Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search

Copiii cărora le place să scrie povești pot acum participa la atelierul de scriere creativă de 8 ședințe indiferent în ce localitate locuiesc, în România sau în altă țară, pentru că acum îl organizăm online, prin videocall (Google Hangouts).

atelier literar online copii

Atelierul pornește de la imaginația bogată a copiilor, de la ușurința cu care conturează în mintea lor personaje și aventuri, pentru a-i purta apoi printre secretele meseriei de scriitor, care presupune și stăpânirea unor reguli și tehnici de scriere creativă. Desigur, pentru a putea fi încălcate în cunoștință de cauză dacă povestea zice că e musai! Deci despre ce va fi vorba în cursul online de povești?

1. Despre narațiune, planificarea acțiunii, scheme și sisteme
2. Despre dialoguri și vocile personajelor
3. Despre descriere. Reguli de bune maniere pentru scriitori.
4. Despre încălcarea regulilor de mai sus. Cu exemple: cine, când și de ce.

Cine va fi călăuza copiilor prin pădurea narativă?

Foto: Andreea Mitran

Foto: Andreea Mitran

Ne bucurăm să o avem alături pe scriitoarea Sînziana Popescu, autoare îndrăgită de juniorii mari și mici, care și-a primit botezul în chestiunea cursurilor online pentru copii chiar la începutul izolării din cauza pandemiei, când a lucrat cu cinci copii talentați, la distanță, prin întâlniri online. Probabil sunteți curioși care au fost rezultatele acestui antrenament creativ, așa că vă invităm la lectură: Luca, Codrin, Ilinca, Matei și Tiana.

Atelierul online este gândit pentru copiii de gimnaziu, pe care îi atrag poveștile, compunerile. Nu doar scrisul lor va fi antrenat, ci și felul în care citesc și înțeleg o poveste. Vreți ca juniorii voștri să citească mai mult? Unul dintre drumurile care duc acolo e chiar scrisul, pentru că prinzi gust pentru mers înainte pe firul narativ.

Locurile sunt limitate, vă invităm să citiți aici mai multe detalii despre atelierul online de scriere creativă pentru copii și să vă înscrieți!

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Luca Stativa (10 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, martie-aprilie 2020, când #amstatacasă.

atelier online scriere creativa copii

Într-o zi ca oricare alta, Jack ieși cu familia și cu Patch, câinele lui, în parc. Patch era un dalmațian, unul jucăuș și vesel. Stând pe bancă, Jack se gândi o vreme la ce s-ar fi făcut el dacă n-ar fi avut un cățel atât de bun și de deștept. Apoi, ajuns acasă, se așeză la televizor și adormi de îndată.

A doua zi, se duse în curte să se joace cu câinele. După doar câteva minute, auzi pe cineva strigând:

— Dă-o mai sus!

Jack se uită în stânga și în dreapta, dar nu văzu pe nimeni… care ar fi putut vorbi. Erau doar el și câinele. Se mai gândi puțin și își spuse că poate era doar o voce din capul lui.

Dacă nu ați înțeles, Jack se juca cu mingea și o arunca, iar Patch fugea după ea.

După aceea, Jack se duse la masă. Mâncă și urcă scările către camera lui. Se tot gândea la vocea aceea și se întreba dacă o fi fost chiar a lui Patch sau era doar ceva din capul lui. Până la urmă, se hotărî să se ducă la Patch și să îl întrebe direct.

— Hei, Patch! Voiam să te întreb: tu… poți vorbi?
— Da, pot vorbi, îl asigură câinele, dând vesel din coadă. De ce întrebi?
— Wow! Chiar poți vorbi, deși ești un câine?! De ce nu ai vorbit cu mine niciodată? întrebă Jack.
— Păi, nu am simțit nevoia să vorbesc, dar acum mă cam plictiseam și mi-am spus că e mai ușor să comunic pe limba ta.
— Super! se bucură Jack. Îți dai seama ce o să spună colegii mei?!
— Da, păi, nu ai voie să spui nimănui.
— Bine, atunci promit să țin secretul! răspunse Jack, solemn.

Jack era super bucuros că putea vorbi cu un câine. Mă rog, că acesta putea să vorbească pe limba lui. Nu știa dacă va fi în stare să țină secretul, dar avea încredere că va putea.

În următoarele zile Jack reuși să se joace mult mai ușor cu Patch, căci îl putea înțelege, ceea ce îi făcu viața mai senină. Apoi, într-o noapte, pe când Jack și Patch stăteau liniștiți în camera lui Jack și citeau o poveste cu cățeluși, auziră niște zgomote suspecte la ușa de la intrare. Coborâră tiptil câteva trepte și se pitiră într-un loc din care puteau vedea fără a fi observați. Și văzură un om îmbrăcat în negru, cu fața acoperită de o cagulă, care ținea în mână un pistol îndreptat spre părinții lui Jack. Patch fu cât pe ce să latre, dar Jack îi făcu semn să se potolească. Apoi îi șopti:

— Șșș! E un hoț!

Jack ar fi vrut să cheme poliția, dar mobilul lui rămăsese în cameră, iar hoțul l-ar fi auzit cu siguranță dacă s-ar fi dus să-l ia. Așa că nu prea avu de ales. Privi neputincios cum hoțul fură cam tot ce aveau părinții lui mai de preț și plecă. Jack se repezi la geam să vadă măcar numărul mașinii hoțului, însă, din păcate, hoțul dispăruse, iar ei chiar nu aveau ce să spună poliției.

Trecură zile de atunci, dar poliția nu îi dădu de cap cazului. Jack, stând în casă, se gândea și el cum ar putea ajuta poliția să găsească hoțul, însă Patch fu cel care veni cu soluția salvatoare.

— Ce faci? lătră el spre băiat.
— Nu pot să găsesc urmele hoțului, îi mărturisi Jack.
— Dacă ar fi și prietenii mei aici, probabil ai prinde hoțul.
— Stai, tu ai prieteni? Pot vorbi și ei ca tine?
— Desigur, răspunse Patch, fericit că putea fi de ajutor.

Jack se gândi că acum, cu toți prietenii lui Patch de partea lui, poate va reuși să prindă hoțul.

— Poți să mă duci la ei, te rog? întrebă Jack.
— Da, numai că sunt într-un loc îndepărtat. Dar presupun că nu e nicio problemă.

Patch îl conduse pe Jack până la o străduță pustie, cu multe graffitiuri pe pereți și cu un coș de gunoi care părea destul de plin de resturi de mâncare. Și acolo îi văzură pe cei trei prieteni ai săi!

— Jack, aceștia sunt Matt, Pufi și Michael, îi prezentă el.
— Bună! spuse Jack.
— Bună! îi răspunseră cățeii în cor.

Jack îl întrebă discret pe Patch dacă amicii lui erau deștepți și dacă aveau simțurile dezvoltate, iar el îl asigură că aveau tot ce era nevoie pentru a prinde hoțul. Apoi aceștia se puseră pe treabă. Mai întâi, veniră acasă la Jack ca să caute urmele hoțului. Până la urmă, Matt găsi ulei pe jos de la mașina lui. Și nu fu de mirare, doar era Pomeranian, deci isteț din cale afară!

Așa că se luară cu toții după el și alergară într-un suflet până la o stație de benzinărie. Și acolo, Jack îl întrebă pe vânzător:

— Nu vă supărați, ați văzut cumva o mașină gri trecând pe aici acum câteva zile?
— Da. Dar de ce întrebi? se interesă omul.
— Păi, am vrea să știm pe unde a luat-o, spuse Jack.
— Pe aleea din față.
— Mulțumim!

Jack și câinii o porniră înainte pe aleea cu pricina, dar în prima clipă nu găsiră mare lucru. Însă Michael, cu mirosul lui fin de Golden Retriever, începu să alerge de colo-colo ca să găsească indicii. Și, ghiciți ce? Descoperi mașina hoțului parcată lângă o stație de autobuz. Jack și prietenii lui căzură de acord că hoțul luase autobuzul și-și lăsase mașina acolo. Însă întrebarea era: în care autobuz se urcase hoțul?

Studiară atent plăcuța din stație și văzură că pe acolo circulau doar două autobuze. Acum, totul depindea de norocul lor ca să se urce în autobuzul corect. Se urcară în primul pe care îl zăriră și merseră până când Pufi, care avea o privire ageră, ca mai toți câinii Chiwawa, remarcă niște mănuși aruncate pe banca din stația în care ajunseseră. Coborâră de îndată și Pufi îi arătă lui Jack mănușile. Băiatul le studie cu atenție și descoperi că erau chiar ale hoțului. Și asta le dădu curaj! Așa că merseră înainte până când găsiră și cizmele hoțului, lăsate în fața unei case.

Jack chemă imediat poliția ca să investigheze acea casă, iar polițiștii își făcură datoria. Intrară în casă și căutară până găsiră hoțul. Apoi, acesta fu trimis la închisoare pentru doi ani, iar lucrurile furate „au fost revendicate”. Tot atunci, polițiștii i-au propus lui Jack să ia ei câinii la secție ca să îi dreseze. Pufi, Matt și Michael au fost de acord să fie îngrijiți de polițiști, așa că Jack le-a spus că îi pot lua.

După aceea, Jack și Patch își luară rămas bun de la prietenii lor și plecară acasă. De atunci, Jack a dus o viață bună cu Patch și nu au mai avut probleme.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Codrin Savu (10 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, martie-aprilie 2020, când #amstatacasă.

atelier online scriere creativa copii

Competiția magică finală

Era ultima săptămână din vară. Madeline se pregătea pentru marele concurs magic, format din trei runde dificile.

— Ești pregătită? întrebă Riley.
— Da… Îmi pare rău că nu ai fost nominalizată în competiție, spuse Madeline tristă.
— Nu-i nimic…

Madeline se uită la fată fără convingere. Își luară la revedere, iar Madeline se duse cu ceilalți copii pe ring. Îi părea rău că nu fuseseră nominalizați toți participanții din tabără, ci doar cei talentați și harnici. Nu i se părea corect ca doar unii să acceadă spre a fi o vrăjitoare sau un vrăjitor, dar acestea erau regulile taberei vrăjitoarelor în devenire.

Competiția se desfășura într-un loc plat, în mijlocul insulei. De aici puteai vedea și pădurea magică de salcie, dar și oceanul înspumat. Madeline privi cerul. Era liniștit și pastelat, ceea ce o liniștea și pe ea, dar, în același timp, simțea că acea zi va fi una cu totul specială. Toți viitorii vrăjitori și vrăjitoare erau adunați acolo, în fața ei. Toți își doreau victoria, dar fiecare în parte știa că nu va fi deloc ușor. Madeline era pregătită…

— Bună ziua, copii! Prima probă a acestui concurs este una pe echipe. Veți face o poțiune de invizibilitate în treizeci de minute, zise doamna Honeymoon, directoarea taberei, în timp ce scoase de nicăieri un pergament lung și gălbui, din care începu să citească cu voce tare: Leyla Mills și Joe Spelbody, Elizabeth Goth și Gwen Starlight [. . .] Madeline Wiliams și Iris Moonlight!

Copiii răspunseră pe rând „prezent”, iar profesoara adăugă:

— Celelalte două runde le veți afla la momentul potrivit.

Doamna Honeymoon își ridică bagheta, iar din ea ieși un fum mov închis, care se împrăștie peste tot. La acest semnal, copiii alergară spre cel mai apropiat cazan. Madeline și Iris înaintară spre unul albastru închis, foarte spațios. Iris începu să pună lavandă și ochi de cameleon în el, în timp ce Madeline se duse în pădure să aducă afine și două pene de bufniță.

Când era cât pe ce să iasă din pădure, își aminti că trebuia să aducă și mentă, așa că se întoarse rapid la câmpul de mentă și culese un pumn întreg din planta cu pricina. Însă, fix când se ridică, o vulpe albă apăru parcă de nicăieri. Madeline fugea cât o țineau picioarele, dar vulpea misterioasă era prea rapidă: era deja în dreapta ei, alergând în paralel. Fata deveni din ce în ce mai speriată, dar brusc, când ieși din pădure, vulpea se opri. Madeline se mai relaxă și continuă să alerge până ajunse la Iris. Aceasta o privi ciudat, însă Madeline îi întinse grăbită afinele, penele de bufniță și menta, apoi se puseră pe treabă.

— Ce s-a întâmplat acolo? întrebă Iris în timp ce amesteca ingredientele.
— Nimic . . .  Am crezut că am văzut o vulpe albă care mă alerga. Ciudat, nu?

Iris se opri din amestecat și se uită speriată la Madeline. Nu mai apucă să-i spună și altceva, că hornul sună, iar lingurile zburară din mâinile copiilor, însă rămase cu aceeași expresie temătoare întipărită pe chip.

— Iris, ești bine?! zise Madeline, panicându-se.

Pocni din degete, iar Iris clipi de trei ori.

— Ce s-a întâmplat?
— Ai rămas blocată pentru câteva secunde bune! îi explică Madeline.

Apoi fetele tăcură, pentru că doamna Honeymoon era deja lângă cazanul lor.

— Continuăm cu poțiunea lui Madeline și a lui Iris!

Doamna Honeymoon gustă din poțiunea verde-movulie.

— Menta se simte un pic cam prea tare, dar sunt sigură că nu ar deranja pe nimeni! zise ea, parcă mai mult pentru sine, ridicând o plăcuță pe care scria „9”. Îi dau nota nouă! Primește nota 10 dacă și funcționează 100% și produce o invizibilitatea maximă!

Madeline se bucură foarte mult la auzul cuvintelor doamnei Honeymoon și văzu cum lui Iris îi dăduseră lacrimile de bucurie. Fetele se îmbrățișară strâns și se deciseră să primească o notă la fel de bună ca aceea pe care tocmai o primiseră și în runda următoare.

— A doua probă a concursului este cea cu animale magice! spuse doamna Honeymoon veselă. Veți primi un starlight, pe care va trebui să-l liniștiți, dar veți avea doar zece minute la dispoziție! mai zise, în timp ce, lângă ea, doi vrăjitori cărau două cuști mari în care se aflau acele animale numite starlight.

Copiii priviră uimiți animalul mov deschis cu creastă verde. Semăna destul de bine cu un dragon, doar că era mai mic și avea ochii mai mari și mai rotunzi. Madeline văzu că toți copiii se aliniau să primească un starlight, așa că se duse și ea la capătul rândului, gândind în sinea ei: „De-abia aștept să primesc și eu unul!“.

După ce coada se risipise, Madeline își primi, în sfârșit, starlightul.

— Proba este individuală? strigă un copil din depărtare.

Doamna profesară privi tăios spre el în semn că da, iar băiatul își plecă privirea, timid, deoarece toată lumea se întorsese spre el.

— Proba începe… ACUM! dădu doamna Honeymoon startul.

Madeline scoase cu silă râmele din geanta cu ingrediente pe care o avea mereu la îndemână. Aruncă râmele deasupra animalului, care aparent sări să le înhațe, dar în loc să facă asta, starlightul le împinse cu piciorul lui butucănos în fața fetei. Madeline țipă atât de tare, încât atrase atenția tuturor elevilor și animalelor lor. Apoi se așeză de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat și se uită furioasă la starlight. Își miji ochii și mai aruncă o dată cu râmele, dar de data asta păcăli animalul mov: în loc să arunce un pumn de râme, aruncă două, dar pe rând!

— Te-am păcălit! chicoti ea.

Deși starlightul împinse iar primele râme spre Madeline, celelalte, din pumnul doi, intrară vrând-nevrând în gura micului dragon. Fata se feri dezgustată de râmele aruncate de animăluț, dar privi satisfăcută cum starlightul mestecă o parte dintre viermi cu dinții lui ascuțiți. Și cât starlightul mâncă, Madeline se apropie de el și îl mângâie. Starlightul se opri și făcu cea mai drăguță față pomenită de fată până atunci. Tânăra nu mai putu de dragul lui, așa că îl luă în brațe și îl îmbrățișă.

În acel moment, hornul sună, iar Madeline tresări, speriindu-l și pe starlight. Se ridică cu animalul în brațe și așteptă până când doamna profesoară Honeymoon trecu prin fața ei.

— Hmm… Ai făcut foarte bine, Madeline! spuse ea. Chiar mai bine decât mă așteptam de la tine, și o privi supărată pe Iris, care plângea amarnic.

Apoi, plecă mai departe la următorul concurent.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Madeline, puțin derutată – deoarece Iris era una dintre cele mai bune eleve din tabără – dar și tristă, pentru că nu-i plăcea să-și vadă prietena atât de supărată.

Iris îi arătă piciorul starlightului ei, care avea o zgârietură adâncă la gleznă. Madeline se îngrozi.

— Nu-i nimic. Sunt sigură că n-ai făcut-o intenționat! spuse Madeline, încercând să o calmeze. O să fie bine!
— Ne-am decis ca în runda asta să eliminăm câțiva concurenți! zise doamna Honeymoon severă. Primul concurent va fi Joe Spellbody, care nu a reușit să îmblânzească mai deloc animalul, iar al doilea va fi Iris Moonlight – care, care, nici măcar nu pot să pronunț ce a făcut. Sunt dezamăgită, Iris!

Madeline o văzu pe Iris cum era gata să leșine, dar, spre surprinderea ei, Iris porni spre doamna Honeymoon și îi înapoie starlightul, apoi se îndreptă calmă spre ieșire. Îi făcu cu mâna lui Madeline în semn de la revedere. Madeline era prea șocată ca să-i răspundă, doar o urmări cu privirea. După ea, plecă și Joe Spellbody, doar că el plângea în hohote. Madeline simți ceva cald care îi curgea pe obraz. Erau lacrimile ei. Apoi o auzi pe profesoară cum spunea că puteau merge la corturile lor, să ia o pauză, așa că alergă cât de rapid putu.

— Ce s-a întâmplat?! întrebă speriată Riley, cea mai bună prietenă a ei, care o așteptase în cort. Ai ieșit din concurs?!
— NU! Dar Iris DA! zise ea, cu tristețe în glas.
— Nu-i nimic. Trebuie doar să fii TU atentă la concurs, nu te mai gândi la ea!

După câteva minute, cornul sună din nou, iar Madeline o îmbrățișă și alergă spre locul în care așteptau ceilalți concurenți. Era pregătită să câștige ultima probă și această competiție magică finală!

— În a treia probă, veți avea obstacole – și arătă spre „oamenii” de tinichea și carton -  care vă vor încetini și vor apărea în calea voastră când vă veți aștepta mai puțin. Va trebui să îi doborâți cu vrăjile învățate în vara asta, dar nu vă veți putea folosi baghetele voastre, ci veți avea baghete noi, deoarece juriul vrea să vadă cum stăpâniți o nouă baghetă. Spor la treabă! încheie doamna Honeymoon veselă, dar și puțin răutăcioasă.

Ceva explodă în depărtare, iar vrăjitorii și vrăjitoarele în devenire înșfăcară în grabă câte o baghetă de pe masa lungă și neagră. Madeline luă o baghetă din lemn de cireș cu interiorul din păr de unicorn, sau cel puțin așa credea ea. Încă mai avea de învățat la acest capitol. Fugi spre linia de start de unde, la semnalul doamnei, toți copiii se împrăștiară.

Madeline alergă o bucată scurtă de timp, când un manechin ce părea de carton îi apăru brusc în față, lovind-o în frunte.

— LEVITARUM! îl vrăji ea.

Manechinul zbură, lovind un alt „om” de tinichea ce tocmai apăruse în fața ei, iar acesta căzu punându-i piedică lui Madeline. Apoi alți doi „oameni” de carton și tinichea săriră în același timp pe biata fată.

— BOOMGARDIA! strigă ea, iar cele două obstacole săriră cât colo.

Madeline s-a ridicat brusc în picioare, în timp ce se ferea de Elizabeth Goth, altă concurentă care zbura pe lângă ea. Leyla Mills, Gwen Starlight și alți doi copii, participanți și ei, aruncau vrăji asupra unui „om” de tinichea gigantic.

— Ajută-ne și tu! strigă Leyla către Madeline.

Așa că Madeline își scoase bagheta și aruncă asupra „omului” de tinichea vraja TARDA, care ar fi trebuit să îl încetinească, dar fiind o baghetă nouă, în loc să îl încetinească pe el, a făcut acest lucru cu Madeline. Totul se mișca în acele clipe la viteza normală, doar ea se mișca cu încetinitorul! Nu-i venea să creadă, vraja a mers groaznic!

— Haide! zise Gwen. De ce nu merge așa cum ar trebuie, de ce „omul” de tinichea nu se mișcă greoi, doar Madeleine l-a vrăjit?!
— Cred că nu a mers vraja! a zis și Leyla. Cred că vraja a ricoșat spre Madeline!

Dintr-odată totul se opri și apoi, după câteva secunde, reveni la normal. Totul se mișca iar cu viteza normală! Leyla privi spre copii și toți au știut ce trebuie să facă.

— BOOMGARDIA! strigară ei în cor.

Astfel, din cele cinci baghete ieșiră cinci jeturi de energie, fiecare de altă culoare. Vrăjile au mers prost, după cum se așteptaseră, dar ăsta fusese și planul. Vraja gigantică se suci spre ei, îi aruncă în aer și îi făcu să aterizeze lângă ceilalți concurenți la linia de sosire, fix când doamna Honeymoon declara runda terminată. Madeline ateriză și ea lângă ceilalți și privi spre ei, așteptându-se să îi vadă pe toți acolo, dar o văzu numai pe Gwen, nu și pe Leyla, și pe niciunul dintre ceilalți doi copii care se luptaseră împreună cu ea.

Cei patru păreau extenuați și lipsiți de puteri, la fel ca ea.

— Gewn, ce s-a întâmplat cu ceilalți, întrebă Madeline?
— Nu s-au coordonat, unii au sărit mai devreme decât era cazul, așa că nu au ajuns la linia de sosire!
— Câștigătorii concursului sunt: Madeline Williams, Gwen Starlight, Storm Ernescher și Loise Arnerstoon! Felicitări, sunteți cu un pas mai aproape de a deveni vrăjitori profesioniști. Ne revedem vara viitoare cu toți participanții, doar că unii elevi din această vară vor repeta anumite cursuri, în timp ce cei patru câștigători vor trece la etapa următoare a taberei de vrăjitoare și vrăjitori. Acum, puteți merge la corturile voastre ca să vă împachetați lucrurile.

Madeline alergă la cortul ei mare și mov, dar nu-i veni să creadă ce-i fusese dat să vadă. Vulpea albă întâlnită în pădure stătea în vârful patului ei. Ținea ceva în gură, dar, în prima clipă, Madeline nu desluși ce anume.

— Ce cauți aici? întrebă ea, apropiindu-se de animalul maiestuos.

Acum putea vedea vulpea mai bine. Era albă cu accente de mov pal, se putea distinge clar cât de pufoasă îi era blana, dar mirosul intens de mentă o năuci pe fată. Vulpea se uită furioasă la Madeline, care, fără să-și dea seama, aproape că-și îngropase fața în blana ei. Fata se ridică rapid sperând ca vulpea să nu sară pe ea. În schimb, aceasta lăsă să îi scape o cheie ruginită și un carnețel cu urme de colți pe coperta neagră. Madeline le luă cu grijă, dar când își ridică privirea ca să îi mulțumească, descoperi că vorbea singură: animalul dispăruse!

Se ridică derutată și căută peste tot pe lângă cort, dar nici urmă de vulpe. Riley se apropie de Madeline.

— Hornul e cât pe ce să sune, ți-ai făcut bagajele? Ce sunt lucrurile astea vechi și ciudate? întrebă Riley.
— Nimic important, poate îți voi povesti pe drumul de întoarcere, răspunse Madeline.

Își împachetă rapid bagajele și se îndreptă cu prietena ei spre locul unde se afla trenul magic care mergea pe sub apă. Doamna Honeymoon o strigă să-și ia locul în tren, dar ea se întoarse spre tabără și își luă la revedere:

— Ne vedem vara viitoare… murmură fata.

Madeline intră tristă, dar și fericită în trenul subacvatic care o ducea acasă.

Sfârșit

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Ilinca Munteniță (11 ani și 10 luni) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, martie-aprilie 2020, când #amstatacasă.

Maria Lou fusese chemată la masă de Poe, tatăl ei adoptiv. Ea îl salută pe prietenul ei din vecini, Lup, și intră în casă.

— Maria Lou, ai mâncarea pe masă, eu mă duc să iau niște saci cu grâu de la magazin, îi zise el cu o voce blândă.
— În regulă, mănânc și după aceea cred că am să mă întind puțin, îi răspunse ea, în vreme ce Poe ieșea liniștit din casă.

Mariei Lou îi plăcea de Poe deoarece era un om cu suflet bun și simțea că el chiar ținea la ea de parcă ar fi fost fiica lui. Soția lui Poe își dorise dintotdeauna o fetiță, dar, din păcate, în urmă cu câțiva ani murise din cauza unei boli de plămâni. La început, Poe se gândise că dacă o adoptă pe Maria Lou ar fi fost ca și când i-ar fi împlinit cea mai fierbinte dorință soției sale din ceruri, dar observă că, după o perioadă de timp petrecută cu Maria Lou, chiar se atașase de ea. Poe avea părul cărunt și niște ochi de cenușă. Uneori, te uitai în ochii lui și puteai să-ți dai seama ce gândește, îți dădeai seama de suferința prin care trecuse, dar, mai ales, îți dădeai seama de lumina din sufletul lui.

Fetița mâncă, își lua câteva lucruri pe care le puse în buzunarul hăinuței și o zbughi afară. Îl luă pe Lup cu ea și plecară la drum. Copiii plănuiau de mai mult timp să plece, dar acesta era momentul perfect, pentru că adulții care îi supravegheau nu erau acasă.

Copiii voiau să-i elibereze pe părinții Mariei Lou. Aceștia fuseseră capturați de armata fagilor, o armată care pusese stăpânirea pe ținutul lor, Longtree. Ei îi luaseră captivi pe părinții fetei pentru că aceștia erau suspectați că ar fi furat coroana regelui fag, un om înfricoșător, care îți dădea mereu o stare proastă atunci când îl priveai și care te făcea să crezi că ceva rău urmează să se întâmple. Maria Lou era sigură că ei nu făcuseră așa ceva, pentru că părinții ei erau oameni cinstiți, care nu erau în stare să fure nici măcar un cartof, d-apoi coroana regelui.

Închisoarea unde erau ținuți nu era departe, era la câteva minute de mers pe jos, dar copiii nu aveau chef să meargă pe jos. Așa că se ascunseră într-un tufiș, așteptară până trecu o căruță, apoi se suiră în ea pe ascuns. Probabil, mulți se întreabă: dacă închisoarea era atât aproape, de ce nu s-a dus Maria Lou mai devreme să-și salveze părinții? Ei bine… se gândea în fiecare zi la asta, dar niciodată nu prinsese suficient curaj cât să ducă lucrurile la bun sfârșit. În plus, acum niciunul dintre adulții care îi supravegheau pe ea și pe Lup nu erau acasă.

Lup, spre deosebire de ea, avea niște părinți destul de înstăriți, care își plăteau taxele în timp util și aveau un cort mare, în care încăpeau peste zece persoane. Însă ei erau excepția de la regulă, pentru că satul lor trecea prin vremuri nespus de grele. Oamenii nu aveau mâncare, nu aveau apă, iar casele lor erau formate din câteva lemne care de-abia stăteau în picioare, lipite cu un material cleios. Era greu când ploua, căci materialul nu era foarte rezistent. Din pricina asta, se putea spune că așezările aduceau mai degrabă cu niște corturi, deși erau mai pătrate. Fagii cereau taxe săptămânal, iar cei mai săraci dintre săteni rămâneau fără case și fără mâncare ori mulți erau închiși în temnițe, căci regele zicea:

— Nu vreau ca săracii să umble brambura prin sat. Dacă nu își plătesc taxele, e treaba lor, nu e vina mea că nu sunt în stare să lucreze destul cât să câștige bani pentru puțin material și niște bețe solide.

Degeaba ar fi încercat cineva să-i explice regelui că banii se strângeau greu în satul lor, din aratul câmpului sau săpatul prin mine, pentru că n-ar fi înțeles niciodată așa ceva. Părinții naturali ai Mariei Lou, de pildă, nu erau prea înstăriți. Casa lor era formată din câteva bețe firave sprijinite de un copac și din niște crengi cu frunze ce serveau pe post de acoperiș, pentru că nu aveau bani nici măcar pentru materialul acela cleios, de proastă calitate. În plus, tatăl Mariei Lou, care era pădurarul satului, avea grijă de copaci și se asigura ca nimeni să nu-i taie ori să-i otrăvească, căci în vremurile acelea tulburi se petreceau treburi necurate cu pădurile din împrejurimi.

În câteva minute copiii își dădură seama că sunt aproape de închisoare, așa că săriră din căruță. Pe acolo, oamenii erau îmbrăcați în robe până la genunchi, iar soldații fagi purtau și ei niște robe galbene, care le acopereau în totalitate gâtul și care aveau găici prin care li se ițeau țepușele. Maria Lou și Lup înaintară puțin până văzură cuștile din bambus, unde erau ținuți prizonierii. Cuștile erau toate înconjurate de soldații fagi, dar Mariei Lou nu îi era deloc frică. Știa că soldații nu aveau să le facă nimic, pentru că în opinia lor „erau doar doi copii inofensivi”.

desenul autoarei :)

desenul autoarei :)

Se pitiră după niște copaci și așteptară să se însereze. Când se făcu noapte, se furișară mai aproape de cuști, căci știau că soldații nu-i puteau vedea foarte bine. Tocmai puseseră lacăte cuștilor prizonierilor, apoi se așezară la o masă puțin mai încolo de cuști, așa cum făceau de fiecare dată.

Atunci Maria Lou îi șopti amicului ei:

— Lup, ne trebuie un cuțit!

Lup băgă rapid mâna în buzunar și scoase un briceag pe care i-l dădu Mariei Lou.

— Trebuia să mă aștept că tu vei fi pregătit. Tot timpul îți iei toate bazaconiile din lume cu tine.
— Da, dar uite că ne sunt de folos! zise el, fericit că o putea ajuta. Tu, de exemplu, ce ți-ai luat cu tine? mai întrebă el, curios. Văd că ai buzunarele pline.
— Ei bine, mi-am luat o chiflă și pastilele lui Poe de adormit. Mă gândeam că dacă ne luptăm cu fagii, putem să aruncăm cu pastile în ei ca să adoarmă.
— Doamne, Maria Lou! chicoti Lup, uluit și amuzat în același timp.

Pentru a ajunge fix în zona cuștilor, copiii fură nevoiți să sară un gard din bambus și, ca să nu facă gălăgie, fetița tăie bambusul cu briceagul și îl lăsă ușor pe jos. După aceea, ca să nu fie văzuți, se lipiră de cuști. O mână se strecură printre pătrățelele formate din bucățile de bambus suprapuse. Fetița se uită mai bine la persoana care întinsese mâna. Era un chip acoperit de funingine. „Salvează-ne”, spunea privirea din ochii lui. Fetița strânse mâna într-a ei și plecă mai departe. Când, în sfârșit, ajunse la cușca părinților ei, era cât pe ce să nu-i mai recunoască. Nu-i venea să creadă în ce hal ajunseseră! Erau îmbrăcați în zdrențe, erau și plini de funingine, aveau răni pe tot corpul și păreau epuizați. Arătau ca niște cai biciuiți cât era ziua de lungă.

Maria Lou se lipi de cușca lor și le șopti:

— Mama! Tata!

Părinții se ridicară și încercară să o îmbrățișeze prin cușcă. Plângeau. Maria Lou nu își putea da seama dacă de bucurie sau de tristețe. Îi ziseră că era foarte periculos ce încerca ea să facă, apoi o sfătuiră să se întoarcă imediat acasă, pentru că Poe își făcea cu siguranță griji pentru ea. Însă Maria Lou era hotărâtă. Le răspunse că n-are de gând să plece nicăieri fără ei, doar de asta venise, ca să-i salveze. Atunci mama ei începu să-și depene povestea:

— Știi, draga mea, noi chiar am luat coroana regelui fag… Pentru că, de fapt, nu era a lui, ci a noastră. Acum mult timp, străbunicul tău a domnit peste acest ținut în bună pace și rânduială, apoi a venit rândul bunicul tău, care a fost și el un rege drept și bun, însă, într-o zi, pe când eu eram mică, a primit un cadou interesant. Nu se știe de la cine, dar s-a trezit cu el pe pat. Era o țepușă exact ca acelea pe care le poartă azi la brâu soldații. În dimineața următoare, bunicul tău a fost găsit mort cu țepușa înfiptă în inimă. Mulți au crezut că s-ar fi sinucis, dar noi, cei care îl știam cât de fericit era și cum se bucura de viață, am fost siguri că a fost vorba de o crimă. Atunci i-a luat locul regele fag, cel care conduce și acum regatul și care ne cere multe taxe și ne tratează ca pe niște animale. Deci eu n-am furat, fata mea, doar am luat ce mi se cuvine. Eu sunt moștenitoarea de drept a tronului și am făcut ceea ce era drept să fac.

Acestea fiind zise, Maria Lou și Lup alergară disperați spre sat, pentru că voiau să le spună cât mai repede și celorlalți ce se întâmplase cu ani în urmă cu bunicul ei și cu tronul. Auzindu-i povestea, oamenii spuseră că se așteptau ca fagii să fi făcut vreun șiretlic pentru a ajunge la conducere, dar nimeni nu se așteptase la o crimă. Un sătean chiar începu să strige:

— Toți cei din închisoare sunt sărmanii care nu și-au plătit la timp taxele, toți mai puțin părinții Mariei Lou! Ar trebui să-i eliberam imediat!

Mulțimea l-a aclamat și, fără să mai stea mult pe gânduri, fiecare s-a înarmat cu ce avea la îndemână: un topor, o coasă, iar o femeie veni cu o matură. Apoi au mers în pas grăbit spre închisoare. Se strânseseră mulți oameni, era aproape tot satul. Când au ajuns acolo, au strigat într-un glas:

— Noi avem puterea!

Apoi au alergat cu toții către cuști și au început să le lovească cu armele. Nu le păsa de soldați, doar voiau să elibereze prizonierii. Cum îi văzură, soldații se năpustiră asupra lor, însă lumea era plină de energie. Toți sătenii luptau cu putere și curaj, pentru dreptate și pentru dragoste. Dragoste față de ținutul pe care îl iubeau atât de mult, ținutul care se transformase într-un loc hidos. Cu toate acestea, oamenii se prăbușeau la pământ din ce în ce mai mulți. Totul părea copleșitor. Cum ar fi putut învinge niște oameni simpli o armată înarmată până-n dinți și tot timpul gata de luptă?

Se puteau vedea imagini înfiorătoare, cu oameni ce cădeau din picioare fără vlagă. Peste cerul piperat cu stele, domnea un vânt puternic. Era abisul… Maria Lou nu mai putu privi. I se părea totul atât de trist, cum armata ei veselă și plină de viață pierdea. Bieții oameni cădeau la pământ nevinovați, parcă eliberați, liniștiți, căci pentru ei suferința din sat se terminase. Acum erau eroii bătăliei, cei care și-au dat viața ca să își apere țara. Erau eroii care au dat dovadă de curaj și de loialitate față de sat și față de întregul popor al regatului.

Mama Mariei Lou, care fusese eliberată, o strânse în brațe și se cuibări lângă ea în iarbă. Retrăi cu puterea minții tot ce se întâmplase în ultimii ani. Văzu cum tatăl ei fusese ucis și-și aminti ce sentiment de dezamăgire simțise atunci când regele fag urcase pe tron. Ea ar fi vrut să se opună, ar fi vrut să tipe, ar fi vrut să facă dreptate, dar era doar o fetiță pe-atunci, nimeni n-ar fi ascultat-o. Apoi retrăi momentul în care regele fag ajunsese la conducere și pe cele care urmară peste mulți ani, când începuse să-și pregătească planul prin care urma să-și recupereze coroana, dar și cum ea și soțul ei fuseseră prinși. Totul i se părea atât de nedrept!

Însă, chiar atunci, Poe, care nu luase parte la luptă, alergă spre ele.

— Am găsit o cale prin care îi putem învinge pe fagi! spuse el mândru.
— Imposibil, îi răspunse mama Mariei Lou.
— Am găsit o carte străveche despre armata fagilor! le explică el, precipitat. În ea scrie că acum sute de ani armata lor a fost izgonită dintr-un regat îndepărtat cu ajutorul mierii.
— Cum adică cu ajutorul mierii? întrebă Maria Lou, uimită. Cum ar putea mierea să învingă o armată atât de puternică?
— Ei bine, am citit că acum mult timp s-a născut un trib ce putea ucide doar cu niște țepușe fermecate, iar tribul acela a ajuns în scurt timp o armată ce a cucerit multe regate. O bătrână scrisese în carte că și regatul ei a fost cucerit de această armată, care a dominat regatul pentru mult timp, dar au reușit să o alunge cu ajutorul unui secret. Într-o zi, un apicultor a venit la palatal regelui implorându-l să trimită pe unul dintre supușii săi să îl ajute cu căratul unor stupi de albine în locul în care plănuise să-i ducă. Apicultorul îi spuse regelui că soldatul care îl va ajuta va primi o sumă consistentă de bani, așa că regele acceptă. La final, după ce soldatul îl ajută, apicultorul îl răsplăti cu suma de bani, dar și cu un borcan cu miere. Însă, când apicultorul se apropie de soldat ca să îi dea borcanul de miere, se împiedică și căzu, iar borcanul se sparse în bucăți, împroșcând cu miere în toate direcțiile. Puțină miere ajunse și pe țepușa soldatului, pe care acesta o ținea legată la brâu, iar țepușa se prefăcu în scrum.
— Atunci trebuie neapărat să facem rost de multă miere! zise Maria Lou fericită.

Așa că, mai întâi, adunară multe borcane cu miere de pe la toți stupii din sat, apoi făcură din lemn niște catapulte și băgară mierea în ele. Aduseseră mulți oameni din sat cu ei, oameni gata să reîncarce catapultele, iar acestea fură încărcate și trimise în scurt timp pe câmpul de luptă. Totul mergea de minune! Și când mierea ajunse pe țepușele soldaților, acestea se transformară toate în scrum, iar soldații începură să dispară unul câte unul. Maria Lou era în culmea fericirii.

În cele din urmă, până la răsăritul soarelui, mai rămăseseră în viață doar câțiva soldați fagi. Nici dintre săteni nu mai rămăseseră mulți, dar oricum erau mult mai mulți. Toți prizonierii fuseseră eliberați din cuștile care acum erau arse ori tăiate. Regelui i se permise să trăiască, dar în exil. Maria Lou fu încoronată regina ținutului, susținută, bineînțeles, de părinții ei. Și, de-atunci încoace, ea a fost dată ca exemplu multor oameni și multor regi. Un lucru spus de Maria Lou, care a rămas în istorie, a fost:

— Atunci când ceva nu e în regulă și ai observat, fă ceva! Nu aștepta să vină altcineva să lupte pentru tine, pentru că, dacă toți oamenii ar gândi așa, lumea aceasta ar fi pierdută!

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Matei Bogdan Petroianu (12 ani și 6 luni) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, martie-aprilie 2020, când #amstatacasă.

atelier online scriere creativa copii

El este Gligory, un băiat orfan, al cărui singur prieten era un dragon ce nu putea zbura. Băiatul trăia în fosta fierărie a tatălui său, în care făurea arme pentru a-și câștiga banii necesari unui trai decent. Toate acestea până într-o zi specială…

Gligory abia se trezise, când un ciocănit insistent se auzi în ușa lui. Surprins că la acea oră venise cineva la el acasă, se repezi să îi deschidă. În fața ușii nu era nimeni altul decât un cavaler într-o armură de un argintiu strălucitor, cu o emblemă albastră pe piept.

Salutare, zise timid băiatul. Ce vă aduce pe aici?
Am venit aici cu un scop foarte important! Nu e timp de pierdut, răspunse cu seriozitate misteriosul cavaler. Îl caut pe Gligory!
Eu sunt, domnule!
În regulă, atunci trebuie să îți înmânez asta! adăugă cavalerul, întinzându-i o bucată de pergament pe care se zăreau litere scrise cu auriu.
Ce este?
Citește și vei vedea! O zi bună! îi mai spuse cavalerul, chiar înainte să încalece pe armăsarul negru care își fremăta copitele pe aleea pietruită din fața atelierului.

Cuprins de curiozitate, Gligory merse direct în casă pentru a-l citi. Acesta spunea: „Salutări din Ținutul Albastru, Gligory! Aceasta este o scrisoare prin care îți cerem ajutorul. Un rege malefic a pus stăpânire pe regat și doar tu ne poți ajuta! De ce? Deoarece tu ești moștenitorul de drept al tronului. Bunicul tău a fost rege în Ținutul Albastru până când a murit. În mod normal, tatăl tău ar fi fost rege, dar cum nici el nu mai este în viață, tronul îți revine ție. Dar fii atent! Regele știe că exiști și că din clipă în clipă vei veni să îți revendici tronul. Pe spatele pergamentului este desenată o hartă care te va conduce pe un drum neștiut de rege. Vei ocoli mult și drumul va fi plin de obstacole, dar vei ajunge în siguranță la castelul din Ținutul Albastru”.

Regele Ținutului Albastru… se gândi Gligory. Ce titlu!

Imediat, Gligory începu pregătirea pentru marea aventură ce-l aștepta. Ca să fie sigur că are tot ce îi trebuie, începu să își strângă cele necesare: apă în ulcioare de lut, turte de ovăz, carne uscată, merișoare, sabia și pumnalele făcute de el, haine călduroase, pelerine căptușite cu blana de vidră, care să îl apere de ploaie. Prietenul său, dragonul pe nume Wilo, avea să îl însoțească în această aventură.

Astfel, băiatul plecă la drum, fără nicio idee despre ceea ce l-ar putea aștepta dincolo de câmpia verde ce înconjura satul. Drumul era lin și traversa o pajiște minunată, cu iarbă înaltă, unde Wilo se bucură de o tăvăleală zdravănă. Gligory nu era îngrijorat deloc. O fi exagerat cel care a scris pergamentul, își spuse el. Dar, în momentul în care își ridică privirea, văzu ce îl așteaptă: în fața lui se afla o pădure întunecată, plină de copaci uscați și triști.

Ce-o fi locul ăsta? se minună băiatul.

Harta îi arătă că locul se numea Pădurea Melancoliei. Ce nume ciudat, se gândi el și se aventură mai departe. Deși până atunci se simțise în siguranță, un sentiment de neliniște îl cuprinse. Simțea că ceva îl urmărea. Și chiar așa era! În următoarea secundă auzi un trosnet de crengi, apoi pași apropiindu-se și, la urmă, un foșnet din tufișul de lângă el. Curajos, Gligory merse să verifice ce era în tufiș. Se aștepta la o fiară pe care s-ar fi cuvenit să o înfrunte, dar tot ce găsi fu o creatură cu două picioare, copite, coarne și blană. Din poveștile pe care mama lui i le spunea când era mic, își dădu seama că se afla față în față cu un Pan.

Ce faci aici? îl întrebă Gligory.
Mă ascund, răspunde timid Panul.
De cine te ascunzi?
De Monstrul peșterii, spuse creatura, pronunțându-i numele cu frică.
Cine este el?
Monstrul peșterii este gardianul acestei păduri. El lasă pe oricine să intre, dar nu lasă pe nimeni să iasă. Am încercat să trec de el, dar este prea fioros.
Nicio grijă! Eu te voi ajuta să treci de el și amândoi vom scăpa din Pădurea Melacoliei, îl asigură băiatul. Pe mine mă cheamă Gligory, mai zise, întinzându-i mâna.
— Fergus, se prezentă Panul cu sfială.

Apoi Fergus îl conduse pe Gligory până la marginea pădurii, unde se afla și peștera monstrului. Așa cum îl avertizase creatura, bestia ieși afară și începu să urle.

Plecaaaaaaaaaați! se auzi răcnetul bestiei și copacii uscați din jur trosniră din toate încheieturile.
Nici nu ne gândim, răspunse Gligory ferm, scoțându-și sabia și pornind la luptă urmat de Wilo.

Bestia încercă să îl lovească cu ghearele, dar Gligory se mișca rapid, sărind printre copaci ca un spiriduș. Într-un final, Gligory se sui într-un copac, se aruncă deasupra bestiei și o puse la pământ.

Calea e liberă, dădu el verdictul.
Mulțumesc, spune Fergus. Ca recompensă pentru ajutorul pe care mi l-ai dat, te voi urma în călătoria ta și te voi ajuta la nevoie.
Dacă aceasta îți e dorința, ești binevenit! spuse Gligory, strângându-i mâna.

Gligory era mândru de el. Era pe cale să devină rege, tocmai învinsese o bestie cu propriile puteri și își făcuse un nou prieten.

După câteva ore de mers, vorbit și glumit, cei trei prieteni ajunseră aproape de al doilea obstacol de pe hartă.

Canionul Căderii Infinite trebuie să fie prin apropiere, zise Fergus.
Cred că l-am găsit, strigă Gligory și le arătă celorlalți ceva ce părea a fi o gaură uriașă în pământ. Cei trei începură să se uite după o cale de a traversa, însă după scurt timp realizară că nu era niciuna.
Nu am putea zbura pe dragonul tău? întrebă Fergus, mândru de ideea care îi venise.
Wilo nu poate zbura și cred că am fi prea grei pentru el.
Dar trebuie să existe o cale, doar nu am bătut atâta drum degeaba până la Canionul Căderii Infiniteeeeee! strigă Fergus, iar ecoul cuvintelor lui răsună din întunecimea hăului.

Deodată, lui Gligory îi veni o idee.

Dacă tot îi spune Canionul Căderii Infinite, asta nu ar însemna că, dacă sărim, nu vom cădea niciodată?
Are logică ce spui, aprobă Panul. De ce să nu încercăm?

Astfel, cei trei se apropiară încet de marginea canionului, își luară inima în dinți… și săriră. Odată ce întunericul canionului îi înghiți, se treziră în mod miraculos simțind iarbă moale sub picioare. Se făcuse lumină și toți trei au realizat că reușiseră să treacă pe partea cealaltă a canionului. Râsete de bucurie și ușurare răsunară îndelung. Cuprinși de fericire, cei trei scoaseră iar harta pentru a o verifica.

Conform hărții, de aici până la castel mai avem de trecut prin Câmpia Ploii, spuse Gligory, entuziasmat de victorie. Ar trebui să ne fie ușor de aici încolo! Am reușit să trecem cu bine de două obstacole dificile, în drumul nostru către Ținutul Albastru. Vom dormi aici la noapte, adăugă băiatul, sorbind cu sete din ulciorul cu apă.

Wilo deja savura turtele de ovăz, iar Fergus strângea lemne pentru foc. Cei trei prieteni au sărbătorit victoria lângă foc, bând ceai cald de merișoare și depănând amintiri haioase, iar dis-de-dimineață au pornit din nou la drum. Câmpia Ploii s-a dovedit a fi ușor de traversat. Deși ploua cu găleata, pelerinele de ploaie, impermeabile datorită blănii de vidră, i-au protejat pe parcursul celor trei zile cât a durat drumul prin câmpie. Obosiți după drumul lung, au ajuns în cele din urmă la poarta palatului. Aici era liniște, nici urmă de soldați care să păzească zidurile sau vreun rege malefic, așa cum scria în pergament. Deodată, porțile s-au deschis și a apărut un om de statură medie, purtând o pelerină neagră din catifea și o coroană și având pe piept aceeași emblemă albastră, precum cavalerul care bătuse la ușa atelierului lui Gligory. Nu era nicio îndoială că el era regele malefic.

Bine ați venit! spuse el. Vă așteptam! Sper că trimisul meu, cavalerul, ți-a lăsat cu grijă instrucțiunile pentru a ajunge aici!
Tu ai trimis pergamentul?! se alarmă Gligory.
Da, eu l-am trimis ca să te pot aduce până la poarta castelului, în caz că vei reuși să treci cu bine de Pădurea Melancoliei, Canionul Căderii Infinite și Câmpia Ploii, și să scap de tine pe veci! strigă regele.
Asta nu se va întâmpla niciodată! ridică glasul băiatul și își scoase sabia, clocotind de supărare că acest om îl păcălise.
Deci vrei să ne duelăm? întrebă regele cu trufie. Așa să fie!

Și o luptă intensă începu. Toată lumea se uită mirată să vadă cine va câștiga și cine le va fi rege. Amândoi luptătorii dădeau dovadă de forță, agilitate și perseverență. La un moment dat, Gligory își folosi iuțimea ca de spiriduș pentru a-l învinge pe rege: încercă să-l dezarmeze folosind o figură complicată, dar se întâmplă fix opusul. Regele îl dezarmă, îi aruncă sabia cât colo și-l puse la pământ.

Predă-te sau mori! spuse regele, cu sabia îndreptată către Gligory.

Toți cei ce priviseră până atunci lupta începură să murmure și să-și dea cu părerea despre ce avea să se întâmple.

Trebuie să-l ajutam! spuse Fergus. Haide, Wilo!

Acesta încălecă dragonul, care pentru prima oară își deschise aripile și începu să zboare spre Gligory. Panul îi luă sabia regelui și i-o dădu băiatului, care se sui și el pe dragon. Împreună îl luară pe rege și îl duseră departe, departe de castel, într-un ținut unde nu călcase picior de om, de dragon sau de Pan. Gligory era victorios. Venise până aici ca un străin, iar acum era rege! Rege al Ținutului Albastru!

Trăiască regele! strigă Fergus și toată lumea începu să aplaude în timp ce intrau în castel pentru a-l proclama rege pe adevăratul moștenitor, tânărul Gligory.

Gligory a fost un rege bun, Wilo a învățat să zboare, Fergus, datorită ajutorului oferit prietenului său, a fost proclamat consilier regal, iar regele malefic nu a îndrăznit să mai calce vreodată pe Tărâmul Cuceritorului Tronului.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Tiana Elena Chirițescu (10 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, martie-aprilie 2020, când #amstatacasă.

atelier online scriere creativa copii

Era o dimineață frumoasă. Jennifer dormea liniștită în așternuturile ei de mătase de culoare lila, plutind departe de alarma enervantă a telefonului. Într-un sfârșit, alarma își făcu treaba și anunță ultima și mult așteptata zi de școală.

După o oră de lenevit în pat, Jennifer se duse la baie, unde își aranjă cu grijă părul buclat și șaten. Îmbrăcă uniforma școlii cămașă albă și fustă în carouri roz și plecă grăbită spre școală.

Când ajunse în curtea școlii, le văzu pe Lia, Rachel și Skarlet așteptând-o lângă unul dintre coșurile terenului de baschet. Fetele chicoteau și îi priveau pe băieții din clasa a XII-a cum se antrenează. Dintre toți, Boris Brown părea să atragă mai toate privirile și asta din două motive: pentru că juca foarte bine, dar și pentru că era un băiat drăguț, cu plete negre și ochii albaștri.

Jennifer însă nu era deloc interesată de jocul băieților. Le făcu semn colegelor ei că sunt în întârziere și intrară în clasă.

La sfârșitul orelor, avură parte de o surpriză. Boris se apropie de cele patru prietene și le zise, foarte sigur pe el:

— Ați vrea să mergem la un suc diseară?

Fetele au rămas surprinse de invitația lui, fiind ferm convinse că sunt „invizibile” pentru băieții mai mari, dar și din pricina faptului că Boris nu-și mai lua ochii de la Jennifer.

— Da, răspunse Jennifer rușinată.

Ea răspunse da, dar nu avea habar ce grozăvie le aștepta!

 OK, atunci vă aștept diseară la opt pe Aleea Magilor nr. 13, le mai aruncă el peste umăr, în timp ce se îndepărta.

Lia îl privi printre gene și își încrucișă brațele. Simțea că ceva nu era în regulă cu Boris. Dar oare ce anume?

— Hmmm, mormăi ea. Deci diseară avem întâlnire cu domnul perfecțiune?
— De ce vorbești așa? întrebă Skarlet supărată.
— Ceva nu-mi place la el! Pare prea scos ca dintr-o cutie de cadou! spuse Lia.
— Mie mi se pare simpatic, spuse îndrăgostită Jennifer.
— Și mie, chicoti Rachel.

Lia o privi plat pe Rachel, de parcă nici nu s-ar fi așteptat la altceva din partea ei, însă Jennifer interveni pe dată. Nu voia ca prietenele ei să se certe din pricina unui băiat, așa că le deturnă.

— N-ați vrea ca diseară să ne îmbrăcăm toate în aceeași culoare? Eu propun azuriul!

Fetele fură de acord să se îmbrace în aceeași culoare. Jennifer se îmbrăcă într-o rochie azurie cu adidași eleganți albi, iar părul și-l prinse la spate în două șuvițe cu o fundă de aceeași culoare cu rochia.

Skarlet se îmbrăcă cu hanoracul ei azuriu, cu blugii albi și adidașii aurii, având părul prins într-o coadă împletită, iar Rachel, se îmbracă într-o rochie albă cu multe flori azurii, pantofi cu toc, iar părul îi era prins tot într-o coadă.

Lia stătu o vreme în cumpănă dacă să meargă sau nu la „ciudatul de Boris”, însă, până la urmă, fetele o convinseră și pe ea. Și Lia îmbrăcă o salopetă neagră, o geacă de blugi azurie cu adidași negri, iar părul și-l prinse într-un coc puțin ciufulit.

***

În tot acest timp, Boris avea o conversație interesantă cu tatăl său:

— Nu pot face asta, tată, zicea el. Jennifer nu merită așa ceva! E chiar drăguță!
— Fiule, înțelege că fata asta e specială! Are un talent rar! tună tatăl furios.
— Păi, ce legătură are talentul cu faptul că îi voi șterge memoria?
— Așa o vom putea manipula! O vom putea constrânge să-și folosească talentul pentru noi!
— Dar ce talent are?

Și chiar avea un talent! Un talent despre care nici ea și nici prietenele ei nu știau nimic: Jennifer putea controla forțele naturii!

***

La ora opt, fetele erau deja în fața casei nr. 13 de pe Aleea Magilor. Jennifer sună, dar nu le răspunse nimeni. Când erau cât pe ce să plece, ușa se deschise singură, cu un scârțâit supărător.

După câteva clipe de ezitare, fetele intrară și se așezară în jurul mesei din sufragerie. Priviră în jur. Nici urmă de Boris. Însă acolo le așteptau deja patru sucuri de piersică care miroseau îmbietor. Așa că fetele băură sucurile.

Deodată însă începură să amețească și să-și simtă corpul relaxat. Apoi își imaginară tot felul de fantezii. Jennifer visă că era pe un nor alb și pufos, Skarlet visă că stătea întinsă pe un pat de acadele delicioase, Lia visă că se afla într-un câmp de floarea soarelui, iar Rachel visă că plutea pe o apă foarte caldă.

Când se trezi, Jennifer privi în jur ca să-și caute prietenele. Dar ele nu erau nicăieri! Rămăsese singură în cameră, pe o canapea cu trei pisici.

— Skarlet! Lia! Rachel! începu ea să-și strige prietenele.
— De ce strigi așa? se trezi Lia. Suntem aici! Dar tu unde ești?
— Chiar aici, Lia, dar nu te văd! De ce mi se pare că una dintre pisici vorbește cu glasul tău?

Atunci făcură ochi și celelalte două fete și priviră la fel de nedumerite în jur. În fața canapelei era o oglindă și, instinctiv, privirile le fură atrase spre aceasta.

— Aaaaa! țipară toate într-un glas. Suntem pisici!

Și chiar așa era: Boris le transformase în pisici.

***

Când tatăl lui Boris intră în living, privi uluit, dar și nemulțumit deopotrivă spre canapeaua pe care stăteau în acele clipe patru pisicuțe pufoase.

— Ce s-a întâmplat aici?! Boris, cu tine vorbesc! strigă el nervos.
— Nu te supăra tată! Am greșit vraja! În loc să pun în suc praful verde, l-am pus pe cel albastru! se scuză Boris.

Dar el o făcuse intenționat. Spera ca așa să le salveze pe fete, mai ales pe Jennifer.

***

A doua zi, tatăl lui Boris luă trei dintre pisici pe Skarlet, pe Lia și pe Rachel și le duse până la o biserică, unde le părăsi pe treptele acesteia. O păstrase doar pe Jennifer în speranța că va putea folosi totuși talentul ei, chiar dacă fusese preschimbată într-o pisică. După aceea, reveni acasă, unde începu să caute o cale pentru a se folosi de puterea fetei. Răsfoi îndelung cartea de vrăji intitulată „Cum să furi talentul cuiva”, dar nu găsi niciun răspuns. Era nervos, era super-nervos!

Între timp Boris, care se afla în camera lui, se străduia să o transforme pe Jennifer din nou în om pentru a o ajuta să-și descopere talentul și pentru a o învăța să-și folosească puterea.

***

— Lia, Rachel, unde suntem? întrebă Skarlet. Unde e Jennifer?
— A oprit-o Boris. Oare ce are de gând să-i facă? Trebuie să o găsim repede, spuse Lia.
— Da! Da! spuseră toate în cor.
— Dar cum ajungem de aici din nou la casa lui Boris? întrebă Skarlet. Suntem pisici și sunt multe pericole pe străzi. Ce ne facem?
— Fetelor, trebuie să ne calmăm și să ne gândim la o soluție! spuse Rachel.
— Ia gândiți-vă, care este cel mai dezvoltat simț al unei pisici? întrebă Lia.

Fetele se uitară toate uimite la Lia.

— Mirosul! Nu? Trebuie să ne folosim mirosul pentru a descoperi casa lui Boris!
— Ai dreptate! Mirosul ne va ajuta să o găsim pe Jennifer.

Așa că porniră toate trei în căutarea lui Jennifer.

***

Între timp, în casa lui Boris, Jennifer încerca să afle de ce a vrut Boris să le transforme în pisici și ce se întâmplase cu prietenele ei. Așa că urcă în camera lui și acolo îl găsi foarte supărat.

— De ce ești supărat, Boris? îl întrebă ea.

Băiatul tresări când o văzu și-și dădu seama că fata putea vorbi cu el în limba oamenilor.

— Iartă-mă, Jennifer! Nu am vrut să-ți fac rău! îi mărturisi el. Tatăl meu m-a obligat să o fac, pentru că tu ai un talent foarte rar și el vrea să se folosească de el!
— Eu… talent? Eram o fată obișnuită până când m-ai transformat într-o pisică!
— Am fost nevoit să o fac, pentru a te apăra. Tata voia să-ți șteargă memoria și să te facă să-ți folosești puterea în scopuri rele. Tu ești o prințesă care are puterea de a controla forțele naturii și ai venit în lumea noastră fără să știi acest lucru.
— Wow, ce poveste ciudată! Și acum ce ar trebui să fac?
— Tocmai am găsit o poțiune care poate să te transforme din nou în om. Dar trebuie să facem ceva cu tata! De aceea, am nevoie de ajutorul tău.
— Te ascult!
— O să te dau pe blăniță cu acest praf care adoarme doar oamenii, iar tu va trebui să te dai pe lângă piciorele lui și astfel o să-l faci să doarmă patru ore.

Zis și făcut. Boris o dădu pe pisicuța Jennifer cu praful de adormit, iar ea reveni în living, unde tatăl lui Boris încă mai căuta o soluție pentru a folosi puterea lui Jennifer. Când o văzu, vrăjitorul cel rău dădu să o prindă, dar pisicuța se frecă rapid de picioarele lui, făcându-l să adoarmă. Apoi coborî și Boris, cu o poțiune magică proaspăt preparată, pe care i-o dădu lui Jennifer să o bea. Fata îl ascultă și, ca prin minune, se transformă la loc în om și îl îmbrățișă recunoscătoare.

— Trebuie să merg să-mi caut prietenele! îi zise ea mai apoi.
— Vin și eu cu tine! Știu exact unde le-a dus tata.

Însă, spre mare lor surprindere, de îndată ce deschiseră ușa pentru a pleca, pe aleea din fața casei zăriră cele trei pisici care alergau spre ei. Bucuroasă, Jennifer le ieși în întâmpinare cu poțiunea de transformare în mână. Fetele o băură pe dată și redeveniră oameni.

— Wow, ce aventură am avut! spuse încântată Lia.
— Și ce sperietură am tras! spuse Skarlet.
— Așa ne trebuie dacă mergem după băieți frumoși, cum a spus Lia „scoși din cutia de cadou”, adăugă și Rachel.

Atunci, atât fetele, cât și Boris începură să râdă în hohote și plecară împreună să servească un suc fără vrăji.

Apasă fără frică

Din toamna asta, Sînziana Popescu ține atelierul de scriere creativă pentru copii la academia noastră mov.

Dacă într-o bună dimineață te-ai trezi transformată într-o vată de zahăr, ce ai face?

Wow! Vată de zahăr? Grav! Cred că m-aș baricada urgent într-un dulap și n-aș mai ieși de acolo până când ai mei n-ar jura că nu mă vor mânca, pentru că sunt niște dulcivori de mare clasă.

Foto: Andreea Mitran

Foto: Andreea Mitran

Crezi că toți oamenii au imaginație sau și-o pierd sau și-o uită sau ce se întâmplă cu ea?

Toți copiii se nasc cu o imaginație debordantă, numai că o pot pierde ușor dacă n-au lângă ei părinți isteți, capabili să le oferă acasă ceea ce nu li se va oferi prin școlile noastre, adică liniște și libertate, pentru că imaginația trăiește numai într-o minte deschisă.

Care e experiența ta de lucru cu copiii?

Până acum am organizat multe ateliere pentru promovarea cărților pe care le publicam. În acest an am avut un proiect numit „Basmele românilor din nou la modă”, prin care mi-am propus să promovez mitologia românească și poveștile noastre folclorice în rândul copiilor români. Plecând de la seria fantasy Andilandi (www.andilandi.ro / https://nemi.ro), publicată la Editura Nemi, dar și de la basmele clasice semnate de Alexandru Mitru, Vladimir Colin sau Petre Ispirescu, le-am vorbit copiilor despre zmei, iele, balauri, solomonari, cai năzdrăvani, pitici, sfinte, vâlve și despre pasărea măiastră, în ideea că puștii noștri, care știu multe despre troli, orci și dragoni, ar fi bine să afle că avem și noi o mitologie interesantă, demnă de admirație. Dar am mai avut și alte proiecte. De pildă, proiectul „Cum se naște o carte?”, pentru copii „de grădi”, sau proiectul „Teatru radiofonic în culori”, realizat în parteneriat cu librăria Cărturești și Teatrul Național Radiofonic, în care copiii ascultau o piesă radiofonică, își imaginau personajele și le desenau după puteri, așa cum și le închipuiau ei.

Care e lucrul cel mai interesant care se întâmplă când lucrezi cu copiii?

Îmi vin idei noi pentru povești. Cred că, de fapt, are loc un transfer de vârstă, iar copiii îmi împrumută și mie nițel din imaginația lor. Sau, oricum, mă direcționează, îmi spun, foarte direct, ce fel de cărți și-ar dori să citească, deci mă pun pe drumul cel bun. Și cred că astfel de întâlniri cu „publicul țintă” sunt vitale pentru orice autor de literatură pentru copii care se respectă. Nu poți scrie pentru ei, dar fără ei, stând așa, închis într-un turn de fildeș, pentru că atunci riști să ajungi să scrii numai pentru tine.

Cum ți-ai propus să antrenezi scrisul juniorilor la Academia Motanov? De ce așa?

În primul rând, aș vrea să le deschid apetitul pentru literatura de calitate și să-i fac să înțeleagă că totul funcționează pe bază de mimetism. Nu poți scrie o poveste izbutită decât după ce ai citit o sumedenie de istorioare demne de luat în seamă. Apoi ne vom ocupa de tehnică, de structură și, mai ales, de procesul prin care se nasc personajele și de felul în care trebuie ocrotite ca nu cumva să le pierdem pe drum ori, mai rău, să ajungă să „fure” din replicile altor personaje, devenind de nerecunoscut. Deci vom citi și vom exersa în clasă pornind de la anumite exemple, apoi copiii vor primi și câteva teme năstrușnice de la o săptămână la alta. La acest atelier copiii vor învăța să se joace cu cuvintele și vor fi îndemnați să continue acest joc acasă, pentru că scrisul nu e nimic altceva decât un alt fel de joc.

Care sunt proiectele literare de care te ocupi în prezent?

În perioada asta lucrez la cel de-al șaptelea roman al seriei fantasy Andilandi, pentru copii de 9-15 ani, pe care va trebui să-l predau editurii Nemi până la finele anului, dar și la o carte ilustrată, pentru copii mai mici, de 3-7 ani. În plus, de curând, am participat alături de colegele mele din Asociația Scriitorilor de cărți pentru copii – „De basm” la #LittleLIT –  nouă zile de evenimente dedicate literaturii pentru copii, dar și la Târgul Internațional de carte pentru copii – BOOKerini.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Petru Lucan-Arjoca la ediția din primăvara lui 2019 a atelierului de scriere creativă cu Veronica D. Niculescu.

Foto: Petru Lucan-Arjoca

Foto: Petru Lucan-Arjoca

A fost odată o împărăție în care trăiau yeti, oameni ai gheții și spiriduși. Aceasta se numea Împărăția Gheții. Acolo era iarnă veșnică, dar mai trăia și un domnitor pe nume Țurțur. Regatul Gheții era aliat cu Regatul Pisicilor. Dușmanii lor erau câinii și oamenii focului.

Într-o zi, un băiat pe nume Cubuleț a fost trimis de către părinții lui să meargă în pădure și să caute gheroși, niște plante ale gheții comestibile. Cubuleț și-a luat sabia și s-a dus în pădure. După ce a cules doisprezece gheroși, văzu un batalion de oameni ai focului. Acolo era un ofițer pe nume Cărbun. Cărbun îl văzu pe Cubuleț și le ordonă arcașilor să tragă. O ploaie de săgeți ale focului se îndreptau spre el. Atunci, Cubuleț se duse cât de repede a putut spre oraș. Acolo a anunțat soldații gheții și ei pregătiră catapultele.

Ofițerul Cărbun murise strivit de un ghețar împreună cu batalionul său.

Cubuleț se duse să mai culeagă gheroși. Doar că de data asta fusese capturat de un general al focului. Când s-a trezit, era închis într-o temniță. Gardianul care avea cheia era adormit. Apoi, Cubuleț văzu cheia. Lângă el era o mătură. A încercat să ia cheia și a reușit. Își deschise cu grijă ușa și a plecat. A încercat să meargă tiptil. Apoi văzu o cameră. Acolo era Regele Regatului Focului care vorbea cu comandantul său. Pe o bucată de hârtie era planul lor de a ne distruge.

Brusc, Cubuleț intră peste ei și luă planurile. Gardienii erau în spatele lui. Atunci văzu un cal și încălecă pe el. Și cu frumosul cal se îndreptă spre Regatul Gheții. Când ajunse acolo, se duse la Regele Gheții, Țurțur, și spuse:

— Înălțimea ta, trimiteți gardienii, pentru că oastea focului vine spre noi.

— Foarte bine. Gărzi, duceți-vă spre pădure, suntem atacați.

Dar când oastea focului văzu armata gheții, se retrase. Cubuleț zise:

— Înălțimea ta, am planul inamicilor de a ne distruge, pe această hârtie.

— Felicitări, Cubuleț! Acum putem să-i atacăm.

În Regatul Pisicilor, regele Lăbuțe discuta cu Țurțur și, împreună cu ajutorul său, Toulouse, Lăbuțe grăi:

— Eu zic să închidem Regatul Focului într-un vulcan sau în vulcanul lor.

— Da, dar ce să facem cu frumoșii câini? spuse Toulouse.

— Simplu, răspunse Cubuleț. Vom lua o grămadă de oase și îi închidem între niște cuști uriașe.

— Totuși, cum îi închidem în vulcan?

— Simplu, spuse Țurțure. Vom lua apă și îi vom uda, astfel unii vor muri și alții nu vor mai avea arme, încercând disperați să-și ia puterile sau să și le recupereze, se vor duce spre vulcan și noi îi vom închide cu gheață.

— Bine, dar cum vom lua destulă apă și destule oase? întrebă Cubuleț.

— Eu zic să luăm oase din Canionul Pieirii și apă de la Cascada Sirenelor.

După ce pisicile luaseră oase și oamenii gheață, apă, se duseră spre cele două regate. A fost dificil să-i întemnițeze, dar au reușit.

Când războiul s-a terminat, Cubuleț s-a dus la părinții săi și a avut o viață frumoasă, fără lupte.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Maria Sânziana Georgescu la ediția din primăvara lui 2019 a atelierului de scriere creativă cu Veronica D. Niculescu.

Foto: Andras Vas

Foto: Andras Vas

A fost odată o împărăție în care lucrurile erau invers. Iarna, când ningea, fulgii ieșeau din zăpadă și se duceau în cer. Împărăția se numea Elirur. Aici existau mulți regi și multe regine.

Într-o zi, oamenii din Elirur au fost amenințați de soldații din Atadot, o altă împărăție. Aceștia voiau să se lupte și să stăpânească Elirur.

Oamenii din Elirur vorbeau invers. Pentru ei, vorbitul invers era un lucru firesc.

Când a venit ziua războiului, ningea. Fulgii erau mari, foarte mari. Dacă nu erai atent, un fulg te putea ridica atunci când ieșea din pământ.

Soldații din Elirur aveau arme mult mai bune față de cei din Atadot.

Era ceață și ningea din ce în ce mai tare. Împărățiile erau gata de luptă. Regii și Reginele aveau o cameră specială făcută din sticlă foarte fragilă. Sarcina lor era să șoptească semnalul de începere a războiului. Zis și făcut! Toți regii din Elirur au șoptit:

— Nu începeți!

— Nu atacați! spuse comandantul la recepționarea șoaptei.

Ambele împărății au început să alerge spre inamic. Câțiva oameni din Elirur au rămas în spate pentru a trage cu tunul.

— Nu încărcați tunul, nu dați foooc!!

Mingile portocalii de foc au tăiat aerul cețos cu putere.

Din păcate, oamenii din Atadot nu știau că fulgii de nea aveau dimensiuni neașteptate și că ieșeau din pământ. Oamenii din Atadot se apropiau, dar mulți dintre ei erau aruncați cu putere în aer.

— Nu vreau să câștig! Nu aveți grijă, flancul stâng nu e în primejdie! spuse comandantul din Elirur.

— Comandante, războiul mai ține trei ani! Am primit o șoaptă de la regina Iren!

— Nu aștept să am în vitrină scalpul comandantului din Atadot!

Oamenii din Atadot au început să se panicheze când au auzit că războiul mai durează trei ani!

Dar, deodată, un balaur alb își făcu apariția pe cer.

Oamenii încetară să alerge. Ninsoarea s-a oprit și ceața a dispărut.

Toți soldații și toți regii și reginele îl știau pe renumitul balaur Tern. El era cel care aducea pacea. Înseamnă că războiul se terminase. Nimeni nu a câștigat.

Oamenii își aruncară armele și îngenunchiară. Balaurul plecă.

Astfel, cele două împărății, Elirur și Atadot, s-au împăcat.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Luca Stativă la ediția din primăvara lui 2019 a atelierului de scriere creativă cu Veronica D. Niculescu.

Foto: James Connolly

Foto: James Connolly

A fost odată o împărăție în care era iarnă totdeauna. Toți oamenii stăteau numai în casă, deoarece zăpada era de doi metri pe puțin.

În acea împărăție, era un băiețel care se tot gândea cum să topească toată zăpada din ținut.

Deodată îi veni o idee. Dacă ar face o mașinărie care să topească zăpada?

Se puse pe treabă de îndată. Luă aruncătorul de flăcări care se pierduse. Îl găsise sub lemnele din șemineu.

Băiatul deschise ușa și un munte de zăpadă intră în casă.

Apucă aruncătorul de flăcări, îl porni și se apucă să topească zăpada.

Regele împărăției văzu că zăpada se topește și rămase uimit.

În patru zile, băiatul topise zăpada, dar nu se gândise că încă era iarnă.

Când voi să îi sugereze regelui să se mute din ținut, îl văzu pe rege mort. Se uită pe geam și văzu că este vară.

Regele era de fapt zăpada de doi metri. Se topise zăpada, el murise.

Niciodată nu a înțeles de ce.

Apasă fără frică