, ce ți-am zis?! izbucni Elisa, triumfătoare. Dar ție îți este frică de o casă vândută? Aaa! Este casa cea nouă, nu?

— Îmi este frică să nu fie vândută și asta fix ca apartamentul nostru. Adică… e urâtă, dar nu mai vreau să ne mai mutăm. Și așa îmi e teamă că noua școală nu îmi va plăcea.

Jenny se gândi că dacă își va imagina ceva frumos, casa va dispărea la fel de repede cum apăruse. Floare la ureche! Își imagină un curcubeu și casa dispăru brusc, exact cum credea ea că se va întâmpla. Văzând asta, Elisa își imagină înapoi un păianjen, apoi se gândi la o scară lungă, până la ieșirea din canion, iar aceasta înlocui rapid înfricoșătorul păianjen. Fluturele bioluminescent păru nervos și dispăru, sfărâmându-se. O bucată mică din aripa lui căzu pe rochia lui Jenny, fără ca ea să observe, în timp ce fetele urcau pe scară.

Scara pe care Elisa și-o imaginase era din cristal. Jenny îi mulțumi Elsei pentru ajutor și își ceru scuze că nu o crezuse. Cele două prietene ieșiră ușor din canion.

— Acum știm de ce se numește „Canionul Fricii”, zise Elisa zâmbind.

Mai merseră puțin și descoperiră ceva ce semăna cu un portal imens ce părea că le înghite. Era colorat în mov, verde și albastru. Fetele se întrebară, cercetându-l, cam ce ar putea fi. Pe neașteptate, un vânt tăios și rece le împinse pe amândouă în portal.

Acum se aflau într-un loc și mai ciudat decât cel pe care tocmai îi cutreieraseră. Aici era frig, iar zăpada îți ajungea până la genunchi. Dintr-un motiv ciudat, în noul tărâm era iarnă. La ele acasă era vara, așa că fetele purtau rochii colorate. Dar iată că din deșertul încins ajunseseră într-un loc în care, dacă turnai apă pe jos, aceasta îngheța în două secunde. Fetele căutară din priviri portalul, dar acesta dispăruse. În schimb, văzură o plăcuță agățată de ușa unei căsuțe. Pe aceasta scria: „Mg. de familie”.

— „Mg. de familie”? Iar un nume ciudat? zise Elisa.

— Haide să aflăm ce înseamnă, spuse Jenny.

În fața ușii era un mic covor roșu pe care scria: „Abracadabra! Bun-venit!”. Deși cuvântul „Abracadabra” era cam lung, tot încăpea undeva pitit pe covor, iar pe ușă se vedea scris cu litere de mână: Pentru ca ușa să se deschidă, rostiți „Sesam, deschide-te!”. Jenny crezu că este o glumă și încercă ușa, dar, după ce văzu că nu se deschidea, spuse „Sesam, deschide-te!” și ușa se dădu în lături. Intrară într-o încăpere întunecată, dar luminată foarte slab de o lumina violet care venea dinspre un ceaun. În el fierbea tot ceva mov. Mai era și un dulap cu rafturi pline de borcane și sticle cu compoziții ciudate. La o masă stătea așezat un bătrân înalt cu o barbă lungă și albă. Era îmbrăcat într-un halat albastru cu stele galbene, iar pe cap purta o pălărie țuguiată, ca de vrăjitor.

Când le văzu intrând, nu se miră prea tare, dar le întrebă de ce aveau nevoie.

— Noi ne întrebăm ce înseamnă „Mg. de familie”, zise Jenny.

— Nu sunteți de prin părțile acestea, nu-i așa?

— Cred că am ajuns pe acest tărâm din greșeală, răspunse Jenny. Am văzut un portal și am căzut amândouă în el. Acum ne-am trezit aici…

— Ei, atunci vă aflați în locul potrivit, zise bătrânul, făcând fericit o piruetă. Eu sunt un vrăjitor! Iar „Mg. de familie” înseamnă „Magician de familie”. Știți voi, este ca atunci când ai un medic de familie. Eu sunt cam la fel. Tratez blesteme și vrăji, iar voi ați ajuns pe Tărâmul Ningelin. Dacă doriți, vă pot ajuta să faceți un portal pentru a ajunge înapoi, în lumea voastră, dar va trebui să îl facem repede, deoarece doamna Calcedin are și ea o programare.

— Stai! Doamna Calcedin?!

Cele două fete își aduseseră aminte că întâlniseră o ființă pe nume Calcedin.

— Din întâmplare are și un soț? zise Eliza.

— Da, are. Tocmai asta e problema ei. Soțul ei a dispărut și vrea să o ajut să îl găsească, spuse, îngrijorat, magicianul.

— Dar noi l-am văzut pe Calcedin! spuse Jenny. Și nu, nu putem aștepta. Noi trebuie să găsim Focul Verde până la apus.

— Nu vă faceți griji! Timpul trece altfel aici. Aveți cât timp doriți, spuse magicianul.

— Dacă e așa, vorbi Elisa, atunci eu pot să merg la doamna Calcedin ca să-i spun că noi știm unde se află soțul ei, iar tu, Jenny, poți să îl ajuți pe magician să construiască portalul.

— Așa vom face! O vom duce pe doamna Calcedin la soțul ei când vom merge și noi înapoi!

Elisa deschise ușa pentru a pleca, dar, dintr-odată, un vânt năprasnic, urmat de o ninsoare strașnică învăluiră odaia, deranjând poțiunile de pe rafturi. O sticluță cu un conținut gri, probabil cenușă, căzu de pe raftul ei și se făcu zob, lăsând cenușa să se scurgă printr-o mică crăpătură din podea. Cioburile de sticlă se împrăștiară și ele peste tot.

— Ne trebuia cenușa pentru a deschide portalul, oftă magicianul. Jenny, trebuie să te duci să aduci altă cenușă de la pasărea Phoenix, dar și niște ciuperci curcubeu!

Jenny rămase uimită. Să ia cenușă de la pasărea Pheonix? Și ce mai erau și ciupercile curcubeu?

Elisa primi un palton de la magician. Era pufos, dar și greu în același timp. De data asta deschise ușa cu grijă și ieși afară. Îi era foarte frig, chiar și cu haina aceea groasă, care mai mult o încurca. Scările înghețaseră, sclipind în lumina lunii, care se înfățișa acum pe cer. Păși cu grijă pe prima treaptă, dar sandalele îi alunecară și căzu. Se ridică încet și merse în continuare. Casa magicianului se afla pe o stradă lungă, mărginită de căsuțe înghesuite care aveau un petic de grădină în față. Tărâmul acesta semăna destul de mult cu lumea oamenilor. Diferențele erau date însă chiar de oamenii care trăiau pe acolo. Toți păreau magicieni!

Felinarele se aprinseseră luminând acum copacii cu toate crengile încărcate de zăpadă. Strada se oprea în fața unei case cu pereții galbeni. La ferestrele ei se puteau vedea câteva ghivece cu flori roz, ce ședeau pe pervaz, la căldură. Casa aceasta avea și ea niște scări ca ale magicianului și un covoraș bej. Pe ușa casei se vedea scris „Doamna Calcedin”. Elisa bătu de trei ori în ușă. Dură ceva, dar în final ușa se deschise parțial, oprită doar de un lanț cu care era legată de peretele interior. De după ea se iți cu frică un cap cu plete lungi, probabil doamna Calcedin. Elisa începu să vorbească.

— Eu sunt Elisa, se prezentă ea. Știu unde se află soțul dumneavoastră și aș vrea să va duc la el.

— De unde știi de soțul meu? zise bănuitoare doamna Calcedin.

Atunci, Elisa începu să îi povestească doamnei de unde îl știa și că era în viață. Auzind acestea, doamna Calcedin deschise larg ușa și se prezentă.

— Mă numesc Maraba, Calcedin Maraba. Intră, intră!

Elisa intră. Casa era una foarte mică, cu pereți subțiri, multe tablouri și cești de ceai. Maraba avea și ea o coadă de șarpe lungă și verde.

Între timp, Jenny plecase în căutarea cenușii de Phoenix. Ieși din oraș și ajunse la un munte extrem de înalt. Vârful acestuia se pierdea între nori pufoși ca de vată de zahăr, roz și oranj, deoarece încet, încet răsărea soarele. Pe un vârf mai mic din apropiere se vedea un foc uriaș și roșu cu niște aripi. Trebuia să fie Phoenixul. Deși vârful acesta era mai jos decât cel din nori, tot era foarte sus pentru ea.

„Trebuie să mă cațăr până acolo” își zise Jenny în sinea ei „Altfel nu putem face portalul”. Nu avea vreo coardă pentru a o ține dacă ar fi căzut. O secundă de neatenție și ar fi murit, iar soarta întregii lumi ar fi fost pecetluită. Desigur, nu își permitea să greșească în niciun fel. Însă nici nu putea să se urce așa, pur și simplu. Se uită în jur după o liană din pădurea apropiată. Găsi una, așa că o înnodă bine în jurul mijlocului. La capătul lianei făcu un cerc și îl înnodă și pe acesta. Apoi aruncă capătul lianei cât putu ea de sus, iar aceasta se prinse de o stâncă de lângă Phoenix. Jenny păru mulțumită de ce reușise și încercă să se cațăre punând câte un picior pe o piatră mai zdravănă. Ajunsă la jumătatea drumului, se uită în sus pentru a vedea cât mai are, dar, în loc să vadă stânca de care era legată liana, văzu un bărbat cu o mantie bleumarin care îi acoperea fața și trupul.

Jenny îl privi nedumerită. Cum ajunsese acolo? O aștepta cumva? Cine era? Dintr-odată i se păru că vede un șarpe care încerca să muște liana, apoi nu îl mai văzu. Fusese același șarpe din labirint. Jenny nu apucă să își termine gândurile, că bărbatul dispăru și el la fel ca șarpele. Acum, liana era ruptă și mai atârna doar de brâul lui Jenny. Se uită speriată în jos. Cum urca acum? Putea să cadă în orice moment! Totuși, hotărî să continue. Se împinse cu putere în picioare și puse o mână pe o piatră și tot așa. Cu greu, dar cu încredere, ajunse la Phoenix. Era uriaș! Atât de mare, încât putea duce doi oameni în spate. Penajul era colorat în roșu, oranj, galben și portocaliu. Avea ciocul mic, dar niște aripi imense de foc. Stătea pe un morman de cenușă. Jenny întrebă pasărea dacă putea lua puțină cenușă. Drept răspuns, pasărea dădu ușor din cap în semn că da. Deși Jenny era de-a dreptul uimită cum pasărea a înțeles ce voia să spună, luă puțină cenușă în palmă, dar atunci își aminti și de dragonul care le înțelegea pe ea și pe Elisa. Brusc, lui Jenny i se făcu dor de tovarășul lor de drum care plecase, dar se gândi că îi era mai bine cu mama lui, acum. Înghesui cenușa într-un borcan și vru să plece. Se uită în jos cu groază. Erau cam 50 de metri până la sol. Jenny nu se putea abține să nu se gândească la căderea ei dacă nu era atentă. Phoenixul se uită înspre fată și făcu o mișcare tacticoasă din spate. Voia ca Jenny să i se urce în cârcă.

— Mă poți duce până jos? se minună Jenny.

Pasărea dădu din cap. Atunci, fata se urcă cu grijă în spinarea creaturii. Fără ca Phoenixul să stea pe gânduri, își luă avânt și zbură cu o putere imensă. Bătea din aripi ca și cum ar fi făcut-o pentru ultima oară, de parcă se străduia enorm! Jenny se gândi că poate era ea prea grea, însă privind mai atent pasărea, văzu că aceasta era de mărimea a doi oameni. Deci chiar atât de tare zbura ea! Pasărea făcu o buclă pentru a o distra pe Jenny, apoi începu să zboare atât de repede încât biciuia aerul! Părea că era stăpână lui! După mai multe bucle și minute, pasărea ateriză în pădure, deoarece Jeny trebuia să găsească ultimul ingredient: ciupercile curcubeu.

Jenny îi mulțumi Phoenixului și se îndepărtă în timp ce pasărea zbura spre cuibul ei. Apoi fata se uită prin pădure, încercând să își imagineze cum arătau ciupercile curcubeu. În jurul ei erau o sumedenie de ciuperci, unele lungi, altele cu buline. Zări și o ciupercă cu un curcubeu pe ea, dar în loc să aibă mov la sfârșit, avea roz. Jenny smulse ciuperca curcubeu și înaintă spre casa magicianului.

Ajunsă acolo, observă că Elisa și Maraba ajunseseră înaintea ei. Elisa îi povesti ce aflase de la Maraba, inclusiv numele ei. Maraba și Elisa se duseră în grădina doamnei Calcedin, unde Maraba îi arătă niște trandafiri albi.

— Aceștia sunt ultimul cadou de la soțul meu… zise Maraba. Apoi… a dispărut. A fost un război cumplit adus de regele ținutului!

— Nu vă faceți griji! spuse, hotărâtă, Elisa. Îl vom găsi!…

 

P. S. Aventura lui Jenny pe tărâmul magic continuă alături de noi prieteni și de noi întâmplări neașteptate, pentru a salva tărâmul oamenilor și pe cel al magiei. Însă nu numai Jenny își dorește Focul Verde… Oare va reuși să ajungă ea prima la el? Vom afla în curând!

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Mihaela Lucia Gussi (12 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, mai – iunie 2020.

Desen Milou Gussi

Luni, 10 decembrie 2019

Astăzi cred că a fost cea mai grea și cea mai tristă zi din viața mea. Nici nu îmi mai găsesc cuvintele…

Bună, mă cheamă Riana, am doisprezece ani, iar în acest jurnal voi scrie toată viața mea începând cu ziua de azi, luni, 10 decembrie 2019, ora zece.

Eram cu mama și cu tata în mașină în drum spre centru ca să mă întâlnesc cu prietena mea cea mai bună, Mirabile. Dar mai întâi să v-o prezint! Mirabile are tot doisprezece ani, e cea mai bună prietenă a mea, are doi frați, iar numele ei vine din latină și vrea să însemne „minune și „profită la maximum de viață”. Și acum, că v-am prezentat-o, hai să ne întoarcem rapid la „CEA MAI TRISTĂ ZI DIN VIAȚA MEA”. Este tot în jur de ora zece, sunt în continuare în mașina splendidă a tatei, pe străzile aglomerate din București. Totul ne mergea de minune până când, la 10.28 fix, o mașină ne lovește din plin și, mai ales, îi lovește chiar pe dragii mei părinți, de doar treizeci și șase de ani fiecare și cu un viitor incredibil în față, mulțumită companiei lor – „Gargantua”. Primul lucru pe care l-am făcut atunci eu, fata șocată și îndurerată de doisprezece ani, a fost să-mi iau bagajul – pentru că stabilisem să dorm două săptămâni la Mirabile, în timp ce ai mei ar fi participat la un congres important, evident că aveam un bagaj! Apoi mi-am luat telefonul. N-am sunat la poliție, pentru că alți necunoscuți, foarte amabili, o făcuseră înaintea mea, dar am sunat-o pe mama Mirabilei și i-am explicat tot ce se întâmplase. Desigur, în timp ce plângeam în hohote și îmi era foarte greu să articulez mare lucru. Mama Mirabilei, pe nume llinca, a venit repede cu mașina să mă ia, dar și ca să vorbească cu polițiștii. Apoi, bine consolată și bine instalată în mașina llincăi, am ajuns rapid în casa Mirei (o prescurtare dată de mine pentru Mirabile), unde am început să-i vorbesc despre ce mi se întâmplase și am plâns împreună în hohote. Pe scurt, am petrecut o seară în pijamale, „versiunea dramatică”.

Marți, 11 decembrie 2019

Azi am să vă explic ce s-a întâmplat cu părinții mei. Ieri, părinții mei pe nume Luke și Mary (fondatori ai marii companii „Gargantua”) au fost transportați de urgență la spital, însă, din nefericire pentru ei (dar și pentru mine), „impactul a fost prea mare”, și… tati și mami n-au supraviețuit. Dar sunt sigură că mă aud, că mă văd și că știu tot ce fac și ce scriu! Azi am mai vorbit și cu Mira, dar, evident, și cu ceilalți membri ai familiei ei, care s-au străduit să mă aline spunându-mi: „indiferent unde sunt, ei tot lângă tine vor fi și te vor susține tot timpul”. Sunt niște fraze simple, știu, dar m-au făcut să înțeleg că mă aflu pe mâini bune și m-au făcut să mă simt ceva mai bine. Și sper că persoana care a lovit mașina tatei va primi o pedeapsă pe măsură! Dar, mai întâi, va trebui să pun în practică o misiune de urgență. Și da, cam așa s-a desfășurat ziua de azi, următoarea după cea mai grea și cea mai tristă dintre toate.

Miercuri, 12 decembrie 2019

Azi începe o nouă zi. Una în care am să vă explic cum de la acel accident m-am ales și cu mii de peripeții. O să încep ziua de dimineață (ca în orice altă zi, de fapt), de la 9:55 mai exact. Tocmai am terminat de mâncat, când am auzit telefonul fix sunând. Sincer, mi-a fost frică să răspund. Știu că pare ciudat, dar deja începusem să asociez soneria telefonului cu veștile rele. Și acum, tot așa, eram convinsă că o să sune poliția ca să-mi mai dea alte vești proaste legate de accident, așa că n-am răspuns, dar am chemat-o pe Ilinca să răspundă ea. Și, da, am avut dreptate, era cineva de la poliție! Ilinca mi-a zis noutățile și am fost de-a dreptul surprinsă să aflu cât de rapid au găsit ADN-ul criminalului, toate datele lui și chiar ultimele bilete de tren cumpărate. Ei, asta chiar o să-i ajute enorm pe investigatori să descopere unde se ascunde (sau poate chiar și pe mine!). Apoi Ilinca m-a întrebat dacă sunt de acord să văd o poză a criminalului, care era într-o vacanță de vară — poate în ultima lui vacanță! Eu am zis DA, DA și DA, pentru că în capul meu de copil adolescent îmi și făcusem deja un plan genial, iar Mira era și ea parte din aventura mea. Și nu zic mai multe! Mâine însă voi explica TOTUL. Dar, atenție, asta rămâne între jurnal, Mira și mine! ;)

Apoi, tot ce a urmat de la prânz încolo a fost doar o zi obișnuită. Adică am mâncat cu toată lumea la masa de prânz, am vorbit ore și ore cu Mira până când s-a făcut seară și a trebuit să mâncăm de seară. Pe scurt, a fost o zi ca oricare alta. Pe mâine, jurnalule! Dar stai așa, am uitat să descriu criminalul și să zic ce nume bizar avea. Îl chema Malus, un nume care e tot din latină și care înseamnă „rele”. Iar numele i se potrivea de minune cu fața, care era plină și urâtă. Îți dădeai seama imediat că era un om crud de mic și, poate, de la asta i se trăgea și numele. Deci așa a fost ziua mea, cu peripeții și aventuri.

Joi, 13 decembrie 2019

O nouă zi începe, cea mai palpitantă și cea mai plină de emoții dintre toate. Este ora 06:00, iar bagajele pregătite de ieri pe ascuns sunt gata. Avem câte un mic sac de mâncare pentru fiecare, telefonul, încărcătorul și, desigur, jurnalul. Evident că mai avem și alte mărunțișuri, dar nu multe, pentru că majoritatea celor trebuincioase sunt deja în bagajele noastre. Așa că, ieri, Mira și cu mine am dormit special pe canapeaua gigantică din sufragerie, cu gândul să ne punem în practică planul. Am lăsat un indiciu pe o foaie semnată de amândouă, apoi tiptil-tiptil, cu lanternele în mâini, ne-am strecurat pe străzile goale ale Bucureștiului, cu destinația Gara de Nord, pentru a-l găsi pe Malus undeva în nord-vestul României. Și știu și cum! Ieri, Ilinca mi-a arătat ultimele bilete luate de Malus, imprimate, deci le-am luat cu noi pe drum ca să vedem destinația și gara. În plus, cu noi va veni chiar și Stiț, unchiul Mirei, care este un unchi incredibil de amuzant și de inconștient, deci foarte „cool”.

Odată ajunse la gară, l-am și găsit pe Stiț, gata echipat pentru marea aventură. La 7:30 am intrat cu toată trupa lui papuc în gară, apoi ne-am luat biletele către destinația dorită (care era Clujul) și am așteptat cu nerăbdare trenul. Acum, haideți să vă explic mai în detaliu planul! Planul ăsta nu o să fie deloc imposibil! Eu și cu Mira ne-am gândit o noapte întreagă dacă să-l urmăm sau nu, dar, pentru că totul era pregătit din avans și mai aveam cu noi și un adult extrem de cool, dar și inconștient, ne-am zis că trebuie să o facem. Planificarea bagajelor nu ne-a dat bătăi de cap. Am așteptat ca părinții Mirei să plece la serviciu și le-am făcut rapid, iar convingerea lui Stiț a fost floare la ureche. Nu știam prea bine ce vom face în gară, dar eram cu Stiț, și când vom ajunge în Cluj o să ne ducem la prima secție de poliție de acolo, le vom arăta toate fișierele despre Malus și le vom zice că sunt fata lui Luke și a lui Marry, așa că precis imediat o să ne arate unde e „inculpatul”.

###

Uau, nu am mai scris cam de zece ore bune! Am avut trenul la 8:00, în tren mi-a mai fost și foarte greață, deci nu am scris nimic, apoi, când am coborât din tren, în primul rând, m-am simțit mult mai bine și, în a doilea rând, totul a decurs conform planului. Și acum iată-ne în căutarea unei case din Cluj, în care, teoretic, ar trebui să stea ascuns Malus.

Vineri, 14 decembrie 2019

Ieri n-am putut deloc să scriu, eram prea stresată și prea furioasă, dar azi o să scriu despre seara de ieri. În fața casei criminalului erau deja polițiști, ca el să nu plece pe geamul sau ușa din spatele casei. Apoi polițiștii au intrat în casă, l-au luat în mașina lor și l-au dus la sediul poliției din Cluj. A! Evident că Ilinca m-a sunat și pe mine (și pe cam toată lumea!), dar polițiștii știau deja unde suntem, că le-am zis, tocmai ca să nu se panicheze Ilinca și ceilalți.

Acum așteptăm!

Sâmbătă, 15 decembrie 2019

După o zi de când Malus se află într-un loc în care i se pun mii de întrebări, a dezvăluit că e, de fapt, șeful adjunct al companiei părinților mei și că, în plus, pffffff, uau, îmi e așa greu să o spun, dar asta e, că este… chiar tatăl biologic al lui Mira! La auzul unei astfel de vești, am rămas înțepenite, Mira și cu mine, ba chiar și Stiț. Apoi am aflat că toată lumea știa deja asta. Toată lumea în afară de noi trei!

Sper că tata și mama sunt bine acolo unde sunt și că sunt mândri de mine!

Da, aceste zile au fost stresante, interesante, chiar năucitoare pe alocuri, dar tot ce vreau să îți spun ție, dragă jurnalule, este că știu că cei dragi plecați în ceruri sunt tot alături de noi și nu o să-i uităm niciodată. Hmmm, viața îmi pare acum ca un jurnal continuu, ca un drum fără sfârșit…

Apasă fără frică

Copiii cărora le place să scrie povești pot acum participa la atelierul de scriere creativă de 8 ședințe indiferent în ce localitate locuiesc, în România sau în altă țară, pentru că acum îl organizăm online, prin videocall (Google Hangouts).

atelier literar online copii

Atelierul pornește de la imaginația bogată a copiilor, de la ușurința cu care conturează în mintea lor personaje și aventuri, pentru a-i purta apoi printre secretele meseriei de scriitor, care presupune și stăpânirea unor reguli și tehnici de scriere creativă. Desigur, pentru a putea fi încălcate în cunoștință de cauză dacă povestea zice că e musai! Deci despre ce va fi vorba în cursul online de povești?

1. Despre narațiune, planificarea acțiunii, scheme și sisteme
2. Despre dialoguri și vocile personajelor
3. Despre descriere. Reguli de bune maniere pentru scriitori.
4. Despre încălcarea regulilor de mai sus. Cu exemple: cine, când și de ce.

Cine va fi călăuza copiilor prin pădurea narativă?

Foto: Andreea Mitran

Foto: Andreea Mitran

Ne bucurăm să o avem alături pe scriitoarea Sînziana Popescu, autoare îndrăgită de juniorii mari și mici, care și-a primit botezul în chestiunea cursurilor online pentru copii chiar la începutul izolării din cauza pandemiei, când a lucrat cu cinci copii talentați, la distanță, prin întâlniri online. Probabil sunteți curioși care au fost rezultatele acestui antrenament creativ, așa că vă invităm la lectură: Luca, Codrin, Ilinca, Matei și Tiana.

Atelierul online este gândit pentru copiii de gimnaziu, pe care îi atrag poveștile, compunerile. Nu doar scrisul lor va fi antrenat, ci și felul în care citesc și înțeleg o poveste. Vreți ca juniorii voștri să citească mai mult? Unul dintre drumurile care duc acolo e chiar scrisul, pentru că prinzi gust pentru mers înainte pe firul narativ.

Locurile sunt limitate, vă invităm să citiți aici mai multe detalii despre atelierul online de scriere creativă pentru copii și să vă înscrieți!

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Luca Stativa (10 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, martie-aprilie 2020, când #amstatacasă.

atelier online scriere creativa copii

Într-o zi ca oricare alta, Jack ieși cu familia și cu Patch, câinele lui, în parc. Patch era un dalmațian, unul jucăuș și vesel. Stând pe bancă, Jack se gândi o vreme la ce s-ar fi făcut el dacă n-ar fi avut un cățel atât de bun și de deștept. Apoi, ajuns acasă, se așeză la televizor și adormi de îndată.

A doua zi, se duse în curte să se joace cu câinele. După doar câteva minute, auzi pe cineva strigând:

— Dă-o mai sus!

Jack se uită în stânga și în dreapta, dar nu văzu pe nimeni… care ar fi putut vorbi. Erau doar el și câinele. Se mai gândi puțin și își spuse că poate era doar o voce din capul lui.

Dacă nu ați înțeles, Jack se juca cu mingea și o arunca, iar Patch fugea după ea.

După aceea, Jack se duse la masă. Mâncă și urcă scările către camera lui. Se tot gândea la vocea aceea și se întreba dacă o fi fost chiar a lui Patch sau era doar ceva din capul lui. Până la urmă, se hotărî să se ducă la Patch și să îl întrebe direct.

— Hei, Patch! Voiam să te întreb: tu… poți vorbi?
— Da, pot vorbi, îl asigură câinele, dând vesel din coadă. De ce întrebi?
— Wow! Chiar poți vorbi, deși ești un câine?! De ce nu ai vorbit cu mine niciodată? întrebă Jack.
— Păi, nu am simțit nevoia să vorbesc, dar acum mă cam plictiseam și mi-am spus că e mai ușor să comunic pe limba ta.
— Super! se bucură Jack. Îți dai seama ce o să spună colegii mei?!
— Da, păi, nu ai voie să spui nimănui.
— Bine, atunci promit să țin secretul! răspunse Jack, solemn.

Jack era super bucuros că putea vorbi cu un câine. Mă rog, că acesta putea să vorbească pe limba lui. Nu știa dacă va fi în stare să țină secretul, dar avea încredere că va putea.

În următoarele zile Jack reuși să se joace mult mai ușor cu Patch, căci îl putea înțelege, ceea ce îi făcu viața mai senină. Apoi, într-o noapte, pe când Jack și Patch stăteau liniștiți în camera lui Jack și citeau o poveste cu cățeluși, auziră niște zgomote suspecte la ușa de la intrare. Coborâră tiptil câteva trepte și se pitiră într-un loc din care puteau vedea fără a fi observați. Și văzură un om îmbrăcat în negru, cu fața acoperită de o cagulă, care ținea în mână un pistol îndreptat spre părinții lui Jack. Patch fu cât pe ce să latre, dar Jack îi făcu semn să se potolească. Apoi îi șopti:

— Șșș! E un hoț!

Jack ar fi vrut să cheme poliția, dar mobilul lui rămăsese în cameră, iar hoțul l-ar fi auzit cu siguranță dacă s-ar fi dus să-l ia. Așa că nu prea avu de ales. Privi neputincios cum hoțul fură cam tot ce aveau părinții lui mai de preț și plecă. Jack se repezi la geam să vadă măcar numărul mașinii hoțului, însă, din păcate, hoțul dispăruse, iar ei chiar nu aveau ce să spună poliției.

Trecură zile de atunci, dar poliția nu îi dădu de cap cazului. Jack, stând în casă, se gândea și el cum ar putea ajuta poliția să găsească hoțul, însă Patch fu cel care veni cu soluția salvatoare.

— Ce faci? lătră el spre băiat.
— Nu pot să găsesc urmele hoțului, îi mărturisi Jack.
— Dacă ar fi și prietenii mei aici, probabil ai prinde hoțul.
— Stai, tu ai prieteni? Pot vorbi și ei ca tine?
— Desigur, răspunse Patch, fericit că putea fi de ajutor.

Jack se gândi că acum, cu toți prietenii lui Patch de partea lui, poate va reuși să prindă hoțul.

— Poți să mă duci la ei, te rog? întrebă Jack.
— Da, numai că sunt într-un loc îndepărtat. Dar presupun că nu e nicio problemă.

Patch îl conduse pe Jack până la o străduță pustie, cu multe graffitiuri pe pereți și cu un coș de gunoi care părea destul de plin de resturi de mâncare. Și acolo îi văzură pe cei trei prieteni ai săi!

— Jack, aceștia sunt Matt, Pufi și Michael, îi prezentă el.
— Bună! spuse Jack.
— Bună! îi răspunseră cățeii în cor.

Jack îl întrebă discret pe Patch dacă amicii lui erau deștepți și dacă aveau simțurile dezvoltate, iar el îl asigură că aveau tot ce era nevoie pentru a prinde hoțul. Apoi aceștia se puseră pe treabă. Mai întâi, veniră acasă la Jack ca să caute urmele hoțului. Până la urmă, Matt găsi ulei pe jos de la mașina lui. Și nu fu de mirare, doar era Pomeranian, deci isteț din cale afară!

Așa că se luară cu toții după el și alergară într-un suflet până la o stație de benzinărie. Și acolo, Jack îl întrebă pe vânzător:

— Nu vă supărați, ați văzut cumva o mașină gri trecând pe aici acum câteva zile?
— Da. Dar de ce întrebi? se interesă omul.
— Păi, am vrea să știm pe unde a luat-o, spuse Jack.
— Pe aleea din față.
— Mulțumim!

Jack și câinii o porniră înainte pe aleea cu pricina, dar în prima clipă nu găsiră mare lucru. Însă Michael, cu mirosul lui fin de Golden Retriever, începu să alerge de colo-colo ca să găsească indicii. Și, ghiciți ce? Descoperi mașina hoțului parcată lângă o stație de autobuz. Jack și prietenii lui căzură de acord că hoțul luase autobuzul și-și lăsase mașina acolo. Însă întrebarea era: în care autobuz se urcase hoțul?

Studiară atent plăcuța din stație și văzură că pe acolo circulau doar două autobuze. Acum, totul depindea de norocul lor ca să se urce în autobuzul corect. Se urcară în primul pe care îl zăriră și merseră până când Pufi, care avea o privire ageră, ca mai toți câinii Chiwawa, remarcă niște mănuși aruncate pe banca din stația în care ajunseseră. Coborâră de îndată și Pufi îi arătă lui Jack mănușile. Băiatul le studie cu atenție și descoperi că erau chiar ale hoțului. Și asta le dădu curaj! Așa că merseră înainte până când găsiră și cizmele hoțului, lăsate în fața unei case.

Jack chemă imediat poliția ca să investigheze acea casă, iar polițiștii își făcură datoria. Intrară în casă și căutară până găsiră hoțul. Apoi, acesta fu trimis la închisoare pentru doi ani, iar lucrurile furate „au fost revendicate”. Tot atunci, polițiștii i-au propus lui Jack să ia ei câinii la secție ca să îi dreseze. Pufi, Matt și Michael au fost de acord să fie îngrijiți de polițiști, așa că Jack le-a spus că îi pot lua.

După aceea, Jack și Patch își luară rămas bun de la prietenii lor și plecară acasă. De atunci, Jack a dus o viață bună cu Patch și nu au mai avut probleme.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Codrin Savu (10 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, martie-aprilie 2020, când #amstatacasă.

atelier online scriere creativa copii

Competiția magică finală

Era ultima săptămână din vară. Madeline se pregătea pentru marele concurs magic, format din trei runde dificile.

— Ești pregătită? întrebă Riley.
— Da… Îmi pare rău că nu ai fost nominalizată în competiție, spuse Madeline tristă.
— Nu-i nimic…

Madeline se uită la fată fără convingere. Își luară la revedere, iar Madeline se duse cu ceilalți copii pe ring. Îi părea rău că nu fuseseră nominalizați toți participanții din tabără, ci doar cei talentați și harnici. Nu i se părea corect ca doar unii să acceadă spre a fi o vrăjitoare sau un vrăjitor, dar acestea erau regulile taberei vrăjitoarelor în devenire.

Competiția se desfășura într-un loc plat, în mijlocul insulei. De aici puteai vedea și pădurea magică de salcie, dar și oceanul înspumat. Madeline privi cerul. Era liniștit și pastelat, ceea ce o liniștea și pe ea, dar, în același timp, simțea că acea zi va fi una cu totul specială. Toți viitorii vrăjitori și vrăjitoare erau adunați acolo, în fața ei. Toți își doreau victoria, dar fiecare în parte știa că nu va fi deloc ușor. Madeline era pregătită…

— Bună ziua, copii! Prima probă a acestui concurs este una pe echipe. Veți face o poțiune de invizibilitate în treizeci de minute, zise doamna Honeymoon, directoarea taberei, în timp ce scoase de nicăieri un pergament lung și gălbui, din care începu să citească cu voce tare: Leyla Mills și Joe Spelbody, Elizabeth Goth și Gwen Starlight [. . .] Madeline Wiliams și Iris Moonlight!

Copiii răspunseră pe rând „prezent”, iar profesoara adăugă:

— Celelalte două runde le veți afla la momentul potrivit.

Doamna Honeymoon își ridică bagheta, iar din ea ieși un fum mov închis, care se împrăștie peste tot. La acest semnal, copiii alergară spre cel mai apropiat cazan. Madeline și Iris înaintară spre unul albastru închis, foarte spațios. Iris începu să pună lavandă și ochi de cameleon în el, în timp ce Madeline se duse în pădure să aducă afine și două pene de bufniță.

Când era cât pe ce să iasă din pădure, își aminti că trebuia să aducă și mentă, așa că se întoarse rapid la câmpul de mentă și culese un pumn întreg din planta cu pricina. Însă, fix când se ridică, o vulpe albă apăru parcă de nicăieri. Madeline fugea cât o țineau picioarele, dar vulpea misterioasă era prea rapidă: era deja în dreapta ei, alergând în paralel. Fata deveni din ce în ce mai speriată, dar brusc, când ieși din pădure, vulpea se opri. Madeline se mai relaxă și continuă să alerge până ajunse la Iris. Aceasta o privi ciudat, însă Madeline îi întinse grăbită afinele, penele de bufniță și menta, apoi se puseră pe treabă.

— Ce s-a întâmplat acolo? întrebă Iris în timp ce amesteca ingredientele.
— Nimic . . .  Am crezut că am văzut o vulpe albă care mă alerga. Ciudat, nu?

Iris se opri din amestecat și se uită speriată la Madeline. Nu mai apucă să-i spună și altceva, că hornul sună, iar lingurile zburară din mâinile copiilor, însă rămase cu aceeași expresie temătoare întipărită pe chip.

— Iris, ești bine?! zise Madeline, panicându-se.

Pocni din degete, iar Iris clipi de trei ori.

— Ce s-a întâmplat?
— Ai rămas blocată pentru câteva secunde bune! îi explică Madeline.

Apoi fetele tăcură, pentru că doamna Honeymoon era deja lângă cazanul lor.

— Continuăm cu poțiunea lui Madeline și a lui Iris!

Doamna Honeymoon gustă din poțiunea verde-movulie.

— Menta se simte un pic cam prea tare, dar sunt sigură că nu ar deranja pe nimeni! zise ea, parcă mai mult pentru sine, ridicând o plăcuță pe care scria „9”. Îi dau nota nouă! Primește nota 10 dacă și funcționează 100% și produce o invizibilitatea maximă!

Madeline se bucură foarte mult la auzul cuvintelor doamnei Honeymoon și văzu cum lui Iris îi dăduseră lacrimile de bucurie. Fetele se îmbrățișară strâns și se deciseră să primească o notă la fel de bună ca aceea pe care tocmai o primiseră și în runda următoare.

— A doua probă a concursului este cea cu animale magice! spuse doamna Honeymoon veselă. Veți primi un starlight, pe care va trebui să-l liniștiți, dar veți avea doar zece minute la dispoziție! mai zise, în timp ce, lângă ea, doi vrăjitori cărau două cuști mari în care se aflau acele animale numite starlight.

Copiii priviră uimiți animalul mov deschis cu creastă verde. Semăna destul de bine cu un dragon, doar că era mai mic și avea ochii mai mari și mai rotunzi. Madeline văzu că toți copiii se aliniau să primească un starlight, așa că se duse și ea la capătul rândului, gândind în sinea ei: „De-abia aștept să primesc și eu unul!“.

După ce coada se risipise, Madeline își primi, în sfârșit, starlightul.

— Proba este individuală? strigă un copil din depărtare.

Doamna profesară privi tăios spre el în semn că da, iar băiatul își plecă privirea, timid, deoarece toată lumea se întorsese spre el.

— Proba începe… ACUM! dădu doamna Honeymoon startul.

Madeline scoase cu silă râmele din geanta cu ingrediente pe care o avea mereu la îndemână. Aruncă râmele deasupra animalului, care aparent sări să le înhațe, dar în loc să facă asta, starlightul le împinse cu piciorul lui butucănos în fața fetei. Madeline țipă atât de tare, încât atrase atenția tuturor elevilor și animalelor lor. Apoi se așeză de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat și se uită furioasă la starlight. Își miji ochii și mai aruncă o dată cu râmele, dar de data asta păcăli animalul mov: în loc să arunce un pumn de râme, aruncă două, dar pe rând!

— Te-am păcălit! chicoti ea.

Deși starlightul împinse iar primele râme spre Madeline, celelalte, din pumnul doi, intrară vrând-nevrând în gura micului dragon. Fata se feri dezgustată de râmele aruncate de animăluț, dar privi satisfăcută cum starlightul mestecă o parte dintre viermi cu dinții lui ascuțiți. Și cât starlightul mâncă, Madeline se apropie de el și îl mângâie. Starlightul se opri și făcu cea mai drăguță față pomenită de fată până atunci. Tânăra nu mai putu de dragul lui, așa că îl luă în brațe și îl îmbrățișă.

În acel moment, hornul sună, iar Madeline tresări, speriindu-l și pe starlight. Se ridică cu animalul în brațe și așteptă până când doamna profesoară Honeymoon trecu prin fața ei.

— Hmm… Ai făcut foarte bine, Madeline! spuse ea. Chiar mai bine decât mă așteptam de la tine, și o privi supărată pe Iris, care plângea amarnic.

Apoi, plecă mai departe la următorul concurent.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Madeline, puțin derutată – deoarece Iris era una dintre cele mai bune eleve din tabără – dar și tristă, pentru că nu-i plăcea să-și vadă prietena atât de supărată.

Iris îi arătă piciorul starlightului ei, care avea o zgârietură adâncă la gleznă. Madeline se îngrozi.

— Nu-i nimic. Sunt sigură că n-ai făcut-o intenționat! spuse Madeline, încercând să o calmeze. O să fie bine!
— Ne-am decis ca în runda asta să eliminăm câțiva concurenți! zise doamna Honeymoon severă. Primul concurent va fi Joe Spellbody, care nu a reușit să îmblânzească mai deloc animalul, iar al doilea va fi Iris Moonlight – care, care, nici măcar nu pot să pronunț ce a făcut. Sunt dezamăgită, Iris!

Madeline o văzu pe Iris cum era gata să leșine, dar, spre surprinderea ei, Iris porni spre doamna Honeymoon și îi înapoie starlightul, apoi se îndreptă calmă spre ieșire. Îi făcu cu mâna lui Madeline în semn de la revedere. Madeline era prea șocată ca să-i răspundă, doar o urmări cu privirea. După ea, plecă și Joe Spellbody, doar că el plângea în hohote. Madeline simți ceva cald care îi curgea pe obraz. Erau lacrimile ei. Apoi o auzi pe profesoară cum spunea că puteau merge la corturile lor, să ia o pauză, așa că alergă cât de rapid putu.

— Ce s-a întâmplat?! întrebă speriată Riley, cea mai bună prietenă a ei, care o așteptase în cort. Ai ieșit din concurs?!
— NU! Dar Iris DA! zise ea, cu tristețe în glas.
— Nu-i nimic. Trebuie doar să fii TU atentă la concurs, nu te mai gândi la ea!

După câteva minute, cornul sună din nou, iar Madeline o îmbrățișă și alergă spre locul în care așteptau ceilalți concurenți. Era pregătită să câștige ultima probă și această competiție magică finală!

— În a treia probă, veți avea obstacole – și arătă spre „oamenii” de tinichea și carton -  care vă vor încetini și vor apărea în calea voastră când vă veți aștepta mai puțin. Va trebui să îi doborâți cu vrăjile învățate în vara asta, dar nu vă veți putea folosi baghetele voastre, ci veți avea baghete noi, deoarece juriul vrea să vadă cum stăpâniți o nouă baghetă. Spor la treabă! încheie doamna Honeymoon veselă, dar și puțin răutăcioasă.

Ceva explodă în depărtare, iar vrăjitorii și vrăjitoarele în devenire înșfăcară în grabă câte o baghetă de pe masa lungă și neagră. Madeline luă o baghetă din lemn de cireș cu interiorul din păr de unicorn, sau cel puțin așa credea ea. Încă mai avea de învățat la acest capitol. Fugi spre linia de start de unde, la semnalul doamnei, toți copiii se împrăștiară.

Madeline alergă o bucată scurtă de timp, când un manechin ce părea de carton îi apăru brusc în față, lovind-o în frunte.

— LEVITARUM! îl vrăji ea.

Manechinul zbură, lovind un alt „om” de tinichea ce tocmai apăruse în fața ei, iar acesta căzu punându-i piedică lui Madeline. Apoi alți doi „oameni” de carton și tinichea săriră în același timp pe biata fată.

— BOOMGARDIA! strigă ea, iar cele două obstacole săriră cât colo.

Madeline s-a ridicat brusc în picioare, în timp ce se ferea de Elizabeth Goth, altă concurentă care zbura pe lângă ea. Leyla Mills, Gwen Starlight și alți doi copii, participanți și ei, aruncau vrăji asupra unui „om” de tinichea gigantic.

— Ajută-ne și tu! strigă Leyla către Madeline.

Așa că Madeline își scoase bagheta și aruncă asupra „omului” de tinichea vraja TARDA, care ar fi trebuit să îl încetinească, dar fiind o baghetă nouă, în loc să îl încetinească pe el, a făcut acest lucru cu Madeline. Totul se mișca în acele clipe la viteza normală, doar ea se mișca cu încetinitorul! Nu-i venea să creadă, vraja a mers groaznic!

— Haide! zise Gwen. De ce nu merge așa cum ar trebuie, de ce „omul” de tinichea nu se mișcă greoi, doar Madeleine l-a vrăjit?!
— Cred că nu a mers vraja! a zis și Leyla. Cred că vraja a ricoșat spre Madeline!

Dintr-odată totul se opri și apoi, după câteva secunde, reveni la normal. Totul se mișca iar cu viteza normală! Leyla privi spre copii și toți au știut ce trebuie să facă.

— BOOMGARDIA! strigară ei în cor.

Astfel, din cele cinci baghete ieșiră cinci jeturi de energie, fiecare de altă culoare. Vrăjile au mers prost, după cum se așteptaseră, dar ăsta fusese și planul. Vraja gigantică se suci spre ei, îi aruncă în aer și îi făcu să aterizeze lângă ceilalți concurenți la linia de sosire, fix când doamna Honeymoon declara runda terminată. Madeline ateriză și ea lângă ceilalți și privi spre ei, așteptându-se să îi vadă pe toți acolo, dar o văzu numai pe Gwen, nu și pe Leyla, și pe niciunul dintre ceilalți doi copii care se luptaseră împreună cu ea.

Cei patru păreau extenuați și lipsiți de puteri, la fel ca ea.

— Gewn, ce s-a întâmplat cu ceilalți, întrebă Madeline?
— Nu s-au coordonat, unii au sărit mai devreme decât era cazul, așa că nu au ajuns la linia de sosire!
— Câștigătorii concursului sunt: Madeline Williams, Gwen Starlight, Storm Ernescher și Loise Arnerstoon! Felicitări, sunteți cu un pas mai aproape de a deveni vrăjitori profesioniști. Ne revedem vara viitoare cu toți participanții, doar că unii elevi din această vară vor repeta anumite cursuri, în timp ce cei patru câștigători vor trece la etapa următoare a taberei de vrăjitoare și vrăjitori. Acum, puteți merge la corturile voastre ca să vă împachetați lucrurile.

Madeline alergă la cortul ei mare și mov, dar nu-i veni să creadă ce-i fusese dat să vadă. Vulpea albă întâlnită în pădure stătea în vârful patului ei. Ținea ceva în gură, dar, în prima clipă, Madeline nu desluși ce anume.

— Ce cauți aici? întrebă ea, apropiindu-se de animalul maiestuos.

Acum putea vedea vulpea mai bine. Era albă cu accente de mov pal, se putea distinge clar cât de pufoasă îi era blana, dar mirosul intens de mentă o năuci pe fată. Vulpea se uită furioasă la Madeline, care, fără să-și dea seama, aproape că-și îngropase fața în blana ei. Fata se ridică rapid sperând ca vulpea să nu sară pe ea. În schimb, aceasta lăsă să îi scape o cheie ruginită și un carnețel cu urme de colți pe coperta neagră. Madeline le luă cu grijă, dar când își ridică privirea ca să îi mulțumească, descoperi că vorbea singură: animalul dispăruse!

Se ridică derutată și căută peste tot pe lângă cort, dar nici urmă de vulpe. Riley se apropie de Madeline.

— Hornul e cât pe ce să sune, ți-ai făcut bagajele? Ce sunt lucrurile astea vechi și ciudate? întrebă Riley.
— Nimic important, poate îți voi povesti pe drumul de întoarcere, răspunse Madeline.

Își împachetă rapid bagajele și se îndreptă cu prietena ei spre locul unde se afla trenul magic care mergea pe sub apă. Doamna Honeymoon o strigă să-și ia locul în tren, dar ea se întoarse spre tabără și își luă la revedere:

— Ne vedem vara viitoare… murmură fata.

Madeline intră tristă, dar și fericită în trenul subacvatic care o ducea acasă.

Sfârșit

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Ilinca Munteniță (11 ani și 10 luni) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, martie-aprilie 2020, când #amstatacasă.

Maria Lou fusese chemată la masă de Poe, tatăl ei adoptiv. Ea îl salută pe prietenul ei din vecini, Lup, și intră în casă.

— Maria Lou, ai mâncarea pe masă, eu mă duc să iau niște saci cu grâu de la magazin, îi zise el cu o voce blândă.
— În regulă, mănânc și după aceea cred că am să mă întind puțin, îi răspunse ea, în vreme ce Poe ieșea liniștit din casă.

Mariei Lou îi plăcea de Poe deoarece era un om cu suflet bun și simțea că el chiar ținea la ea de parcă ar fi fost fiica lui. Soția lui Poe își dorise dintotdeauna o fetiță, dar, din păcate, în urmă cu câțiva ani murise din cauza unei boli de plămâni. La început, Poe se gândise că dacă o adoptă pe Maria Lou ar fi fost ca și când i-ar fi împlinit cea mai fierbinte dorință soției sale din ceruri, dar observă că, după o perioadă de timp petrecută cu Maria Lou, chiar se atașase de ea. Poe avea părul cărunt și niște ochi de cenușă. Uneori, te uitai în ochii lui și puteai să-ți dai seama ce gândește, îți dădeai seama de suferința prin care trecuse, dar, mai ales, îți dădeai seama de lumina din sufletul lui.

Fetița mâncă, își lua câteva lucruri pe care le puse în buzunarul hăinuței și o zbughi afară. Îl luă pe Lup cu ea și plecară la drum. Copiii plănuiau de mai mult timp să plece, dar acesta era momentul perfect, pentru că adulții care îi supravegheau nu erau acasă.

Copiii voiau să-i elibereze pe părinții Mariei Lou. Aceștia fuseseră capturați de armata fagilor, o armată care pusese stăpânirea pe ținutul lor, Longtree. Ei îi luaseră captivi pe părinții fetei pentru că aceștia erau suspectați că ar fi furat coroana regelui fag, un om înfricoșător, care îți dădea mereu o stare proastă atunci când îl priveai și care te făcea să crezi că ceva rău urmează să se întâmple. Maria Lou era sigură că ei nu făcuseră așa ceva, pentru că părinții ei erau oameni cinstiți, care nu erau în stare să fure nici măcar un cartof, d-apoi coroana regelui.

Închisoarea unde erau ținuți nu era departe, era la câteva minute de mers pe jos, dar copiii nu aveau chef să meargă pe jos. Așa că se ascunseră într-un tufiș, așteptară până trecu o căruță, apoi se suiră în ea pe ascuns. Probabil, mulți se întreabă: dacă închisoarea era atât aproape, de ce nu s-a dus Maria Lou mai devreme să-și salveze părinții? Ei bine… se gândea în fiecare zi la asta, dar niciodată nu prinsese suficient curaj cât să ducă lucrurile la bun sfârșit. În plus, acum niciunul dintre adulții care îi supravegheau pe ea și pe Lup nu erau acasă.

Lup, spre deosebire de ea, avea niște părinți destul de înstăriți, care își plăteau taxele în timp util și aveau un cort mare, în care încăpeau peste zece persoane. Însă ei erau excepția de la regulă, pentru că satul lor trecea prin vremuri nespus de grele. Oamenii nu aveau mâncare, nu aveau apă, iar casele lor erau formate din câteva lemne care de-abia stăteau în picioare, lipite cu un material cleios. Era greu când ploua, căci materialul nu era foarte rezistent. Din pricina asta, se putea spune că așezările aduceau mai degrabă cu niște corturi, deși erau mai pătrate. Fagii cereau taxe săptămânal, iar cei mai săraci dintre săteni rămâneau fără case și fără mâncare ori mulți erau închiși în temnițe, căci regele zicea:

— Nu vreau ca săracii să umble brambura prin sat. Dacă nu își plătesc taxele, e treaba lor, nu e vina mea că nu sunt în stare să lucreze destul cât să câștige bani pentru puțin material și niște bețe solide.

Degeaba ar fi încercat cineva să-i explice regelui că banii se strângeau greu în satul lor, din aratul câmpului sau săpatul prin mine, pentru că n-ar fi înțeles niciodată așa ceva. Părinții naturali ai Mariei Lou, de pildă, nu erau prea înstăriți. Casa lor era formată din câteva bețe firave sprijinite de un copac și din niște crengi cu frunze ce serveau pe post de acoperiș, pentru că nu aveau bani nici măcar pentru materialul acela cleios, de proastă calitate. În plus, tatăl Mariei Lou, care era pădurarul satului, avea grijă de copaci și se asigura ca nimeni să nu-i taie ori să-i otrăvească, căci în vremurile acelea tulburi se petreceau treburi necurate cu pădurile din împrejurimi.

În câteva minute copiii își dădură seama că sunt aproape de închisoare, așa că săriră din căruță. Pe acolo, oamenii erau îmbrăcați în robe până la genunchi, iar soldații fagi purtau și ei niște robe galbene, care le acopereau în totalitate gâtul și care aveau găici prin care li se ițeau țepușele. Maria Lou și Lup înaintară puțin până văzură cuștile din bambus, unde erau ținuți prizonierii. Cuștile erau toate înconjurate de soldații fagi, dar Mariei Lou nu îi era deloc frică. Știa că soldații nu aveau să le facă nimic, pentru că în opinia lor „erau doar doi copii inofensivi”.

desenul autoarei :)

desenul autoarei :)

Se pitiră după niște copaci și așteptară să se însereze. Când se făcu noapte, se furișară mai aproape de cuști, căci știau că soldații nu-i puteau vedea foarte bine. Tocmai puseseră lacăte cuștilor prizonierilor, apoi se așezară la o masă puțin mai încolo de cuști, așa cum făceau de fiecare dată.

Atunci Maria Lou îi șopti amicului ei:

— Lup, ne trebuie un cuțit!

Lup băgă rapid mâna în buzunar și scoase un briceag pe care i-l dădu Mariei Lou.

— Trebuia să mă aștept că tu vei fi pregătit. Tot timpul îți iei toate bazaconiile din lume cu tine.
— Da, dar uite că ne sunt de folos! zise el, fericit că o putea ajuta. Tu, de exemplu, ce ți-ai luat cu tine? mai întrebă el, curios. Văd că ai buzunarele pline.
— Ei bine, mi-am luat o chiflă și pastilele lui Poe de adormit. Mă gândeam că dacă ne luptăm cu fagii, putem să aruncăm cu pastile în ei ca să adoarmă.
— Doamne, Maria Lou! chicoti Lup, uluit și amuzat în același timp.

Pentru a ajunge fix în zona cuștilor, copiii fură nevoiți să sară un gard din bambus și, ca să nu facă gălăgie, fetița tăie bambusul cu briceagul și îl lăsă ușor pe jos. După aceea, ca să nu fie văzuți, se lipiră de cuști. O mână se strecură printre pătrățelele formate din bucățile de bambus suprapuse. Fetița se uită mai bine la persoana care întinsese mâna. Era un chip acoperit de funingine. „Salvează-ne”, spunea privirea din ochii lui. Fetița strânse mâna într-a ei și plecă mai departe. Când, în sfârșit, ajunse la cușca părinților ei, era cât pe ce să nu-i mai recunoască. Nu-i venea să creadă în ce hal ajunseseră! Erau îmbrăcați în zdrențe, erau și plini de funingine, aveau răni pe tot corpul și păreau epuizați. Arătau ca niște cai biciuiți cât era ziua de lungă.

Maria Lou se lipi de cușca lor și le șopti:

— Mama! Tata!

Părinții se ridicară și încercară să o îmbrățișeze prin cușcă. Plângeau. Maria Lou nu își putea da seama dacă de bucurie sau de tristețe. Îi ziseră că era foarte periculos ce încerca ea să facă, apoi o sfătuiră să se întoarcă imediat acasă, pentru că Poe își făcea cu siguranță griji pentru ea. Însă Maria Lou era hotărâtă. Le răspunse că n-are de gând să plece nicăieri fără ei, doar de asta venise, ca să-i salveze. Atunci mama ei începu să-și depene povestea:

— Știi, draga mea, noi chiar am luat coroana regelui fag… Pentru că, de fapt, nu era a lui, ci a noastră. Acum mult timp, străbunicul tău a domnit peste acest ținut în bună pace și rânduială, apoi a venit rândul bunicul tău, care a fost și el un rege drept și bun, însă, într-o zi, pe când eu eram mică, a primit un cadou interesant. Nu se știe de la cine, dar s-a trezit cu el pe pat. Era o țepușă exact ca acelea pe care le poartă azi la brâu soldații. În dimineața următoare, bunicul tău a fost găsit mort cu țepușa înfiptă în inimă. Mulți au crezut că s-ar fi sinucis, dar noi, cei care îl știam cât de fericit era și cum se bucura de viață, am fost siguri că a fost vorba de o crimă. Atunci i-a luat locul regele fag, cel care conduce și acum regatul și care ne cere multe taxe și ne tratează ca pe niște animale. Deci eu n-am furat, fata mea, doar am luat ce mi se cuvine. Eu sunt moștenitoarea de drept a tronului și am făcut ceea ce era drept să fac.

Acestea fiind zise, Maria Lou și Lup alergară disperați spre sat, pentru că voiau să le spună cât mai repede și celorlalți ce se întâmplase cu ani în urmă cu bunicul ei și cu tronul. Auzindu-i povestea, oamenii spuseră că se așteptau ca fagii să fi făcut vreun șiretlic pentru a ajunge la conducere, dar nimeni nu se așteptase la o crimă. Un sătean chiar începu să strige:

— Toți cei din închisoare sunt sărmanii care nu și-au plătit la timp taxele, toți mai puțin părinții Mariei Lou! Ar trebui să-i eliberam imediat!

Mulțimea l-a aclamat și, fără să mai stea mult pe gânduri, fiecare s-a înarmat cu ce avea la îndemână: un topor, o coasă, iar o femeie veni cu o matură. Apoi au mers în pas grăbit spre închisoare. Se strânseseră mulți oameni, era aproape tot satul. Când au ajuns acolo, au strigat într-un glas:

— Noi avem puterea!

Apoi au alergat cu toții către cuști și au început să le lovească cu armele. Nu le păsa de soldați, doar voiau să elibereze prizonierii. Cum îi văzură, soldații se năpustiră asupra lor, însă lumea era plină de energie. Toți sătenii luptau cu putere și curaj, pentru dreptate și pentru dragoste. Dragoste față de ținutul pe care îl iubeau atât de mult, ținutul care se transformase într-un loc hidos. Cu toate acestea, oamenii se prăbușeau la pământ din ce în ce mai mulți. Totul părea copleșitor. Cum ar fi putut învinge niște oameni simpli o armată înarmată până-n dinți și tot timpul gata de luptă?

Se puteau vedea imagini înfiorătoare, cu oameni ce cădeau din picioare fără vlagă. Peste cerul piperat cu stele, domnea un vânt puternic. Era abisul… Maria Lou nu mai putu privi. I se părea totul atât de trist, cum armata ei veselă și plină de viață pierdea. Bieții oameni cădeau la pământ nevinovați, parcă eliberați, liniștiți, căci pentru ei suferința din sat se terminase. Acum erau eroii bătăliei, cei care și-au dat viața ca să își apere țara. Erau eroii care au dat dovadă de curaj și de loialitate față de sat și față de întregul popor al regatului.

Mama Mariei Lou, care fusese eliberată, o strânse în brațe și se cuibări lângă ea în iarbă. Retrăi cu puterea minții tot ce se întâmplase în ultimii ani. Văzu cum tatăl ei fusese ucis și-și aminti ce sentiment de dezamăgire simțise atunci când regele fag urcase pe tron. Ea ar fi vrut să se opună, ar fi vrut să tipe, ar fi vrut să facă dreptate, dar era doar o fetiță pe-atunci, nimeni n-ar fi ascultat-o. Apoi retrăi momentul în care regele fag ajunsese la conducere și pe cele care urmară peste mulți ani, când începuse să-și pregătească planul prin care urma să-și recupereze coroana, dar și cum ea și soțul ei fuseseră prinși. Totul i se părea atât de nedrept!

Însă, chiar atunci, Poe, care nu luase parte la luptă, alergă spre ele.

— Am găsit o cale prin care îi putem învinge pe fagi! spuse el mândru.
— Imposibil, îi răspunse mama Mariei Lou.
— Am găsit o carte străveche despre armata fagilor! le explică el, precipitat. În ea scrie că acum sute de ani armata lor a fost izgonită dintr-un regat îndepărtat cu ajutorul mierii.
— Cum adică cu ajutorul mierii? întrebă Maria Lou, uimită. Cum ar putea mierea să învingă o armată atât de puternică?
— Ei bine, am citit că acum mult timp s-a născut un trib ce putea ucide doar cu niște țepușe fermecate, iar tribul acela a ajuns în scurt timp o armată ce a cucerit multe regate. O bătrână scrisese în carte că și regatul ei a fost cucerit de această armată, care a dominat regatul pentru mult timp, dar au reușit să o alunge cu ajutorul unui secret. Într-o zi, un apicultor a venit la palatal regelui implorându-l să trimită pe unul dintre supușii săi să îl ajute cu căratul unor stupi de albine în locul în care plănuise să-i ducă. Apicultorul îi spuse regelui că soldatul care îl va ajuta va primi o sumă consistentă de bani, așa că regele acceptă. La final, după ce soldatul îl ajută, apicultorul îl răsplăti cu suma de bani, dar și cu un borcan cu miere. Însă, când apicultorul se apropie de soldat ca să îi dea borcanul de miere, se împiedică și căzu, iar borcanul se sparse în bucăți, împroșcând cu miere în toate direcțiile. Puțină miere ajunse și pe țepușa soldatului, pe care acesta o ținea legată la brâu, iar țepușa se prefăcu în scrum.
— Atunci trebuie neapărat să facem rost de multă miere! zise Maria Lou fericită.

Așa că, mai întâi, adunară multe borcane cu miere de pe la toți stupii din sat, apoi făcură din lemn niște catapulte și băgară mierea în ele. Aduseseră mulți oameni din sat cu ei, oameni gata să reîncarce catapultele, iar acestea fură încărcate și trimise în scurt timp pe câmpul de luptă. Totul mergea de minune! Și când mierea ajunse pe țepușele soldaților, acestea se transformară toate în scrum, iar soldații începură să dispară unul câte unul. Maria Lou era în culmea fericirii.

În cele din urmă, până la răsăritul soarelui, mai rămăseseră în viață doar câțiva soldați fagi. Nici dintre săteni nu mai rămăseseră mulți, dar oricum erau mult mai mulți. Toți prizonierii fuseseră eliberați din cuștile care acum erau arse ori tăiate. Regelui i se permise să trăiască, dar în exil. Maria Lou fu încoronată regina ținutului, susținută, bineînțeles, de părinții ei. Și, de-atunci încoace, ea a fost dată ca exemplu multor oameni și multor regi. Un lucru spus de Maria Lou, care a rămas în istorie, a fost:

— Atunci când ceva nu e în regulă și ai observat, fă ceva! Nu aștepta să vină altcineva să lupte pentru tine, pentru că, dacă toți oamenii ar gândi așa, lumea aceasta ar fi pierdută!

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Matei Bogdan Petroianu (12 ani și 6 luni) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, martie-aprilie 2020, când #amstatacasă.

atelier online scriere creativa copii

El este Gligory, un băiat orfan, al cărui singur prieten era un dragon ce nu putea zbura. Băiatul trăia în fosta fierărie a tatălui său, în care făurea arme pentru a-și câștiga banii necesari unui trai decent. Toate acestea până într-o zi specială…

Gligory abia se trezise, când un ciocănit insistent se auzi în ușa lui. Surprins că la acea oră venise cineva la el acasă, se repezi să îi deschidă. În fața ușii nu era nimeni altul decât un cavaler într-o armură de un argintiu strălucitor, cu o emblemă albastră pe piept.

Salutare, zise timid băiatul. Ce vă aduce pe aici?
Am venit aici cu un scop foarte important! Nu e timp de pierdut, răspunse cu seriozitate misteriosul cavaler. Îl caut pe Gligory!
Eu sunt, domnule!
În regulă, atunci trebuie să îți înmânez asta! adăugă cavalerul, întinzându-i o bucată de pergament pe care se zăreau litere scrise cu auriu.
Ce este?
Citește și vei vedea! O zi bună! îi mai spuse cavalerul, chiar înainte să încalece pe armăsarul negru care își fremăta copitele pe aleea pietruită din fața atelierului.

Cuprins de curiozitate, Gligory merse direct în casă pentru a-l citi. Acesta spunea: „Salutări din Ținutul Albastru, Gligory! Aceasta este o scrisoare prin care îți cerem ajutorul. Un rege malefic a pus stăpânire pe regat și doar tu ne poți ajuta! De ce? Deoarece tu ești moștenitorul de drept al tronului. Bunicul tău a fost rege în Ținutul Albastru până când a murit. În mod normal, tatăl tău ar fi fost rege, dar cum nici el nu mai este în viață, tronul îți revine ție. Dar fii atent! Regele știe că exiști și că din clipă în clipă vei veni să îți revendici tronul. Pe spatele pergamentului este desenată o hartă care te va conduce pe un drum neștiut de rege. Vei ocoli mult și drumul va fi plin de obstacole, dar vei ajunge în siguranță la castelul din Ținutul Albastru”.

Regele Ținutului Albastru… se gândi Gligory. Ce titlu!

Imediat, Gligory începu pregătirea pentru marea aventură ce-l aștepta. Ca să fie sigur că are tot ce îi trebuie, începu să își strângă cele necesare: apă în ulcioare de lut, turte de ovăz, carne uscată, merișoare, sabia și pumnalele făcute de el, haine călduroase, pelerine căptușite cu blana de vidră, care să îl apere de ploaie. Prietenul său, dragonul pe nume Wilo, avea să îl însoțească în această aventură.

Astfel, băiatul plecă la drum, fără nicio idee despre ceea ce l-ar putea aștepta dincolo de câmpia verde ce înconjura satul. Drumul era lin și traversa o pajiște minunată, cu iarbă înaltă, unde Wilo se bucură de o tăvăleală zdravănă. Gligory nu era îngrijorat deloc. O fi exagerat cel care a scris pergamentul, își spuse el. Dar, în momentul în care își ridică privirea, văzu ce îl așteaptă: în fața lui se afla o pădure întunecată, plină de copaci uscați și triști.

Ce-o fi locul ăsta? se minună băiatul.

Harta îi arătă că locul se numea Pădurea Melancoliei. Ce nume ciudat, se gândi el și se aventură mai departe. Deși până atunci se simțise în siguranță, un sentiment de neliniște îl cuprinse. Simțea că ceva îl urmărea. Și chiar așa era! În următoarea secundă auzi un trosnet de crengi, apoi pași apropiindu-se și, la urmă, un foșnet din tufișul de lângă el. Curajos, Gligory merse să verifice ce era în tufiș. Se aștepta la o fiară pe care s-ar fi cuvenit să o înfrunte, dar tot ce găsi fu o creatură cu două picioare, copite, coarne și blană. Din poveștile pe care mama lui i le spunea când era mic, își dădu seama că se afla față în față cu un Pan.

Ce faci aici? îl întrebă Gligory.
Mă ascund, răspunde timid Panul.
De cine te ascunzi?
De Monstrul peșterii, spuse creatura, pronunțându-i numele cu frică.
Cine este el?
Monstrul peșterii este gardianul acestei păduri. El lasă pe oricine să intre, dar nu lasă pe nimeni să iasă. Am încercat să trec de el, dar este prea fioros.
Nicio grijă! Eu te voi ajuta să treci de el și amândoi vom scăpa din Pădurea Melacoliei, îl asigură băiatul. Pe mine mă cheamă Gligory, mai zise, întinzându-i mâna.
— Fergus, se prezentă Panul cu sfială.

Apoi Fergus îl conduse pe Gligory până la marginea pădurii, unde se afla și peștera monstrului. Așa cum îl avertizase creatura, bestia ieși afară și începu să urle.

Plecaaaaaaaaaați! se auzi răcnetul bestiei și copacii uscați din jur trosniră din toate încheieturile.
Nici nu ne gândim, răspunse Gligory ferm, scoțându-și sabia și pornind la luptă urmat de Wilo.

Bestia încercă să îl lovească cu ghearele, dar Gligory se mișca rapid, sărind printre copaci ca un spiriduș. Într-un final, Gligory se sui într-un copac, se aruncă deasupra bestiei și o puse la pământ.

Calea e liberă, dădu el verdictul.
Mulțumesc, spune Fergus. Ca recompensă pentru ajutorul pe care mi l-ai dat, te voi urma în călătoria ta și te voi ajuta la nevoie.
Dacă aceasta îți e dorința, ești binevenit! spuse Gligory, strângându-i mâna.

Gligory era mândru de el. Era pe cale să devină rege, tocmai învinsese o bestie cu propriile puteri și își făcuse un nou prieten.

După câteva ore de mers, vorbit și glumit, cei trei prieteni ajunseră aproape de al doilea obstacol de pe hartă.

Canionul Căderii Infinite trebuie să fie prin apropiere, zise Fergus.
Cred că l-am găsit, strigă Gligory și le arătă celorlalți ceva ce părea a fi o gaură uriașă în pământ. Cei trei începură să se uite după o cale de a traversa, însă după scurt timp realizară că nu era niciuna.
Nu am putea zbura pe dragonul tău? întrebă Fergus, mândru de ideea care îi venise.
Wilo nu poate zbura și cred că am fi prea grei pentru el.
Dar trebuie să existe o cale, doar nu am bătut atâta drum degeaba până la Canionul Căderii Infiniteeeeee! strigă Fergus, iar ecoul cuvintelor lui răsună din întunecimea hăului.

Deodată, lui Gligory îi veni o idee.

Dacă tot îi spune Canionul Căderii Infinite, asta nu ar însemna că, dacă sărim, nu vom cădea niciodată?
Are logică ce spui, aprobă Panul. De ce să nu încercăm?

Astfel, cei trei se apropiară încet de marginea canionului, își luară inima în dinți… și săriră. Odată ce întunericul canionului îi înghiți, se treziră în mod miraculos simțind iarbă moale sub picioare. Se făcuse lumină și toți trei au realizat că reușiseră să treacă pe partea cealaltă a canionului. Râsete de bucurie și ușurare răsunară îndelung. Cuprinși de fericire, cei trei scoaseră iar harta pentru a o verifica.

Conform hărții, de aici până la castel mai avem de trecut prin Câmpia Ploii, spuse Gligory, entuziasmat de victorie. Ar trebui să ne fie ușor de aici încolo! Am reușit să trecem cu bine de două obstacole dificile, în drumul nostru către Ținutul Albastru. Vom dormi aici la noapte, adăugă băiatul, sorbind cu sete din ulciorul cu apă.

Wilo deja savura turtele de ovăz, iar Fergus strângea lemne pentru foc. Cei trei prieteni au sărbătorit victoria lângă foc, bând ceai cald de merișoare și depănând amintiri haioase, iar dis-de-dimineață au pornit din nou la drum. Câmpia Ploii s-a dovedit a fi ușor de traversat. Deși ploua cu găleata, pelerinele de ploaie, impermeabile datorită blănii de vidră, i-au protejat pe parcursul celor trei zile cât a durat drumul prin câmpie. Obosiți după drumul lung, au ajuns în cele din urmă la poarta palatului. Aici era liniște, nici urmă de soldați care să păzească zidurile sau vreun rege malefic, așa cum scria în pergament. Deodată, porțile s-au deschis și a apărut un om de statură medie, purtând o pelerină neagră din catifea și o coroană și având pe piept aceeași emblemă albastră, precum cavalerul care bătuse la ușa atelierului lui Gligory. Nu era nicio îndoială că el era regele malefic.

Bine ați venit! spuse el. Vă așteptam! Sper că trimisul meu, cavalerul, ți-a lăsat cu grijă instrucțiunile pentru a ajunge aici!
Tu ai trimis pergamentul?! se alarmă Gligory.
Da, eu l-am trimis ca să te pot aduce până la poarta castelului, în caz că vei reuși să treci cu bine de Pădurea Melancoliei, Canionul Căderii Infinite și Câmpia Ploii, și să scap de tine pe veci! strigă regele.
Asta nu se va întâmpla niciodată! ridică glasul băiatul și își scoase sabia, clocotind de supărare că acest om îl păcălise.
Deci vrei să ne duelăm? întrebă regele cu trufie. Așa să fie!

Și o luptă intensă începu. Toată lumea se uită mirată să vadă cine va câștiga și cine le va fi rege. Amândoi luptătorii dădeau dovadă de forță, agilitate și perseverență. La un moment dat, Gligory își folosi iuțimea ca de spiriduș pentru a-l învinge pe rege: încercă să-l dezarmeze folosind o figură complicată, dar se întâmplă fix opusul. Regele îl dezarmă, îi aruncă sabia cât colo și-l puse la pământ.

Predă-te sau mori! spuse regele, cu sabia îndreptată către Gligory.

Toți cei ce priviseră până atunci lupta începură să murmure și să-și dea cu părerea despre ce avea să se întâmple.

Trebuie să-l ajutam! spuse Fergus. Haide, Wilo!

Acesta încălecă dragonul, care pentru prima oară își deschise aripile și începu să zboare spre Gligory. Panul îi luă sabia regelui și i-o dădu băiatului, care se sui și el pe dragon. Împreună îl luară pe rege și îl duseră departe, departe de castel, într-un ținut unde nu călcase picior de om, de dragon sau de Pan. Gligory era victorios. Venise până aici ca un străin, iar acum era rege! Rege al Ținutului Albastru!

Trăiască regele! strigă Fergus și toată lumea începu să aplaude în timp ce intrau în castel pentru a-l proclama rege pe adevăratul moștenitor, tânărul Gligory.

Gligory a fost un rege bun, Wilo a învățat să zboare, Fergus, datorită ajutorului oferit prietenului său, a fost proclamat consilier regal, iar regele malefic nu a îndrăznit să mai calce vreodată pe Tărâmul Cuceritorului Tronului.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Tiana Elena Chirițescu (10 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, martie-aprilie 2020, când #amstatacasă.

atelier online scriere creativa copii

Era o dimineață frumoasă. Jennifer dormea liniștită în așternuturile ei de mătase de culoare lila, plutind departe de alarma enervantă a telefonului. Într-un sfârșit, alarma își făcu treaba și anunță ultima și mult așteptata zi de școală.

După o oră de lenevit în pat, Jennifer se duse la baie, unde își aranjă cu grijă părul buclat și șaten. Îmbrăcă uniforma școlii cămașă albă și fustă în carouri roz și plecă grăbită spre școală.

Când ajunse în curtea școlii, le văzu pe Lia, Rachel și Skarlet așteptând-o lângă unul dintre coșurile terenului de baschet. Fetele chicoteau și îi priveau pe băieții din clasa a XII-a cum se antrenează. Dintre toți, Boris Brown părea să atragă mai toate privirile și asta din două motive: pentru că juca foarte bine, dar și pentru că era un băiat drăguț, cu plete negre și ochii albaștri.

Jennifer însă nu era deloc interesată de jocul băieților. Le făcu semn colegelor ei că sunt în întârziere și intrară în clasă.

La sfârșitul orelor, avură parte de o surpriză. Boris se apropie de cele patru prietene și le zise, foarte sigur pe el:

— Ați vrea să mergem la un suc diseară?

Fetele au rămas surprinse de invitația lui, fiind ferm convinse că sunt „invizibile” pentru băieții mai mari, dar și din pricina faptului că Boris nu-și mai lua ochii de la Jennifer.

— Da, răspunse Jennifer rușinată.

Ea răspunse da, dar nu avea habar ce grozăvie le aștepta!

 OK, atunci vă aștept diseară la opt pe Aleea Magilor nr. 13, le mai aruncă el peste umăr, în timp ce se îndepărta.

Lia îl privi printre gene și își încrucișă brațele. Simțea că ceva nu era în regulă cu Boris. Dar oare ce anume?

— Hmmm, mormăi ea. Deci diseară avem întâlnire cu domnul perfecțiune?
— De ce vorbești așa? întrebă Skarlet supărată.
— Ceva nu-mi place la el! Pare prea scos ca dintr-o cutie de cadou! spuse Lia.
— Mie mi se pare simpatic, spuse îndrăgostită Jennifer.
— Și mie, chicoti Rachel.

Lia o privi plat pe Rachel, de parcă nici nu s-ar fi așteptat la altceva din partea ei, însă Jennifer interveni pe dată. Nu voia ca prietenele ei să se certe din pricina unui băiat, așa că le deturnă.

— N-ați vrea ca diseară să ne îmbrăcăm toate în aceeași culoare? Eu propun azuriul!

Fetele fură de acord să se îmbrace în aceeași culoare. Jennifer se îmbrăcă într-o rochie azurie cu adidași eleganți albi, iar părul și-l prinse la spate în două șuvițe cu o fundă de aceeași culoare cu rochia.

Skarlet se îmbrăcă cu hanoracul ei azuriu, cu blugii albi și adidașii aurii, având părul prins într-o coadă împletită, iar Rachel, se îmbracă într-o rochie albă cu multe flori azurii, pantofi cu toc, iar părul îi era prins tot într-o coadă.

Lia stătu o vreme în cumpănă dacă să meargă sau nu la „ciudatul de Boris”, însă, până la urmă, fetele o convinseră și pe ea. Și Lia îmbrăcă o salopetă neagră, o geacă de blugi azurie cu adidași negri, iar părul și-l prinse într-un coc puțin ciufulit.

***

În tot acest timp, Boris avea o conversație interesantă cu tatăl său:

— Nu pot face asta, tată, zicea el. Jennifer nu merită așa ceva! E chiar drăguță!
— Fiule, înțelege că fata asta e specială! Are un talent rar! tună tatăl furios.
— Păi, ce legătură are talentul cu faptul că îi voi șterge memoria?
— Așa o vom putea manipula! O vom putea constrânge să-și folosească talentul pentru noi!
— Dar ce talent are?

Și chiar avea un talent! Un talent despre care nici ea și nici prietenele ei nu știau nimic: Jennifer putea controla forțele naturii!

***

La ora opt, fetele erau deja în fața casei nr. 13 de pe Aleea Magilor. Jennifer sună, dar nu le răspunse nimeni. Când erau cât pe ce să plece, ușa se deschise singură, cu un scârțâit supărător.

După câteva clipe de ezitare, fetele intrară și se așezară în jurul mesei din sufragerie. Priviră în jur. Nici urmă de Boris. Însă acolo le așteptau deja patru sucuri de piersică care miroseau îmbietor. Așa că fetele băură sucurile.

Deodată însă începură să amețească și să-și simtă corpul relaxat. Apoi își imaginară tot felul de fantezii. Jennifer visă că era pe un nor alb și pufos, Skarlet visă că stătea întinsă pe un pat de acadele delicioase, Lia visă că se afla într-un câmp de floarea soarelui, iar Rachel visă că plutea pe o apă foarte caldă.

Când se trezi, Jennifer privi în jur ca să-și caute prietenele. Dar ele nu erau nicăieri! Rămăsese singură în cameră, pe o canapea cu trei pisici.

— Skarlet! Lia! Rachel! începu ea să-și strige prietenele.
— De ce strigi așa? se trezi Lia. Suntem aici! Dar tu unde ești?
— Chiar aici, Lia, dar nu te văd! De ce mi se pare că una dintre pisici vorbește cu glasul tău?

Atunci făcură ochi și celelalte două fete și priviră la fel de nedumerite în jur. În fața canapelei era o oglindă și, instinctiv, privirile le fură atrase spre aceasta.

— Aaaaa! țipară toate într-un glas. Suntem pisici!

Și chiar așa era: Boris le transformase în pisici.

***

Când tatăl lui Boris intră în living, privi uluit, dar și nemulțumit deopotrivă spre canapeaua pe care stăteau în acele clipe patru pisicuțe pufoase.

— Ce s-a întâmplat aici?! Boris, cu tine vorbesc! strigă el nervos.
— Nu te supăra tată! Am greșit vraja! În loc să pun în suc praful verde, l-am pus pe cel albastru! se scuză Boris.

Dar el o făcuse intenționat. Spera ca așa să le salveze pe fete, mai ales pe Jennifer.

***

A doua zi, tatăl lui Boris luă trei dintre pisici pe Skarlet, pe Lia și pe Rachel și le duse până la o biserică, unde le părăsi pe treptele acesteia. O păstrase doar pe Jennifer în speranța că va putea folosi totuși talentul ei, chiar dacă fusese preschimbată într-o pisică. După aceea, reveni acasă, unde începu să caute o cale pentru a se folosi de puterea fetei. Răsfoi îndelung cartea de vrăji intitulată „Cum să furi talentul cuiva”, dar nu găsi niciun răspuns. Era nervos, era super-nervos!

Între timp Boris, care se afla în camera lui, se străduia să o transforme pe Jennifer din nou în om pentru a o ajuta să-și descopere talentul și pentru a o învăța să-și folosească puterea.

***

— Lia, Rachel, unde suntem? întrebă Skarlet. Unde e Jennifer?
— A oprit-o Boris. Oare ce are de gând să-i facă? Trebuie să o găsim repede, spuse Lia.
— Da! Da! spuseră toate în cor.
— Dar cum ajungem de aici din nou la casa lui Boris? întrebă Skarlet. Suntem pisici și sunt multe pericole pe străzi. Ce ne facem?
— Fetelor, trebuie să ne calmăm și să ne gândim la o soluție! spuse Rachel.
— Ia gândiți-vă, care este cel mai dezvoltat simț al unei pisici? întrebă Lia.

Fetele se uitară toate uimite la Lia.

— Mirosul! Nu? Trebuie să ne folosim mirosul pentru a descoperi casa lui Boris!
— Ai dreptate! Mirosul ne va ajuta să o găsim pe Jennifer.

Așa că porniră toate trei în căutarea lui Jennifer.

***

Între timp, în casa lui Boris, Jennifer încerca să afle de ce a vrut Boris să le transforme în pisici și ce se întâmplase cu prietenele ei. Așa că urcă în camera lui și acolo îl găsi foarte supărat.

— De ce ești supărat, Boris? îl întrebă ea.

Băiatul tresări când o văzu și-și dădu seama că fata putea vorbi cu el în limba oamenilor.

— Iartă-mă, Jennifer! Nu am vrut să-ți fac rău! îi mărturisi el. Tatăl meu m-a obligat să o fac, pentru că tu ai un talent foarte rar și el vrea să se folosească de el!
— Eu… talent? Eram o fată obișnuită până când m-ai transformat într-o pisică!
— Am fost nevoit să o fac, pentru a te apăra. Tata voia să-ți șteargă memoria și să te facă să-ți folosești puterea în scopuri rele. Tu ești o prințesă care are puterea de a controla forțele naturii și ai venit în lumea noastră fără să știi acest lucru.
— Wow, ce poveste ciudată! Și acum ce ar trebui să fac?
— Tocmai am găsit o poțiune care poate să te transforme din nou în om. Dar trebuie să facem ceva cu tata! De aceea, am nevoie de ajutorul tău.
— Te ascult!
— O să te dau pe blăniță cu acest praf care adoarme doar oamenii, iar tu va trebui să te dai pe lângă piciorele lui și astfel o să-l faci să doarmă patru ore.

Zis și făcut. Boris o dădu pe pisicuța Jennifer cu praful de adormit, iar ea reveni în living, unde tatăl lui Boris încă mai căuta o soluție pentru a folosi puterea lui Jennifer. Când o văzu, vrăjitorul cel rău dădu să o prindă, dar pisicuța se frecă rapid de picioarele lui, făcându-l să adoarmă. Apoi coborî și Boris, cu o poțiune magică proaspăt preparată, pe care i-o dădu lui Jennifer să o bea. Fata îl ascultă și, ca prin minune, se transformă la loc în om și îl îmbrățișă recunoscătoare.

— Trebuie să merg să-mi caut prietenele! îi zise ea mai apoi.
— Vin și eu cu tine! Știu exact unde le-a dus tata.

Însă, spre mare lor surprindere, de îndată ce deschiseră ușa pentru a pleca, pe aleea din fața casei zăriră cele trei pisici care alergau spre ei. Bucuroasă, Jennifer le ieși în întâmpinare cu poțiunea de transformare în mână. Fetele o băură pe dată și redeveniră oameni.

— Wow, ce aventură am avut! spuse încântată Lia.
— Și ce sperietură am tras! spuse Skarlet.
— Așa ne trebuie dacă mergem după băieți frumoși, cum a spus Lia „scoși din cutia de cadou”, adăugă și Rachel.

Atunci, atât fetele, cât și Boris începură să râdă în hohote și plecară împreună să servească un suc fără vrăji.

Apasă fără frică