Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search
Archives

Interviul a fost realizat pe mail, de Simina Diaconu, iar în rolul lui Arthur a fost Diana Georgescu, redactor-șef la Editura Arthur. Cum am inclus câteva cărți de la ei în bibliografia atelierului de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti, am fost curioși să aflăm mai multe. Mulțumim, Diana!

Diana Georgescu, editura Arthur

Diana Georgescu

Care e politica editorială a editurii Arthur? Care sunt colecțiile, cum selectați cărțile și autorii?

Prin cărţile pe care le publicăm, vrem să le oferim tinerilor literatură de calitate. Avem cărţi pentru cititorii mici (7 – 10 ani), cărţi pentru cei mai avansaţi (11 – 12 ani) şi cărţi pentru adolescenţi, tipărite sub imprintul YoungArt. Asta e o împărţire formală, dar noi încercăm să facem în aşa fel încât cărţile pe care le alegem să fie acelea pe care le poţi citi la 7 şi la 100 de ani. Aşadar, publicăm clasici ca Jules Verne, Mark Twain, Lewis Carroll sau Jonathan Swift, clasici contemporani ca Michael Ende sau Roald Dahl, scriitori care s-au impus în literatura lumii ca Neil Gaiman, Norton Juster sau Louis Sachar. Încercările noastre se îndreaptă şi spre descoperirea unor autori contemporani mai puţin cunoscuţi publicului larg, cum ar fi Tove Jansson, o scriitoare finlandeză de limbă suedeză.

Suntem foarte atenţi în alegerea titlurilor, dar avem foarte mare grijă ca traducerile să fie bune şi să le oferim copiilor cărţi în condiţii grafice de calitate.

Un alt obiectiv foarte important este acela de a crea proiecte originale. Astfel de proiecte sunt: Unde fugim de-acasă de Marin Sorescu, Cel mai mare Gulliver de Gellu Naum, ediţii minunat ilustrate de Ágnes Keszeg, respectiv de Irina Dobrescu. Irina Dobrescu este de asemenea ilustratoarea cărţilor din colecţia Cărţile mele.

Cel mai mare Gulliver - Irina Dobrescu

Cel mai mare Gulliver – ilustrație de Irina Dobrescu

Cum alegeți subiectele cărților colective, cum e Cui i-e frică de computer? Așa, ca subiect, mi se pare mai degrabă potrivit bunicilor decât copiilor, cum ați ajuns la ideea că le e teamă copiilor de calculator?

În urmă cu câţiva ani, încercând să conturăm o colecţie de literatură pentru copii, am constatat că în ceea ce priveşte literatura română contemporană nu avem multe variante. La noi nu s-a scris şi deocamdată nu se scrie prea mult pentru copii. Ne-am gândit atunci să facem cumva să-i atragem pe scriitorii „pentru oameni mari”, să-i convingem să intre în jocul nostru. Astfel, în 2009, la iniţiativa doamnei Florentina Sâmihăian, s-a născut colecţia Cărţile mele. Prima temă pe care le-am propus-o scriitorilor a fost lectura. A le propune copiilor de azi un astfel de subiect poate părea riscant, prea te duce cu gândul la şcoală şi la acele veşnice îndemnuri ale părinţilor şi profesorilor „Mai pune şi tu mâna pe-o carte”.  Însă aveam un as în mânecă. Ne-am bazat pe talentul, inteligenţa şi pe umorul celor pe care i-am invitat să scrie. Şi credem că am reuşit să le oferim tinerilor cititori o carte care le-a stârnit cu adevărat interesul. Probabil că şi numele volumului – Care-i faza cu cititul?  –  a contribuit mult la succesul cărţii. Am primit şi critici pentru că am adoptat limbajul adolescenţilor într-un titlu de carte, dar faptul că în felul acesta i-am făcut curioşi pe tinerii cititori poate că ne absolvă de vină. Au urmat Ce poţi face cu două cuvinte şi Cui i-e frică de computer?

În legătură cu titlul celui de-al treilea volum al colecţiei – da, aveţi dreptate, pare mai degrabă potrivit bunicilor. Pentru a vă răspunde la această întrebare, trebuie să revin la povestea seriei. Începând cu volumul al II-lea, Ce poţi face cu două cuvinte, am început să-i implicăm pe tinerii cititori în crearea volumului scris de cei mari (de pildă, propunerea cuvintelor de la care vor porni textele şi apoi votarea lor), dar mai ales le-am oferit şansa de a avea o carte a lor pornind de la aceeaşi temă. Am creat astfel seria Juniorii, fiecare carte fiind un răspuns al celor mici la cartea celor mari. Titlul de lucru al cărţii despre computere era iniţial Supertehnologii şi invitaţia pe care le-am lansat-o autorilor era de a scrie despre relaţia lor cu noile tehnologii. La final, am constatat că relaţia multor scriitori cu tehnologia e de teamă, de multe ori jucată, şi totuşi teamă, de nostalgie pentru calmul de dinainte de computer, dar şi de admiraţie pentru un lucru frumos, dar de neînţeles. Cu atât mai interesant va fi răspunsul pe care tinerii cititori deveniţi scriitori îl vor da în volumul lor acestei întrebări.

Pare că aveți o comunitate de părinți și copii pe care îi implicați în tot felul de activități. Ce faceți împreună cu această comunitate?

Aşa cum spunem mai sus, lucrăm foarte mult cu copiii, încercăm să aflăm ce le place, dar şi să-i atragem să citească literatură de calitate.

Ne vedem adesea la lansări sau organizăm întâlniri pentru a afla ce ar vrea să citească, ce le-a plăcut şi ce nu din cărţile pe care le-am publicat. Unul dintre prilejurile de întâlnire cu cititorii noştri este şi tabăra pe care o organizăm în fiecare vară la Sinaia pentru finaliştii concursului „Locuieşte în poveste!”  – concurs organizat în vederea creării volumelor junioare ale colecţiei Cărţile mele. În tabără sunt invitaţi scriitori şi ilustratori care-i vor ajuta pe tinerii artişti să-şi definitiveze creaţiile pentru volumul care va fi tipărit.

Unde fugim de-acasă - ilustrație de Agnes Keszeg

Unde fugim de-acasă – ilustrație de Agnes Keszeg

Povestește-ne puțin despre trofeul Arthur. De ce există, ce ați învățat din edițiile de până acum.

Trofeul Arthur e o continuare firească a drumului pe care am început să-l străbatem de câţiva ani, când am pornit colecţia de literatură pentru copii. Pentru că autorii români nu păreau a fi foarte atraşi de ideea de a scrie literatură pentru copii, Editura Arthur s-a hotărât să încerce să-i convingă să scrie. Începând cu anul 2012, organizăm în fiecare an un concurs adresat celor care au scris sau vor să scrie pentru copii şi adolescenţi.

La concurs se poate înscrie oricine a scris sau vrea să scrie pentru tineri, singura condiţie fiind ca textele prezentate să nu fi fost publicate.

La prima ediţie a concursului, câştigător a fost volumul Reciclopedia de poveşti cu rimă şi fără tâlc de Florin Bican. Cartea cuprinde trei parodii în versuri ale unor texte celebre: Povestea lui Harap-Alb, Muma lui Ştefan cel Mare şi Rică nu ştia să zică şi a fost publicată în 2013 la Editura Arthur, într-o  ediţie excelent ilustrată de artistul Matei Branea.

La ediţia a doua a concursului, câştigător a fost romanul O istorie recentă a Ţării Vampirilor. Cartea pricoliciului de Adina Popescu, volum care va apărea în această vară la Bookfest.

Din păcate, după două ediţii ale concursului, nu putem spune că avem în vedere multe cărţi pe care să le publicăm. Deşi primim sute de manuscrise, foarte puţine corespund cerinţelor noastre. Unele sunt bine scrise, dar nu se adresează copiilor, altele nu sunt structurate etc.

Chiar dacă la noi persistă încă ideea că a scrie pentru copii nu e un lucru serios, credem că încetul cu încetul scriitorii vor găsi răgazul să li se adreseze şi celor mai mici.

Reciclopedia - ilustrație de Matei Branea

Reciclopedia – ilustrație de Matei Branea

Ce credeți voi că îi împiedică pe copii și adolescenți să citească, în vremurile astea?

La această întrebare sunt câteva răspunsuri pe care le ştie toată lumea: sunt mult prea multe alte lucruri pe care le pot face; în plus, nivelul la care a ajuns educaţia la noi e foarte scăzut, tinerii nu au modele viabile. Şi o greşeală e şi felul în care copiii sunt împinşi spre lectură de către unii părinţi şi profesori. Îndemnuri de tipul „Mai bine ai lua o carte în mână decât să pierzi vremea la calculator” mai degrabă îi îndepărtează de cărţi, pe care încep să le vadă ca pe o invazie a şcolii în intimitatea lor. Un rol esenţial în apropierea sau îndepărtarea elevilor de literatură îl au profesorii. Dacă ei ştiu să-i facă pe elevi să iubească literatura, dacă ştiu să-i atragă, nu mai e nevoie de prea mult, doar de o subtilă orientare a lecturii. Însă dacă profesorul formalizează prea mult, „analizează” textul din manual după metode standardizate, va reuşi să-şi facă elevii nu numai să fie nerăbdători să scape de ora de română, dar şi să ofteze disperaţi la auzul termenului „lectură”.

Pe de altă parte, s-ar putea spune că tinerii din ziua de astăzi citesc mai mult decât oricând. Iată ce spune Charlie Joe Jackson, protagonistul romanului Cum să faci să NU citești de Tommy Greenwald (Editura Arthur, 2014):

Dacă cineva – să zicem, un părinte – ţipă la voi pentru că nu citiţi, arătaţi-i că citiţi, de fapt, multe lucruri: 1. Site-uri, 2. Mesaje, 3. SMS-uri, 4. Instrucţiuni de la jocurile video, 5. Scorurile de la meciuri, 6. Meniuri, 7. Ghiduri TV, 8. Ce scrie pe cutiile de cereale, 9. Ce scrie pe tricouri, 10. Ofertele de la supermarket, 11. Semnele de circulaţie.

Îți vine destul de greu să nu-i dai dreptate lui Charlie, pentru că, într-adevăr, copiii citesc multe… lucruri, dar sunt un pic derutaţi în faţa cărţilor, al căror format diferă destul de mult de fereastra de Messenger, cu forma ei prietenoasă.

Ce aduce bun cititul în dezvoltarea copiilor?

Chiar dacă pare că în ziua de azi e bine să ai o perspectivă pragmatică asupra lumii şi că literatura te-ar putea împiedica să ţi-o formezi, lucrurile nu stau deloc aşa. Navigarea pe internet, de pildă, îţi poate aduce deodată mai multe informaţii decât cititul unui volum de literatură, dar o carte îţi aduce un univers coerent. Nimeni nu-şi propune să formeze o societate de intelectuali sau de poeţi, însă pentru orice ai face în viaţă, a avea cunoştinţe din diferite domenii te ajută în primul rând să te înţelegi pe tine însuţi, apoi pe ceilalţi, te ajută să faci legături şi să înţelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău.

Care sunt cărțile din catalogul vostru pe care le-ați recomanda ca prime lecturi care să le trezească micuților pofta de citit?

Încă nu avem prea multe cărţi pentru „primele lecturi”, ne pregătim să-i invităm la Bookfest pe cei mai mici să descopere cele mai frumoase albume create pentru copii. Unul dintre titlurile pe care le pregătim pentru acest târg este Regele tuturor sălbăticiunilor de Maurice Sendak, un clasic al literaturii pentru copii.

Pentru cei care deja citesc singuri, avem însă foarte multe cărţi frumoase, de care cei mici s-ar putea îndrăgosti: Ursuleţul Winnie Puh de A. A. Milne, Aventurile lui Peter Iepuraşul de Beatrix Potter, Povestea unchiului Shelby despre Lafcadio, leul care nu s-a lăsat păgubaş de Shel Silverstein, Cometă în Momilandia şi Aventuri în Momilandia (BD) de Tove Jansson, cărţile lui Roald DahlMatilda, Charlie şi fabrica de ciocolată ş.a.

Apasă fără frică

Articol de Andreea Mazilu

După 1989, BD-ul românesc iese şi el din umbra regimului comunist şi începe să se dezvolte rapid. Dintre cele mai populare reviste de benzi desenate ale anilor ’90, merită să fie amintite Universul copiilor, Bucuria Copiilor şi Carusel. În 1990 apare pentru prima oară Universul Copiilor, urmașa Cutezătoriilor, probabil cea mai îndrăgită revistă pentru copii din perioada comunistă. Găsim aici lucrări ale pictorului Valentin Tănase, celebru pentru diversitatea plastică a lucrărilor sale, de la benzile desenate de care era pasionat în tinereţe, până la picturi, sculpturi sau mozaicuri prezente acum în colecţii particulare din ţară sau străinătate. Un alt artist care îşi continuă activitatea în această revistă este Puiu Manu, celebru pentru benzile desenate din Arici Pogonici. Acesta îşi începuse activitatea în 1957, în revista Cravata Roşie, cu banda desenată „Comoara lui Montezuma”. Însă, cel mai celebru desenator al revistei este Valentin Cristescu, care debutează în Universul Copiilor cu banda desenată „Bubu şi Clementina”,  o ţestoasă şi o bufniţă care devin mascotele revistei. În 1996, odată cu moartea lui Ovidiu Zotta, redactorul-șef, revista își încetează apariția.

Bucuria Copiilor, urmașa Luminiței, apare tot în 1990 şi funcţionează până în 1996, când dispare de pe piaţă din lipsă de fonduri. Este o revistă de format mare, unde publică atât Valentin  Tănase și Puiu Manu, cât şi Burschi şi D. Dobrică, care este şi redactorul-șef al publicaţiei. Carusel este considerată de pasionaţi cea mai bună revistă de bandă desenată românească de după 1989. Înființată în 1990 de Nicolae Frânulescu și Sandu Florea, revista este plină de BD-uri color, atractive şi foarte bine realizate. Carusel își încetează apariția din cauza morţii lui Nicolae Frânculescu şi a plecării lui Sandu Florea în America, unde realizează benzi desenate pentru  Marvel Comics.

revista Carusel

În ultimii ani, au fost organizate multe expoziţii şi manifestări urbane menite să atragă noi pasionaţi ai genului. Muzeul Benzii Desenate, proiect al artistului Alexandru Ciubotariu, a funcţionat timp de 120 de zile, între 16 iunie şi 16 octombrie 2011. Aflat la etajul 4 al Muzeului Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, Muzeul Benzii Desenate a beneficiat de mai multe spaţii expoziţionale, o mediatecă (bibliotecă şi spaţiu de colecţie), o zonă destinată creaţiei şi atelierelor şi un spaţiu pentru dezbateri. Accesul vizitatorilor a fost gratuit iar aceştia au putut să admire expoziția permanentă cu lucrări despre istoria benzii desenate româneşti şi patru expoziţii temporare destinate lucrărilor contemporane. Timp de aproape cinci luni, în acest spaţiu au avut loc conferinţe consacrate zonelor paralele cu BD (caricatură, animaţie, ilustraţie de carte), dezbateri cu participarea unor autori şi editori, ateliere de creaţie, sesiuni de live drawing, lansări de carte, proiecţii de filme şi concerte.

Salonul Internaţional al Benzii Desenate din România

Salonul Internaţional al Benzii Desenate din România, ajuns deja la a 23-a ediţie, îşi propune să aducă în ţară BD-uri internaţionale, să premieze artiştii locali şi să permită familiarizarea publicului românesc cu diversitatea genurilor şi stilurilor benzilor desenate din întreaga lume. Ediţia de anul trecut a Salonului, desfăşurată la Muzeul de Artă din Constanţa, i-a avut printre invitaţi pe Andrei Moldovan şi Mihai Ionaşcu, creatorii seriei BD Harap Alb continuă…. Tot în 2013, România a fost gazda celei de-a treia ediţii a Salonului European de Bandă Desenată și a East European Comic Con, ceva nemaivăzut pe la noi. Comic Con-ul se va organiza și în primăvara asta, la fel și festivalul Otaku, care promovează mai degrabă artiștii japonezi.

Nu în ultimul rând, trebuie să amintim Revista Comics, spațiu în care s-a exprimat în ultimii ani noua generație a creatorilor români de benzi desenate, și grupul Dezarticulat, din care fac parte cei doi coordonatori ai atelierului nostru de benzi desenate.

Surse foto: Bookaholic, Benzi desenate românești

BIBLIOGRAFIE:

Apasă fără frică

Articol de Andreea Mazilu

Benzile desenate au ajuns pe teritoriul românesc în ultimii ani ai secolului XIX, mai întâi preluate din reviste europene, şi apoi ca produs autohton. Prima revistă care a adus banda desenată în România a fost „Amicul Copiilor”, revistă publicată în 1891 şi condusă de B.P.Haşdeu. În paginile publicaţiei se găseau poveşti pentru copii scrise de Creangă, Slavici, Eminescu, precum şi „poveşti în imagini”, copiate din revistele de specialitate germane şi austrice.

Amicul copiilor

În anii următori, „Amicul Copiilor” este înlocuită de o nouă publicaţie pentru copii, „Revista Copiilor”. Aceasta apare bilunar, între 1896 şi 1897, are 24 de pagini alb negru şi format de carte. În numerele 1 şi 2 ale revistei sunt publicate primele benzi desenate româneşti, Pisica Spălată şi Măseaua Babei. Acestea îi aparţin lui Constantin Jiquidi, un celebru desenator şi caricaturist român. Modelul introdus de Jiquidi, format din 4 casete pe pagină cu text în versuri, este folosit timp de 50 de ani de caricaturiştii români. Totuşi, anii următori sunt în continuare plini de reproduceri ale benzilor desenate americane, franceze, italiene.

Pisica spălată

Situaţia se schimbă după primul război mondial când apar noi desenatori români şi benzile desenate încep să se diversifice. Tot atunci se naşte şi primul erou românesc de benzi desenate, Haplea. Prima sa apriţie este în anul 1924, în revista „Dimineaţa Copiilor”, supliment al ziarului „Adevărul”. Haplea a fost imaginat de Nicolae Batzaria, prozator şi publicist de origine aromână. Ca om politic, Nicolae Batzaria a ocupat timp de opt ani un loc de senator în Parlamentul Imperiului Otoman. De asemenea, a fost directorul primului ziar aromân editat în România, „Deşteptarea” (1908). În timp ce era redactor al revistei „Lumea Copiilor”, Batzaria s-a îndreptat spre literatura pentru copii, unde a devenit cunoscut sub numele de Moş Nae. Aventurile lui Haplea pot fi urmărite şi în zilele noastre, într-un ziar din Croiova, desenat de Viorel Pîrligras.

În 1939, săptămânalul „Curentul pentru copii şi tineret” publică primul roman în imagini românesc, cu scenariul realizat de Marin Iorda şi desene de Ion Drugă. Acesta prezintă povestea fantastică a unui avion realizat la fabrica de aeronave din Braşov care descoperă o „insulă de argint” în Oceanul Indian. La sfârşitul aventurii de 30 de săptămâni, Insula de Argint devine prima colonie românească, aflată sub conducerea regelui Carol al II-lea.

În timpul celui de-al doilea război mondial, şi benzile desenate româneşti se înrolează şi apar noi personaje care luptă pe un front grafic cu propaganda bolşevică. Un astfel de erou naţional este Soldatul Neaţă,  desenat de Neagu Rădulescu, grafician şi prozator. Păţaniile acestui simpatic soldat sunt atât de populare încât aventurile sale au fost adunate în două cărţi, publicate în 1942 şi 1943.

La începutul perioadei comuniste, numărul benzilor desenate româneşti scade considerabil. Odată cu naţionalizarile editurilor şi tipografiilor în 1948, producţia de romane şi albume de benzi desenate româneşti este oprită. Chiar şi în aceste condiţii, între anii 1960 şi 1970, BD-urile româneşti înfloresc şi se dezvoltă rapid. Reviste precum „Licurici” (1947-1949), redenumită mai târziu „Cravata Roşie” şi „Cutezătorii” devin suport creativ atât pentru artişti, cât şi pentru amatorii de benzi desenate. Apar personaje noi şi moderne, iar cele vechi sunt readuse la viaţă, precum Haplea şi întreg alaiul său. De asemenea, BD-urile devin din ce în ce mai apreciate şi căutate. Săptămânalul „Cutezătorii”, una dintre cele mai longevive publicații pentru copii şi tineret din România (1967-1989; relansată în 2006), oferă cititorului proză scurtă şi poezie patriotică, romane în foileton şi doar două pagini de bandă desenată pe număr. Cu toate acestea însă, în paginile Cutezătorilor au debutat şi publicat o întreagă generație de caricaturişti şi desenatori BD români.

din revista Licurici

În  1970 are loc o nouă premieră pe scena BD-ului românesc. Revista „Cutezătorii” colaborează cu celebra publicaţie franceză, „Pif Gadget”, şi organizează primul concurs de bandă desenată pentru cititori, fapt ce marchează formarea şi încurajarea unei noi generaţii de artişti desenatori. În anii următori se observă o modernizare a BD-urilor româneşti, încep să fie tratate teme neabordate până acum, dar foarte populare în benzile desenate internaţionale. Apar astfel romane grafice SF, istorice şi de aventuri.

Surse foto: Anticariat TopBooks, Revista Comics, Revista Comics.

BIBLIOGRAFIE:

***

Academia Motanov vă așteaptă la superatelierul de BD!

Apasă fără frică

Articol de Ionuț Petraru

Acum, dacă am trecut de partea istorică a benzilor desenate, a venit momentul să vedem cum se diferenţiază ele în funcţie de locul din care provin. Asta-i partea faină, e ca şi cum ai compara un ardelean cu un moldovean. Amândoi au cap, trunchi, mâini şi picioare, dar când deschid gura parcă n-ai mai spune că seamănă. Aşa e şi cu BD-urile. Ai tendinţa să spui că toate sunt la fel, dar când pui una americană lângă una din Europa sau Japonia, începi să distingi nuanţele fiecăreia.

Pentru început, trebuie să înţelegem că benzile desenate sunt foarte răspândite astăzi şi este greu să le compari făcând apel la cele mai mici detalii. Prima diferenţiere pe care trebuie să o facem este după format. Aici ne referim la mărime, număr de pagini, dacă sunt color sau alb negru şi felul în care se citesc.

Majoritatea BD-urilor sunt de mărimea unei reviste normale, au aproximativ 30 de cm înălţime şi 20 lungime, sunt color în totalitate, se citesc de la stânga la dreapta şi au în componenţă 32 de pagini (cele americane) sau minim 48, în cazul celor europene. Singurele benzi desenate care fug de aceste reguli, precum şi de celelalte, sunt cele japoneze. Ele poartă denumirea de Manga şi nu au număr de pagini fix. De obicei sunt publicate săptămînal, în reviste de profil, pe capitole, care pot avea de la 7-8 pagini până la 20-30 şi se regăsesc, după anumite perioade de timp, în volume, numite Tankōbon, care au în jur de 200 de pagini. Manga se citesc de la drepta la stânga şi sunt alb-negru.

Am stabilit formatul BD-urilor, urmează să vedem ce fel de subiecte tratează ele. La acest capitol, cele mai particularizate benzi vin din Statele Unite, unde în mare parte regăsim personajul erou/super-erou. Titlurile primelor reviste de BD americane indică şi genurile preferate de aceştia: Detective Comics (unde a apărut Batman), Actions Comics#1 (Superman), Crime SuspenStories etc. Personajele americane au întotdeauna puteri supranaturale şi salvează lumea de la pericole. Devine deja de prisos să-i amintim pe Spiderman, Hulk, Wolverine, Green Lantern sau Watchmen.

Detective Comics - Batman

Pe de altă parte, benzile desenate europene aduc în centrul atenţiei poveştile de aventuri. Cele mai bune exemple aici ar fi Aventurile lui Tintin (Belgia), Asterix (Franţa), The Beano (UK) sau Tex Willer (Italia). E drept că situaţia BD-urilor europene este puţin mai delicată. Fiecare ţară a dezvoltat o cultură proprie în ceea ce priveşte modul de abordare a unei poveşti şi de aceea nu-i chiar corect să generalizăm. Francezii și belgienii merg de obicei pe mână personajului-copil (sau cu o atitudine copilăroasă) aventurier, italienii preferă personajul matur, iar britanicii fac apel la comicul de situaţie.

Tin Tin main cast

Fugim repejor în Japonia şi dăm peste cea mai diversificată gamă de BD-uri. Manga nu au limite când vine vorba de subiectul abordat. Sunt atât pentru adulţi cât şi pentru copii şi se împart în foarte multe genuri, de la acţiune, horror, fantasy, aventuri, SF, până la romance, dramă şi cine ştie câte mai sunt. Pentru a fi mai uşor de ţinut sub control această diversitate, japonezii au împărţit Manga în trei mari ramuri: Shonen Manga (unde găsim acţiune, suspans şi aventură), Shojo Manga (romantice) şi Dojing (pentru adulţi). Dar să nu vă închipuiţi că astea sunt toate, există zeci de alte ramificaţii pentru fiecare gen.

Uff! Gata cu formatul şi conţinutul BD-urilor, mai rămâne de văzut cine şi cum le realizează. Pentru a face o bandă desenată trebuie să ai mai întâi povestea, deci implicit şi un scriitor, să realizezi un scenariu (cine, ce şi când spune), iar în cele din urmă să desenezi (aşadar, mai avem nevoie şi de un desenator).

În cazul Japoniei, scriitorul şi desenatorul sunt una şi aceeaşi persoană. Acesta se numeşte mangaka şi se ocupă singur de realizarea unei singure serii Manga. Cei mai recunoscuţi şi mai buni mangaka sunt: Eiichiro Oda (One Piece), Noriaki Kubo (Bleach) şi Akira Toriyama (Dragon Ball).

Pe de altă parte, BD-urile europene şi americane au în spate echipe formate din desenatori, scriitori, scenarişti, oameni care colorează schiţele ş.a. Un exemplu de astfel de echipă ar fi creatorii benzii britanice 2000 AD: Alan Moore, Neil Gaiman, Grant Morrison, Brian Bolland şi Mike McMahon. Totuşi, cele mai bune echipe, din mână cărora au ieşit benzi desenate care au făcut istorie, au fost cele formate din doi oameni (desenator şi scriitor), cum ar fi: Stan Lee şi Jack Kirby (Hulk, Cei Patru Fantastici, X-men etc.); Grant Morrison şi Frank Quitely (Superman, Batman şi Robin ş.a.); sau Alan Moore şi Dave Gibbons (Watchmen).

La o privire fulgerătoare asupra BD-urilor, cam acestea sunt informaţiile pe care trebuie să le deţinem neapărat. Totuşi, să nu vă inchipuiţi că ce am spus eu aici e tot ce puteţi şti. Există benzi desenate pe toate continentele şi aproape în toate ţările (dacă nu chiar în toate) şi fiecare poate să aibă o particularitate în plus sau în minus faţă de normele generale. Rămâne la alegerea voastră ce şi cât vreţi să ştiţi. Dar de ajuns cu mustăceala…

***

Academia Motanov vă așteaptă la superatelierul de BD!

Apasă fără frică

Articol de Ionuț Petraru

Benzile desenate (BD) au existat dintotdeauna, dar nu pe hârtie și nu sub forma pe care o cunoaștem astăzi. Primele manifestări se pot vedea pe Columna lui Traian (unde se spune o poveste prin imagini sculptate), în hieroglifele egiptene, desenele grecești și tapiseriile din Evul Mediu, care combinau imagini și text (Tapiseria Bayeux). Pe hârtie, strămoșul benzii desenate este scrierea religioasă. Au fost publicate diferite versiuni illustrate ale Bibliei astfel încât, cel care nu ştia să citească, să înţeleagă mai uşor Creştinismul. Dacă luăm în considerare aceste forme antice de exprimare, ca precursori ai BD, nu este greșit să-i dăm și omului preistoric, iscusit scrijelitor de grote, drepturi de participare. Cu toate acestea, nu putem vorbi cu adevărat de BD până la apariția tiparului, a presei și a unui public activ.

Secolele 17 și 18 aduc primele distincții și caracteristici care vor turna temelia benzilor desenate. Apare presa tipărită, iar centrul de interes al acelor vremuri se mută ușor-ușor de la religie, la politică și viață socială. Oamenii încep să simtă nevoia de divertisment, iar satira și caricatura pun stăpânire pe publicațiile vremii. Tot atunci ia naștere un element de bază al BD, căsuța/bula de text („speech bubble”), folosită pentru a numi un personaj sau pentru a explica o acțiune. Abia mai târziu, Richard F. Outcault folosește bula de text pentru dialogul dintre personaje.

Primul creator al unei BD, apropiată de forma actuală, este William Hogarth (1697-1764). El pune opt schițe separate la un loc pentru a da forma unei povești lucrării sale despre moralitate. Au mai existat și alți scriitori care au folosit metoda lui Hoghart, dar munca lor era încă departe de seriile desenate cu Superman, Spiderman și Batman din secolul 20.

Diversificarea ziarelor și a revistelor, de după 1800, aduce în atenție ilustrația. Editorii și-au dat seamă că textul nu este de ajuns pentru a-l face pe cititor să înțeleagă subiectul unui articol și au început să introducă în pubicațiile lor schițe/desene/caricaturi. The Glasgow Looking Glass (1826) ar putea fi considerată, din punct de vedere tehnic, prima BD. Publicația britanică viza moda și politica din acea perioadă și se folosea de imagini succesive și text pentru a spune o poveste. De asemenea, aceasta utiliza caricatura, satira și bula pentru text. Cel mai important caricaturist de la acea vreme a fost Rodolphe Topffer, un elvețian care trăia în Franța. Lucrările lui erau, de fapt, niște povești illustrate și, datorită succesului pe care l-au avut la public, au fost republicate în alte țări din Europa și în SUA.

De la acest punct, ilustrațiile, în special cele satirice, au devenit tot mai populare. În 1845, ele capătă denumirea de „cartoons” (schițe făcute în creion sau cărbune, care urmează a fi pictate). Publicații din Marea Britanie (Punch), Franța (Le Charivari), Germania (Fliegende Blatter) și SUA (Judge și Puck) fac apel la această nouă metodă pentru a critica politicieni sau pentru a scoate în evidență problemele de zi cu zi ale societății, într-un mod amuzant.

Cu pași mărunți, pe piață încep să apară revistele de umor, iar în paginile acestora iau naștere primele personaje de BD, cum ar fi Ally Sloper, un moșuleț leneș și neîndemânatic, cu nasul roșu, care trece prin tot felul de peripeții. Ally a fost creat de C. H. Ross și ilustrat de soția sa, Emilie de Tessier, și a debutat în revista britanică Judy (1867). Poveștile lui Ally au crescut repede în popularitate, astfel că în 1884 apare o revistă dedicată acestui personaj, cu opt pagini tipărite alb-negru și peste 350.000 de cititori, cei mai mulți dintre ei fiind oameni din clasa muncitoare. După succesul lui Ally Sloper, în Marea Britanie apar și alte reviste de umor care conțineau benzi desenate, Comic Cuts și Illustrated Chips, iar pasul spre BD propriu-zise este aproape făcut. Primele semne vin din SUA, unde R. F. Outcault începe să folosească „bula de text” și imaginile pentru a spune poveștile personajelor sale, el fiind considerat și inițiatorul benzilor desenate moderne. Cea mai renumită lucrare a lui Outcault este „The Yellow Kid”.

Ally SloperYellow Kid

După 1900, industria BD-urilor a început să prindă un contur vizibil. Dacă până acum, poveștile illustrate aveau mai degrabă subiecte politice și sociale, de la acest moment ținta revistelor de umor sunt copiii. Între 1920 și 1930 s-au publicat foarte multe benzi desenate, dar de mici dimensiuni și de obicei în paginile revistelor sau ziarelor umoristice. Din această cauză, unii editori s-au gândit să pună aceste benzi la un loc, în mai multe antologii. Cele mai cunoscute benzi de atunci, din UK, sunt The Dandy și The Beano. Tot în acea perioadă, în Belgia apare un supliment de ziar cu benzi desenate numit Aventurile lui Tintin, model urmat mai târziu și de ziarele americane.

Încet cu încetul, s-a format o piață a benzilor desenate, iar la 1938 revista americană dedicată BD-urilor de acțiune, Action Comics#1, a publicat povestea lui Superman. Popularitatea lui Superman a decis, practic, unghiul de abordare al benzilor din SUA, bazate în general pe un personaj super-erou. După 1956, în America sunt fondate și primele companii de benzi desenate, cum ar fi DC Comics, care pubică poveștile lui Flash, Green Lantern și mai târziu Batman, sau Marvel cu „Cei patru Fantastici” sau „Spiderman”.

Istoria BD-urilor a început în Europa, a continuat în America, dar a avut și are un parcurs interesant și în Asia. Mai exact, Japonia. Aici BD-urile sunt cunoscute ca manga și au devenit populare după cel de-Al Doilea Război Mondial, când Osamu Tezuka a mărit numărul paginilor unei serii de BD de la cateva zeci, la câteva sute. A încercat să dea benzilor sale forma unui film, inspirat și de animațiile Disney. Astăzi, manga este un gen cunoscut la nivel mondial și acoperă subiecte din toate categoriile și pentru toate vârstele. Datorită longevității unei singure serii de benzi desenate, japonezii au început să realizeze și filme după acestea, care poartă denumirea de anime. Cele mai cunoscute anime realizate după manga sunt Dragon Ball, Naruto și One Piece.

Dragon Ball

Foarte multe dintre filmele pe care le vedem astăzi au ca punct de plecare BD-urile: Superman, Spiderman, Batman, Captain America, Alien vs. Predator, Ghost Rider, Hulk, Iron Man, Justice League, X-Men, The Smurfs, Asterix and Obelix şi altele. De fapt, acum un secol, BD-urile erau pentru oameni exact ceea ce sunt filmele pentru noi. O metodă de a înţelege mai uşor realitatea, de a visa la întâlniri cu extratereştri albaştri sau un strop de amuzament după o zi obositoare.

Despre diferenţele dintre benzile desenate la nivel global, modele de personaje, tipuri de povestiri şi subiecte abordate vom discuta în următorul articol. Până atunci, încercaţi o bandă desenată. Nu muşcă!

***

Academia Motanov vă așteaptă la superatelierul de BD!

Apasă fără frică

Suntem tare mândri că am prins de coadă acești doi pisoi care, după cum veți citi, scriu atât de bine. Ei vor scrie pe blogul Academiei Motanov unul-două articole pe săptămână fiecare, pe teme legate de atelierele noastre pentru copii. Să facem prezentările!

Ionuț Petraru

Ionuț Petraru

Veneam din Focșani. Orașul are două străzi și patru mașini care de obicei sunt parcate în fața secției de poliție. Prima oară am stat șase zile în București. Am dat examenul de admitere la Facultata de Jurnalism și Științele Comunicării, am vizitat Cișmigiul și Herăstrăul, am fost admis, m-am întors acasă. Pentru mine Capitala era un loc verde și frumos. Apoi m-am și mutat în „orașul cu metrou”. M-au întâmpinat foamea, gândacii de cămin, spălatul hainelor la mână, aglomerația, hărmălaia, secretariatul facultății și cărțile de teorie, care începuseră să-mi ucidă pofta de a citi. Atunci am decis să devin asasin. Glumesc. Nu fac ce-mi place pentru bani.

În primul an de facultate mi-am perfecționat discursul de prezentare: „Salut! Sunt Ionuț (de multe ori și Petraru) și am venit la Jurnalism pentru că.” Chiar dacă o făceam pe antisocialul, am cunoscut oameni mișto cu care am mai epuizat câte o bere. Tot cu ei am început să descopăr și culoarea Bucureștiului. Cenacluri, workshop-uri, lansări de carte, concerte, anticariate… lista e lungă. Cert este că am supravieţuit până în anul trei de facultate cu ajutorul evenimentelor de acest tip. Şi a conservelor.

Sunt conștient că cele mai multe persoane știu ce vor să facă și unde trebuie să ajungă. Eu nu vreau să știu. Îmi place să experimentez și să învăț cât mai multe (de obicei prin studiu individual). Așa am reușit să intru în lumea șahului, să joc tenis de  masă, să învăț tot felul de programe de editare foto, audio, video etc. Pe lângă acestea, am o relație specială cu anime-urile, filmele bune și vinul roșu.

Niciodată nu am vrut să fac ceva anume, dar toate acţiunile mele au avut un trunchi comun, din care fac parte: scrisul, cititul, imaginaţia, arta şi probabil altele în legătură directă cu acestea, dar care nu îmi vin acum în minte. Ideea e că, aşa cum am spus şi mai sus, nu fac ce-mi place pentru bani. Şi dacă o activitate implică un cuvânt cheie din trunchiul meu de pasiuni, atunci sunt încântat. Aşa m-am gândit să intru şi în gaşca lui Motanov.

Andreea Mazilu

Andreea Mazilu

E un oraş mare pentru un pisoi ca tine. Aşa îmi povestea mama. Am fost singurul pui al familiei, ai mei m-au răsfăţat şi protejat, dar nu prea m-au lăsat să ies din casă. Eram deja mare când am început să explorez Bucureştiul în care am crescut. M-am rătăcit de câteva ori, mi-am făcut prieteni şi, cumva, am ajuns la facultate. De ce jurnalism, nu ştiu să-ţi spun, dar poţi să fii sigur că toţi profesorii sunt măcinaţi de această curiozitate. De cele mai multe ori însă, „pentru că-mi place să scriu” este un răspuns satisfăcător. Acum sunt în ultimul an şi încerc să-mi dau seama ce înseamnă „licenţă”. Am căutat cuvântul în dicţionar, dar tot nu m-am lămurit ce vor oamenii aştia de la mine.

În timpul liber mă visez geniu creator sau măcar designer. Îmi place să imaginez colecţii vestimentare care rămân doar pe hărtie, împletesc şi cos, construiesc bijuterii şi alte mărunţişuri. Aş vrea să mă modernizez, am auzit la facultate de design digital şi mi-ar plăcea să fac asta, dar încă nu ştiu niciun program de editare. Dacă mă cauţi prin oraş, s-ar putea să nu mă găseşti. Sunt un pisoi cam leneş şi prefer să moţăi pe un fotoliu sau să mă uit la filme, în intimitate. Uneori mă delectez cu puţină ciocolată sau lapte slab alcoolizat.

Pe Motanov l-am cunoscut de curând. Mi-a propus să ne jucăm împreună, probabil a auzit că mă descurc bine cu ghemele. M-a cucerit cu şarmul şi experienţa sa, mi-a explicat despre Academie şi cum plănuieşte să-şi împartă cunoştinţele cu toţi copiii care vor să-l cunoască. Bineînţeles că am acceptat imediat să-l ajut, îmi plac oamenii şi puii lor. Sunt sigură că o să fie o experienţă plăcută şi o să încerc să-mi îndeplinesc sarcinile cât mai bine. Din păcate nu stau prea bine cu timpul, dar mă descurc. Până atunci însă, îmi pare bine de cunoştinţă. Numele meu este Andreea şi îţi urez bun venit pe blogul Academiei Motanov!

Apasă fără frică