Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search
Archives

Îi mulțumim lui Ediz Isal (13 ani) pentru impresiile lui despre ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

valentin-petkov-i03NbP3Wv9I-unsplash

Nu am ținut un jurnal al atelierelor. Acum îmi dau seama că nu vreau să se termine, chiar dacă a început școala și e mai complicat, pentru că nu mai am timp. La început mi-a fost puțin greu, o grijă în plus, apoi am descoperit că-mi face plăcere să scriu. Cel mai mult îmi plac poveștile cu acțiune și umor, poate pentru că vara asta nu m-am putut desprinde de Agatha Christie, toate cele cinci cărți citite au fost scrise de ea. Îmi place să intru în pielea personajelor, să-mi imaginez personaje, să le înțeleg, să ghicesc ascunzișurile și să mă surprindă finalul unei cărți polițiste.

Mi-am dat seama că imaginația trăiește cu tot ce fac, când m-am gândit la povestea despre corb am avut în minte un film văzut în vara asta, Bătrânul și marea, nu știu exact de ce. Poate pentru că m-a impresionat vocea naratorului sau bătrânul care iubea natura, nu doar se lupta cu ea, iar în același timp se recunoștea în băiatul singuratic care-l ajuta.

Faptul că am avut aceeași temă și textele au fost atât de diferite mi-a plăcut enorm. A fost important să le discutăm pe fiecare în parte. Părerile obiective ale celorlalți sunt interesante și am învățat din ele.

Nu am scris ca la școală, nu mi-au plăcut niciodată expresiile frumoase forțate, prea dulci. La școală scriam ceva neconvingător, când eram mai mic, pentru că aveam impresia că trebuie să scriu adevărul. Cumva scriam despre mine și expresiile frumoase pe care le căutam erau false. Acum am înțeles că ceva imaginat poate să spună ceva mai adevărat decât dacă încerc să povestesc o întâmplare adevărată, cu multe amănunte în care mă pierd. M-a ajutat și o carte de scriere creativă cu tot felul de teme ciudate pe care trebuia să le dezvolt. Și mama m-a ajutat.

Am început școala pregătit și vă mulțumesc!

Ediz

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Ediz Isal (13 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

balazs-busznyak-El5zuQAtfeo-unsplash

— Bună ziua! Biletele la control și actul de identitate vă rog!
— Desigur! Chiar acum, să-l găsesc.
Controlorul era un om serios și solid, cu o expresie amenințătoare. Nu avea timp pentru neatenția unui pasager visător.
— Poftiți!
— Călătorie plăcută. Îmi răspunde pe un ton plictisit și aspru, dar în același timp și suspicios.
Priveliștea de pe geam nu era atractivă, așa că mă întorc la rebusul meu. Rezolvasem deja trei rânduri și nu mai aveam multe. Dintr-odată se zguduie tot trenul și aud o bubuitură puternică, asemănătoare unei explozii. În acel moment s-a instaurat haosul în tren, toată lumea țipa și alerga de colo-colo disperată.
— O să murim! Până aici ne-a fost!
— Nu credeam că o să mor așa de tânără, oh, doamne!
Încercând să-mi păstrez calmul, traversez cele șapte vagoane, sala de mese, înca trei vagoane pentru clasa întâi și ajung în vagonul angajaților. Toți erau panicați, dar în același timp erau ordonați și încercau împreună să rezolve problema.
— Ce s-a întâmplat? Strig eu disperat.
— Nu știm încă, așteptăm răspunsuri de la conductor sau de la echipa tehnică, se cercetează chiar acum care este problema și de unde a provenit. Vă rugăm să vă păstrați calmul, totul se va rezol..
Nu apucase să-și termine fraza că în următoarea clipă se deschise ușa din celălalt capăt al vagonului și intră în grabă conductorul, transpirat tot și plin de praf.
— A avut loc o explozie la motor, va trebui să așteptăm un inginer. Am contactat asistența, va dura 2-3 zile pană ajunge, trebuie să anunțăm pasagerii.
— Mă scuzați, aș putea să văd eu ce pot sa fac la motor, am absolvit facultatea de inginerie mecanică la München și am un magazin de piese și reparații în Hamburg. Mă ocup în general de motoare de mașini sau motociclete, dar cred că pot să vă ajut, în funcție de problemă.
— Desigur, orice ajutor este de folos, urmați-mă!
După vagonul angajaților urmează locomotiva, acolo se alimenta motorul. Nu se vedea niciun fel de defecțiune, dar conductorul mă conduce afară. Acolo văd unul dintre cilindri spart, cu urme de arsuri pe el. Desfac valvele de la el și le închid ca să-l pot scoate.
— Nu este o problema așa de gravă, mă pot duce să-mi iau din vagon trusa de scule și să repar problema.
— Am înțeles, dacă aveți nevoie de ceva nu ezitați să mă chemați.
— Nu va fi nevoie, vă mulțumesc pentru amabilitate.
— Eu vă mulțumesc pentru ajutor.
Mă urc înapoi în locomotivă, trec prin vagonul angajaților, controlorul care mi-a cerut biletele în continuare mă privea cu aceeași expresie amenințătoare pe care o avea si când mi-a perforat biletul. Trec din nou prin vagoanele de la clasa întâi, toți pasagerii erau disperați și din cale afară de panicați. Uneori, acest sentiment, pe care oamenii din jurul meu îl au, îmi da o stare de bine, nu prea pot înțelege de ce, dar îmi dă o stare bună. Trec de sala de mese și ajung în vagoanele de la clasa a doua, mă duc până în penultimul vagon, cel în care îmi lăsasem geanta, scot imediat trusa de scule și o pun pe masă împreună cu cilindrul. Îmi deschid trusa, nu apuc să-mi scot ciocanul, că din spatele meu aud, în engleză:
— Martin Sheppard?
— Poftim? Mă cheamă Franz Hoffmann, cred că greșiți persoana.
— S-a terminat totul, domnule Sheppard, știm că vreți să bombardați trenul acesta în care se afla guvernatorul Angliei. Nu mai aveți nicio șansă de scăpare. Sunteți arestat.
Nu mai aveam nicio cale de scăpare, m-au prins. În timp ce eram încătușat, vedeam în cealaltă parte a vagonului un chip cunoscut, nu l-am văzut prea clar de prima dată, dar nu mi-a luat prea mult să-l zăresc pe controlor, care rânjea. Nu credeam că acel bărbat a zâmbit vreodată în întreaga sa viață, dar era din cale afara de amuzat. Agenții mă conduc până la ieșirea din tren, care era chiar lângă locul în care se afla controlorul, s-a uitat la mine în tot timpul acela, nu și-a luat ochii de la mine.
— A fost un plan ingenios, trebuie să recunosc, nu cred că mai este nimic de zis, îți vei petrece restul vieții în închisoare. Ai ceva de zis?
Acum mă aflam într-o cameră de interogatoriu de la Scotland Yard, tot planul meu a fost în zadar, dar era o întrebare în mintea mea la care nu găseam răspuns.
— Cum ați aflat că sunt eu, cum ați aflat ce voiam să fac?
— Vezi tu, aveam un om de încredere în trenul ăla, un vechi prieten din copilărie, am trecut prin multe cu el. Investigația noastra a arătat ca s-ar putea să fie un atac asupra guvernatorului, în călătoria sa spre întâlnirea de la Viena. Acel prieten despre care începusem să-ți povestesc lucra chiar pe acea linie de tren, de la Mainz până la Regensburg. Mi-a spus că ne va ajuta în găsirea suspectului dacă va avea orice indiciu de folos. Ne-a povestit de un anume Franz Hoffmann, care avea două acte de identitate pe care le-a zărit în timp ce îl căuta pe cel fals, primul era german, cel pe care i l-a prezentat, iar al doilea era englez, cu un nume pe care nu a avut timp să-l citească, dar a reținut inițialele. Din lista noastra de suspecți dumneavoastră făceați parte, iar restul nici nu se aflau la bord sau în Germania. Cu toate acestea, sper că v-am lămurit.
Se auzi un ciocănit puternic în ușă. Inspectorul își întoarse capul imediat.
— A sosit transportul tău, e timpul să mergem!

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Maria Bia (10 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

valerie-elash-HNCX1RT1qRk-unsplash

Salut, după cum vedeți, în această poza sunt eu și Maria. Ea e mereu comodă când e acasă, așa că nu dă bine în poza, dar eu… Mă las singur fără cuvinte. Poate ar trebui să fiu un star canin sau ceva… Ar trebui sa vorbesc cu Maria despre asta, nu e o idee rea.

În fine, mi s-a comunicat că ar trebui să vorbesc despre Maria și nu despre mine. Din păcate.
Se pare că ea mi-a comandat acest mesaj de la profesoara ei de creativ. Ori mă lasă să vorbesc despre mine, ori îmi dă un os. Dacă nu primesc nici una, nici alta, nu îmi place de ea. Uite un lucru cu care nu suntem de acord, Maria.

În orice caz, ea e foarte drăguță și veselă. Uneori e și enervantă pentru că vine spre mine, dar nu mă mângâie. Totuși am o părere bună despre ea. Mai ales când mă freacă pe burtă… AH! Dar, să știți, nu am fost corupt. Încă…

Ea are o mână fină și blândă. Mereu mă face să râd când sperie pisica în locul meu. Uneori povestește cu bunicul ei pe balansoar, alteori cu mine.

Din când în când mă face să fac tot felul de trucuri, dar îmi convine atâta timp cât primesc ceva la final. Când mă vede că latru la ea să îmi dea și mie ce mănâncă, mereu o face. E înțelegătoare, deși rar și arțăgoasă. Râde de mine când mă las cu burta în sus sau când sar, o citez „Ca un iepure mutant”. Sunt într-adevăr un câine mare. O corcitură între husky și… ceva.

Mariei îi era frică într-o vreme de mine. Dar acum ne înțelegem bine. Mereu îmi ia apărarea și mă lasă mai mult afară din cușcă.

O iubesc mult de tot, ca și ea pe mine!

 ***

În tren

Lumea văzută cu ochii mei poate fi complicată și, uneori, neașteptată.

Nu-mi place să ies în evidență, cu atât mai mult să fiu în centrul atenției. În tren îmi place să stau în colțul cel mai îndepărtat – colțul secretelor și prefer să îmi petrec timpul aici și nu acasă. De când mama și tata au divorțat, pentru mine nimic nu mai e ce pare. „Acasă” nu mai există în viața mea, ci doar un loc din amintirile mele încețoșate unde pe vremuri sălășluia veselia, dar acum n-a rămas decât regretul.

În majoritatea timpului mă plimb singură prin parcuri observând cerul sau alergând. Îmi place uneori să stau fără să fac nimic. Să meargă timpul, dar fără mine. Locul meu preferat însă este trenul. El mereu duce o rutină zilnică, dar și un secret. Acolo nimeni nu mă poate certa sau să-și facă timp pentru mine. Toată lumea e ocupată și nu-mi poate observa tristețea.

Într-o zi, pe când urcam în tren cu ghiozdanul atârnând, m-am împiedicat și, cu un bufnet puternic, am căzut. În față mi-a apărut un băiat înalt, cam de vârsta mea, blond, cu ochii de un negru cărbune, dar vesel și cu un zâmbet plăcut și atrăgător. M-a întrebat ceva, dar nu l-am putut auzi căci în spatele lui era o  îngrămădeală asurzitoare. Lumea voia să vadă ce s-a întâmplat. Eu eram amețită și am intrat în panică. Singura opțiune a fost să fug. M-am ridicat și m-am îndepărtat în grabă de mulțime. M-am așezat la locul meu în tren unde nimeni nu mă mai putea deranja. Cu un pas grăbit, a apărut lângă mine și mi-a zâmbit:

— Ți-ai uitat ghiozdanul!

— Nu am observat… am zis, împingând părul în spatele urechilor.

— Poate tu nu, dar eu sunt atent în jur.

— Și acum ce propui? Să îți dau un premiu? Locul întâi se acordă lui…

— Kyle, acesta este numele meu.

— Pff… nu ți l-am cerut! am bombănit eu.

— Dar totuși ți l-am spus.

— N-am de gând să-ți spun numele meu, mi-am dat ochii peste cap.

— Serios?

— Bine. Lily.

— Frumos nume!

— Nu știi nimic despre mine, așa că pleacă!

Am spus atât de tare, încât un domn s-a ridicat și a întrebat:

— Te deranjează, domnișoară?

Dar Kyle l-a întrerupt:

— Nu, domnule, tocmai plecam.

S-a întors spre mine, a schițat un zâmbet și a plecat. Când m-am așezat, am simțit ceva sub mine. Am băgat mâna și am găsit un bilețel mototolit, dar curat. L-am deschis. „Dragă Lily, te aștept în gara WOODSON la 17.

P.S. Așa o să te cunosc mai bine! Kyle”

Fără să vreau, am zâmbit. Și am continuat să o fac multă vreme.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Elisia Ursache (13 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

— Trebuie să înțelegeți că aveți nevoie și de virgulă între voi două! a spus exasperat polițistul Semn de exclamație.
Propoziția „— Haide să mâncăm bunica!” se afla în biroul acestuia de mai bine de o oră.
— Noi nu vom sta despărțite! răspunseră pentru a mia oară la unison „mâncăm” și „bunica”.
Punct și Linie de dialog încercau să le facă să înțeleagă, dar degeaba. Restul cuvintelor din propoziție stăteau mute, neștiind ce să facă. Nu voiau să le supere pe bunele lor prietene prin a le da dreptate polițiștilor, dar nici nu voiau să se facă de râs, umblând pe stradă ca o propoziție scrisă incorect gramatical.
La un moment dat, virgula care trebuia să se alăture grupului și-a făcut curaj și-a mers la „mâncăm” și la „bunica”.
Cele două cuvinte schimbau priviri ca și cum cea mai mare grozăvie se întâmpla chiar în fața lor. Virgulița le-a despărțit și s-a așezat veselă între ele.

— Cum vă simțiți? a întrebat Semn de exclamație.
— Bine… spuseseră „mâncăm” și „bunica”, uitându-se îmbujorate una la alta.

***

Ceasul care crăpa tot

yaniv-knobel-2YWS62tLATA-unsplash
Era odată un ceas care crăpa minutul. Crăpa și lemne și pietre. Distrugea orice lucru.
Acest ceas era și destul de încrezut. Într-o zi, când se antrena la crăpatul pietrelor, ceasul de mână îl întrebă:
— De ce ești așa de crud cu minutul? Ieri era să-i strici de tot limba.
— Sunt așa de puternic… nu mă mai pot limita la crăpatul sticlei, lemnului, pietrei. Vreau să-i arăt lumii de ce sunt în stare, vreau să impresionez lumea cu puterea mea!
— Ești doar un ceas cu o putere mult prea mare! Pe cine ai putea impresiona? Oamenii nu pot vorbi cu tine, iar plantele din casă te urăsc pentru că le-ai distrus un ghiveci acum o săptămână.
— Nici nu mă aștept să mă înțelegi. Acum pleacă și lasă-mă în pace, piticanie!
Furios, ceasul de mână a plecat de îndată și a fost bucuros când a auzit că a crăpat ceasul care le crăpa pe toate.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Maria Ciucu (10 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

rusty-watson-N7VUr4pF44k-unsplash

Într-o zi ca toate zilele, era un tren ca toate trenurile. Mai precis o zi de vineri, şi un tren care mergea spre Bucureşti. Trenul nu are nevoie de vreo descriere sau prezentare, să zicem doar că în tren s-a urcat un bărbat scund, într-un costum în carouri, cu o valiză din piele şi părul galben ca spicul de grâu ieşind rebel de sub pălăria lui elegantă, înclinată puțin într-o parte. Omul a intrat fulgerător în vagon şi s-a aşezat grăbit pe scaun. Trenul porni chiar în aceeași clipă şi ceva acoperit de blană sări pe scaunul liber de lângă el. Bărbatul îşi trase valiza mai aproape de el şi exclamă:
— O pisică!
Pisica îşi linse blana albă şi îl privi plictisită cu ochii ei albaştri.
— Dar a cui este? întrebă o doamnă cu o rochie roşie şi o pălărie de soare galbenă, care stătea lângă bărbatul cu costum în carouri.
— O pisică? ziseră în cor două doamne mai în vârstă şi se uitară nemulțumite în jur. Să o dea cineva afară!
— Nu avem cum, trenul merge! se enervă o mamă cu doi băieți. Cum a ajuns aici?
— Putem să o păstrăm? întrebă unul dintre băieți şi se întinse în față în direcția pisicii. Pis pis pis!
Pisica toarse leneşă şi începu să se alinte pe lângă bărbatul cu costum în carouri, în timp ce în tren se iscase deja o ceartă înverşunată. Toată lumea vocifera şi țipa, copiii se ridicaseră de pe scaune şi alintau pisica, până ce în final un bărbat înalt şi slab, cu părul castaniu şi un costum scump, se ridică şi merse la cabina conductorului.
— Domn’ conductor! se răsti bărbatul supărat. E o pisică!
— Unde, afară? întrebă conductorul fără a acorda prea mare importanţă tonului ridicat al bărbatului. Să se ducă în treaba ei!
— Nu! În tren!
— Animalele de companie sunt permise.
— Mă duc să rezolv de unul singur!
Bărbatul se duse înapoi în vagon, unde cearta era în toi. Fără să mai stea pe gânduri, apucă pisica şi strigă:
— A CUI E PISICA ASTA?
Cu toții se opriră şi nimeni nu răspunse. Şi asta nu făcu decât să îi enerveze pe toți încă şi mai tare. Cearta începu din nou, de data asta şi mai aprigă ca prima dată.
Între timp, trenul ajunse la Bucureşti. Dar cu toții erau prea ocupați cu cearta ca să observe când pisica s-a strecurat uşor printre picioarele lor, apoi a sărit afară din tren cu un salt silențios. Uşile s-au închis şi oamenii urlau încă din toți rărunchii.
— Pleacă trenul! strigă doamna cu pălărie galbenă furioasă şi cu toții se opriră.
— Şi a coborât cineva? întrebă bărbatul cu costum în carouri.
— Pisica!

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Irina-Monica Badea (11 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

christopher-6Bfsnn_OPPE-unsplash

— Bună! Eu sunt Stella!

— Sunt un mic peștișor Guppy.

Am văzut lumina zilei într-un bazin cu apă, alături de frații mei. Am crescut împreuna și ne-am jucat, până într-o dimineață când s-a întâmplat ceva neobișnuit. O gură mare și  verde a coborât în apă și ne-a urmărit. Noi am fugit de frică în toate colțurile. Dar am obosit și am căzut în plasa verde.  M-am îngrămădit speriată, cu aripioarele strânse și inima bătându-mi cu putere.  Am fost apoi transferată într-un pahar mic și îngust, care se clătina mereu. Simțeam că mă sufoc.

Acesta era purtat de o creatură, cu brațe imense, care semăna cu o caracatiță uriașă (ființa despre care mi-au vorbit frații mai mari). Mă privea cu ochii ei mari și fioroși. Și-a arătat dinții ascuțiți! Îmi era teamă că mă va mânca.

La un moment dat, clătinatul s-a oprit. M-am liniștit, dar, după câteva clipe  a început iarăși.

Brusc, recipientul a fost răsturnat, iar eu am căzut în apă. În fața mea se afla un fel de peșteră ciudată, cu trei intrări. Aș fi vrut să mă ascund în ea, dar îmi era teamă că acolo locuiește o ființă periculoasă. Am observat o pădure de alge roșii și verzi și m-am apropiat de ele. Straniu! Atingerea lor era dură, nu mătăsoasă. Și aveau un gust pe care nu-l suportam. M-am îndepărtat în grabă! Deodată, patru vietăți  în formă de romb mă înconjurară. Unul era verde, altul roz și ceilalți doi aveau culorile portocaliu și albastru. Nu m-am speriat de ei pentru că erau și ei locuitori ai apei.

Creatura-caracatiță ne privea. Aceasta a presărat pe apă niște granule. Ceilalți s-au repezit să le mănânce. Așa că am făcut și eu la fel. Ce delicioase au fost!

În fiecare dimineață, creatura ne presăra granule sau fulgi de mâncare. M-am obișnuit cu acest lucru și nu m-am mai temut de ea. Uneori, cred că încearcă să fie prietenoasă și să comunice cu noi.

Într-o zi am văzut pe fundul acvariului o ființă a apei, care căuta resturi printre pietre. Avea corpul cenușiu și o pată neagră în jurul ochiului. La început m-am speriat și m-am dat înapoi. Dar aceasta nu m-a băgat în seamă. Așa am învățat că nu este periculoasă. Am aflat mai târziu că era un sanitar.

Cu timpul, m-am obișnuit cu noua mea viață. Și cred că a început să-mi placă și de creatură!

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Violeta Popa (14 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

daniel-zjV8ptYgcEo-unsplash

În orașul imaginației mele se află o bibliotecă uriașă în care mereu găsești persoane interesate de cărți, care citesc sau discută cu ceilalți cititori despre lecturile lor. În spațiile verzi sau lângă colțuri se află pictori sau desenatori care își folosesc instrumentele cu măiestrie făcând niște ilustrații admirabile. Orașul e înconjurat de munți, păduri și dealuri înalte pe care oamenii le străbat pe jos și se relaxează privind peisajele. Sunt o mulțime de locuri pentru practicarea sportului și o mulțime de sportivi: handbaliști, cicliști, skateri, fotbaliști și mulți alții. Cinematografele sunt, de asemenea, locuri foarte apreciate de locuitorii orașului. Există și un restaurant în care poți să ajungi doar cu liftul, pentru că se află deasupra pământului. Acolo sunt servite cele mai alese mâncăruri și tot acolo cântă cel mai bun pianist din oraș pentru a oferii clienților cea mai bună atmosferă.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Dimitra Ianc (11 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

javardh-l0Yt7XMw-yk-unsplash (1)

Când m-am trezit, am dat cu capul de ceva tare. Era o sticlă groasă mare, probabil o sticlă de ciupong.

Pentru că de multă vreme plutesc sticle prin ocean, eu și frații mei am învățat să le deosebim și le-am dat câte un nume. Sticlele fără urme sau miros sunt desigur, sticle cu apă. Nu pot înțelege oamenii: De ce se chinuie atâta să pună apa în sticle, când pot să bea direct din ocean, ca noi ceilalți?

Mai există sticlele de rabun, care au urme lipicioase și dulci și sticlele cu un miros puternic și amețitor, care sunt sticlele de ciupong.

Sticla pe care am găsit-o eu era prea grea să o iau singur, așa că l-am chemat pe prietenul meu, Boti. Când acesta a vrut s-o ia, a deschis-o din greșeală cu brațele lui lungi, iar dinăuntru a căzut o foaie veche, jerpelită. Eu nu știu încă să citesc, dar l-am rugat pe Boti să o facă. Boti este o caracatiță foarte distinsă și are niște obiceiuri omenești destul de enervante. Știți ce mi-a spus? Că trebuie să se ducă acasă să-și aducă ochelarii de citit, pentru că nu îi are la el decât pe cei de distanță! M-am enervat pe el și m-am dus la bunicul, să-mi spună el ce scrie. Și ghiciți ce scria în mesaj!

Dragă cititorule,

Credeai că vei găsi o hartă a unei comori, nu? Ei bine, nu. Acest mesaj a fost scris pe 1 aprilie!

Doamne, ce ciudați și stupizi pot fi oamenii ăștia!

Apasă fără frică

Poezie scrisă colaborativ la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. Autori: Maria Ciucu (10 ani), Irina-Monica Badea (11 ani), Dimitra Ianc (11 ani), Maria Bia (10 ani), Violeta Popa (14 ani), Ediz Isal (13 ani), Elisia Ursache (13 ani).

marcus-wallis-MTeZ5FmCGCU-unsplash (1)

În anul acela, vara a venit de două ori.
Bucuria de pe ultima stradă continua,
Copiii ar fi stat în lanul de grâu până în zori
Glumind și făcând câte un plan trăznit
Care de obicei eșua
Și se căznea
Se strofoca
Dar tot nu reușea.
Într-o zi frumoasă,
O pisică mofturoasă
Se certa cu-n șoricel
Pe un galben ciorăpel.
Și pisica fioroasă
Un mic șoricel mânca
Și cu el se îneca.
Ș-un alt șoarece veni
Și pisica căsăpi.
Șoarecele se-odihni
Și la prânz el se trezi
Micul dejun el îl găsi
Iar apoi se tot gândi:
Ce să mănânce oare, poate o floare!
Și când se codea, alunecă pe podea
Chiar în fața musafirilor
Și toată limonada s-a vărsat pe rochie.
Lumea a sărit,
Iar cățelul a lins cu poftă
Limonada de pe jos.

Apasă fără frică

Bandă desenată creată de Mihai Ilie (10 ani). Aveți mai jos continuarea primelor episoade.

sr01_PicsArt_07-06-01.06.54 sr02_PicsArt_07-06-01.09 sr03_PicsArt_07-06-12.34 sr04_PicsArt_07-06-12.38

Apasă fără frică