Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search

Cum Veronica D. Niculescu e noua antrenoare a atelierului de scriere creativă pentru copii, i-am pus câteva întrebări prin care să o cunoașteți mai bine și să vedem cum are de gând să procedeze cu juniorii inventatori de povești.

Cum ai început să scrii proză pentru copii?

Culmea e că am început să scriu primul meu roman pe când aveam 11 ani!… Bănuiesc că era, cumva, pentru copii. Am scris primele câteva capitole într-un caiet de format mare, l-am găsit vara trecută, acasă la părinți, după ce ani la rândul l-am crezut pierdut. M-a amuzat să văd acolo un fel de rădăcină pentru tot ce-a urmat. Sigur, am început să scriu cu adevărat mult mai de curând. Dar e interesant: știam la 11 ani ce vreau să fac, însă apoi m-am rătăcit prin tot felul de zone, m-am ținut de tot felul de studii și de meserii, pentru ca mult mai târziu, ca adult, să mă întorc la drumul firesc de atunci, din copilărie.

Primele povestiri pentru copii le-am scris la invitația unor edituri, pentru volume colective, pe teme date. Într-un fel atât de simplu s-a deschis o ușă spre locul acesta atât de important. Așa am devenit și autor de cărți pentru copii. Dar totul s-a potrivit cu atâta ușurință fiindcă de fapt îmi doream să fac asta de mult.

Prima mea carte pentru copii este romanul O vară cu Isidor, însă înainte de roman au fost multe povestiri. Unele sunt incluse în diverse volume colective, altele sunt încă nepublicate, le tot adun. Cred că mi-am dorit dintotdeauna să scriu și pentru copii. Mă interesează să scriu acele cărți pentru copii care îi pot bucura și pe adulți. Un soi de cititor cu vârstă universală mă ademenește. Scriu copilărindu-mă eu însămi, fără eforturi: dacă ai fost odată copil, rămâi pe viață, nu uiți, nu te desparți niciodată de cel care ai fost la 5 ani.

o vara cu isidor

Cine e Isidor?

Isidor sunt eu. Isidor e prietenul meu. Isidor e orice ființă care visează să fie liberă, să regăsească adevărata sa viață, adevăratul său sens. Isidor e viața, e literatura și e arta, la fel cum Isidor e un biet animal, cu toate ale lui. Putem să vedem în el toate astea la un loc. Dincolo de orice filosofie, condorul Isidor e un personaj-umbrelă care ne învață despre libertate și prietenie, despre granița ușor de topit dintre vârste. Și dintre specii.

Cum erai tu în gimnaziu, ce-ți plăcea, cum gândeai?

E unul dintre marile mele regrete, că nu ne putem vedea cum eram când eram mici. Putem doar să ne cufundăm în amintiri. Suntem, așadar, tare subiectivi. Eu îmi amintesc că eram capabilă de bucurii uriașe și de tristeți egale cu ele. Încropeam spectacole de teatru în spatele blocului. Păturica mea roz devenea cortină. Scriam în gând scenarii, scenete, piese. Le jucam, cu copiii de la bloc. Regizam. Cântam, chiuiam de răsuna cartierul. Mama, rotind în vreo oală în bucătăria de la etajul întâi, îmi spunea seara, când intram în casă: „Doar gura ta s-a auzit!”. Uluitor! Cum de-am devenit apoi atât de retrasă?

Îmi plăceau orele de română și de engleză. Citeam pe rupte, mai ales în vacanțe. Odată mama mi-a zis: „Mai ieși și tu afară, că te-ai făcut verde!”. Țin minte că m-am amuzat: deveneam extraterestru stând în casă și citind? Sau poate plantă?

timisoara doua bufnite 2

Din interacțiunea cu copiii care au venit la evenimentele legate de cartea ta, ce impresie ai, ce crezi că își doresc copiii de acum de la povești?

Cred, apropo de extratereștri, că toți copiii „din zilele noastre” nu sunt deloc niște extratereștri. Se tot spune că nu mai pot copiii fără tabletă și telefon și așa mai departe. Ei, zău? Eu am văzut copii care se înghesuie la măsuța cu cărți, după o lansare lungă, ca să ia autograf și să te îmbrățișeze și poate să facă și-un selfie cu tine (de ce nu?). I-am văzut punând zeci de întrebări despre o poveste pe care o citiseră atenți. Sigur, sunt foarte diferiți ei, între ei. Nu-s doi omuleți la fel. Unul ar vrea mai multă acțiune de la o poveste, altul ar vrea monstruleți, altul poate ar vrea o prințesă, un vampir sau un strop de absurd. Corul lor cântă pe o mulțime de voci – și asta e frumusețea. Pe mine m-a surprins foarte tare succesul avut cu O vară cu Isidor. Pentru că eu acolo n-am scris deloc pentru copii „cu tabletă și telefon”, am scris pentru oameni de peste 10 ani, despre niște teme universale: prietenia, libertatea, cu un strop de tristețe și un strop de umor. Am lucrat la carte cu speranța că o să trebuiască povestea cuiva. Și au apărut niște mii de cititori… Deci – ce-și doresc copiii acum? Să le spui cu adevărat o poveste. Să nu te prefaci. Să nu-ți schimonosești vocea. Să nu te adaptezi cu orice preț la așa-zisele mode. Să le vorbești „pe bune”. Să fii original. Să nu rescrii, să nu imiți, să scrii în acel fel unic al tău. Să ai încredere în istețimea și-n sensibilitatea celui care-ți va deveni cititor. Nu știu dacă e un răspuns. E ceea ce-am încercat să fac eu.

Ce fel de curs va fi atelierul nostru, pentru ce fel de copii e potrivit?

Cum ziceam, copiii sunt atât de diferiți. Eu la asta mă aștept, să văd niște caractere diferite, să aud niște voci diferite. Ei trebuie să vină cu poftă de citit și cu multă răbdare: o să avem lecturi, discuții și teme, câte două ore în fiecare sâmbătă și duminică, timp de patru săptămâni. Vor trebui să scrie sâmbătă în orele de atelier o temă mică, iar după atelierul de duminică vor avea o temă mai mare, ceva de scris până vinerea viitoare. Îi așteptăm la atelier pe copiii cu o oarecare înzestrare în direcția asta. Însă mai e un secret. Așa cum în presa scrisă există reporteri buni și redactori buni (reporterul e bun pe teren, miroase o poveste interesantă, culege informații, povestește, redactorul e cel cu talent la scris, la așternut corect pe hârtie, la rescris, la retușat), așa mă aștept să fie și în cazul copiilor: unii poate sunt buni povestitori, inventatori, dar încă nu cunosc răbdarea sau rigoarea așternutului pe hârtie. Și aici venim noi.

Care e partea atelierului pe care o aștepți cu cea mai mare nerăbdare?

Aștept să îi văd, să îi cunosc, în primul rând, iar apoi aștept ca la finalul celor patru săptămâni să pot pune alături, în cazul fiecărui copil sau adolescent, ce a scris în prima ședință, la tema „Cine sunt eu”, și ce a scris la ultima temă, când trebuie să construiască o poveste urmând toate sfaturile și trucurile învățate. O să tragem bilețele, o să dăm cu zarul, o să ne distrăm dar – important! – o să și tăcem scriind. O să curtăm imaginația, o să ne gândim mult și apoi o să ne punem degetele la treabă. Este o gimnastică pentru minte, trup și suflet.

Un mesaj pentru copiii care se gândesc să vină la atelier?

Dacă aveți imaginație, dacă vă plac poveștile, dacă vă place să citiți și dacă vreți să faceți primii pași într-ale scrisului alături de prieteni noi, într-un grup mic și inimos, veniți, cu curaj! Dacă vă sfiiți, vă spun un secret: și eu sunt timidă. O să fim între noi.

Apasă fără frică

A trecut vremea în care le citeați voi povești copiilor! De-acum, vă vor citit ei vouă! Și nu orice, ba chiar povești scrise de ei.

Iar pentru noi a venit timpul pentru o nouă colaborare – cu scriitoarea Veronica D. Niculescu, autoarea romanului pentru copii și adolescenți O vară cu Isidor (Polirom, 2017). L-ați citit, l-ați citit? Ea va coordona ediția din mai a atelierului de scriere creativă pentru copii superpovestitori.

Atelierul are loc în perioada 4 – 26 mai 2019 și are 8 întâlniri, de la 10:00 la 12:00, sâmbăta și duminica, în zona Gării de Nord. Și știți ceva? Avem doar 8 locuri disponibile, așa că gândiți-vă dacă programul vă permite să veniți în mai și trimiteți motivație/compunere pe mail la simina [at] motanov.ro.

Veronica propune juniorilor un atelier de scriere creativă în care vor explora personaje și drumul lor prin lumea de poveste. Vor prinde gustul scrierii creative pentru că vor discuta live fragmente delicioase de poveste și vor propriile povestiri acasă. Cum prindem inspirația de picior? Observăm lucruri neobișnuite, ca un detectiv care urmărește indicii, și ne lăsăm imaginația să sară dintr-una-ntr-alta până ne place luminișul în care ne-a adus.

Trecem prin schema clasică a unei povești (erou – scop – acțiune – obstacol) și ne aventurăm și spre structuri mai complexe. La gimnaziu, deja nu mai avem de-a face cu juniori, ci cu persoane în toată firea, care au propria voce! Le așteptăm la atelierul nostru literar să și-o antreneze așa încât poveștile să ia cele mai potrivite forme.

Mai multe detalii aici.

Apasă fără frică

Veste mare: avem un nou atelier de caligrafie, cu un profil diferit de cel pe care îl cunoașteți deja. E vorba de accentul pe îndreptarea scrisului de mână.

Iată descrierea celor două, așa încât să faceți cea mai potrivită alegere:

Atelierul de caligrafie creativă pentru copii, cu Ștefania Iorgoiu

caligrafie_creativa_copii

Focus: creativitate cu linia scrisă – stilizarea literelor, compoziții caligrafice creative, mergând spre ilustrație cu penița.

Deadline înscrieri: 22 iunie 2018

Vârsta juniorilor: 10-16 ani

Număr ședințe: 6, a câte 2h

Perioada: 26 iunie – 12 iulie, marți și joi, de la 10:00 la 12:00

Locul: atelier zona Gării de Nord

Cost: 350 lei

Atelierul de caligrafie funcțională pentru copii, cu Gloria Popa

Focus: îndreptarea scrisului de mână, pentru o caligrafie lizibilă, ordonată, îngrijită, cu stiloul.

Deadline înscrieri: 20 iunie 2018

Vârsta juniorilor: de la clasa a 2-a până la maximum 14 ani

Număr ședințe: 8, a câte 2 h

Perioada: 23 iunie – 15 iulie, 4 săptămâni, sâmbăta și duminica de la 10:00 la 12:00

Locul: atelier zona Gării de Nord

Cost: 450 lei

Înscrieri: Pentru ambele ateliere, ca să înscrieți un creative kid trebuie să trimiteți un mail la simina arond motanov punct ro, în care să ne spuneți numele kidului, vârsta, care e motivația lui și să ne lăsați numărul de telefon părintesc.

Să-nceapă vara caligrafică!

Apasă fără frică

Pe 13 mai s-a terminat a 8-a ediție a atelierului de scriere creativă pentru copii, în care 11 pisoi au fost conduși de Adina Rosetti prin labirintul poveștilor.

Textele scrise de copii au fost creative, ca de obicei, le-am reunit pe toate într-o revistă, pe care am tipărit-o și le-am oferit-o ca amintire copiilor. De-a lungul timpului, am evoluat. Acum scriem numele fiecăruia pe revistă, ca să nu se mai rătăcească cu ocazia marelui moment al autografelor! Puteți citi aici colecția de povești a seriei 8.

atelierul de scriere creativa pentru copii cu adina rosetti editia 8

Până la ediția din toamnă, vă dorim o vară verde, fără griji, ca în copilărie!

Apasă fără frică

Veste mare, de la Adina Rosetti, profa atelierului de scriere creativă: lansează la Bookfest o nouă carte, „Povestea kendamei pierdute”, pe 3 iunie.

Comunicatul de presă:

Asociația Cu Alte Cuvinte organizează, alături de Editura Arthur, lansarea primei cărți pentru copii cu personaje rome din literatura română, Povestea kendamei pierdute. O istorie din Ferentari, scrisă de Adina Rosetti și ilustrată de Irina Dobrescu.

Lansarea va avea loc la standul Bookfest Junior (Romexpo Pavilionul B2), pe data de3 iunie, între orele 12:00 și 13:00, în prezența autoarelor și a Magdei Matache, activistă și cercetătoare la FXB Harvard School of Public Health.

Povestea kendamei pierdute este prima carte a proiectului Noii povestitori, lansat în martie 2017 de către asociația Cu Alte Cuvinte. Proiectul este destinat creatorilor de literatură pentru copii care își propun să dea glas personajelor de etnie romă.

Pentru prima ediție, asociația a organizat împreună cu Adina Rosetti și Irina Dobrescu doisprezece ateliere de creație la care a participat un grup de copii de la Clubul de Educație Alternativă din Ferentari. Poveștile lor au fost o sursă de inspirație și documentare pentru o carte de ficțiune ilustrată, Povestea kendamei pierdute.

In casa zanei © Irina Dobrescu

In casa zanei © Irina Dobrescu

Proiectul a fost realizat cu ajutorul a 152 de donatori care au susținut campania de strângere de fonduri pe platforma Indiegogo, și cu sprijinul Fundației Autonom. De asemenea, proiectul este susținut și de Consiliul Europei – Roma and Travellers Team.

500 de cărți vor fi donate către școli și organizații educaționale, iar o parte din profiturile realizate din vânzarea cărții vor fi donate Clubului de Educație Alternativă.

Parteneri: Policy Center for Roma and Minorities și Global Shapers Bucharest Hub.

Mai multe informații despre carte.

Apasă fără frică

Academia noastră are momentan numai două ateliere mari și late: cel de caligrafie și cel de scriere creativă. Ambele tot mai cerute, așa încât au început să apară listele de așteptare.

Să vă facem un sumar al edițiilor viitoare, să nu ziceți că nu v-am spus din timp!

Atelierul de caligrafie cursivă pentru copii, cu Ștefania Iorgoiu

caligrafie copii 8

Deadline înscrieri: 25 martie 2018

Vârsta juniorilor: 10-16 ani

Număr ședințe: 6, a câte 2h

Perioada: 16 – 21 aprilie, 6 zile consecutive, de la 18:30 la 20:30

Locul: atelier zona Gării de Nord

Cost: 300 lei

Atelierul de scriere creativă pentru copii, cu Adina Rosetti

grup copii scriere creativa carturesti

Deadline înscrieri: 30 martie 2018

Vârsta juniorilor: de la clasa a 2-a până la maximum 14 ani

Număr ședințe: 8, de la 10:00 la 12:00

Perioada: 14 aprilie – 13 mai (mai exact, ședințele au loc sâmbăta și duminica în prima parte a zilei, în următoarele date: 14-15 aprilie, 21-22 aprilie, 5-6 mai, 12-13 mai)

Locul: atelier zona Gării de Nord

Cost: 440 lei

Înscrieri: Pentru ambele ateliere, ca să înscrieți un creative kid trebuie să trimiteți un mail la simina arond motanov punct ro, în care să ne spuneți numele kidului, vârsta, care e motivația lui și să ne lăsați numărul de telefon părintesc.

Vă așteptăm cu drag, cerneală, povești, motan mov!

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Simina Pascal la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

— Hai, e târziu! E timpul să mergi la culcare.

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-ai auzit înainte de a cădea într-un somn adânc.

Uşor, îţi deschizi ochii. Cineva bate la uşa camerei tale.

— Scumpo! o voce feminină strigă melodios. Trezirea!

Adormită, te dai jos din pat şi îţi pui în picioare papuceii tăi şifonaţi. Ajungi în bucătărie. Acolo, mama te aşteaptă cu o felie de pâine aburindă şi cu un zâmbet orbitor pe faţă.

Dai din cap uşor, aşezându-te la masă. Fără să vrei, ochii îţi sunt aţintiţi pe ceasul impunător, ce ticăie cu putere. Abia atunci îţi dai seama..! Este ora 12, iar tu te afli încă acasă!

— Mama… ? E… E 12! Trebuia să fiu la şcoală de mai bine de 4 ore!

Dintr-odată, mama ta izbucneşte în râs. Nu e un râs înfricoşător, care ţi-ar provoca un fior pe şira spinării. Ci, mai degrabă, unul plăcut şi cristalin. Cu toate astea, te sperie.

— P-Poftim…? Cuvântul îţi părăseşte buzele înainte să îl poţi opri.

Îţi simţi gâtul uscat. Înghiţi în sec, apoi continui:

— C-ce am să le spun profesorilor? Ce fac cu absenţele? Lecţiile? Notele…?!

Mama, auzindu-ţi tonul şi văzându-ţi expresia îngrijorată, îşi opreşte râsul isteric. Îşi şterge o lacrimă la colţul ochiului, își drege glasul, apoi îţi răspunde:

— De când îţi faci tu atâtea griji? Ha…! Nimeni nu o să facă nimic în privinţa asta.

Fără să-ţi dai seama, începi să te întrebi:

„Nu se va întâmplă nimic? Dar…”

Gândurile îţi sunt întrerupte. Din depărtare o auzi din nou pe mama ta. Îi auzi râsul. Râsul mecanic. Râsul provocat de faţa ta confuză.

Fără să ştii, te schimbi şi apuci clanţa uşii. O deschizi. Apoi o închizi. E o succesiune de evenimente plăcute. Liniştitoare. În timp ce încui uşa, încă îţi poţi auzi mama râzând.

Oricum e târziu, te gândeşti. Orele s-au terminat. Nu mai poţi face nimic.

Te decizi să o iei la vale uşor. Îţi laşi picioarele să te conducă pe trotuarul întortocheat şi îţi laşi mintea liberă.

Inspiri, expiri. Mirosul vag de castane coapte îţi umple plămânii. Auzi foşnete de fiecare dată când îţi laşi pasul greoi pe frunzele ca o coadă înfoiată de vulpe. E plăcut…

— SIMINA!! strigă o voce cunoscută.

— Ce?… Ana?!

— În carne şi oase! spuse ea cu un zâmbet copilăresc. Hai în paaarc!

— Cum? Dar unde e Andreea? Şi, stai puţin…

O opreşti şi o întorci cu faţa înspre direcţia ta:

— Nu o să mă întrebi de ce nu am fost astăzi la şcoală?

Se uită cu o privire crucişă înspre tine, apoi rânjeşte cu gura până la urechi:

— Contează? De când ar trebui să-mi pese?

— Adică…

— Faci ce vrei! E o ţară liberă! zice ea, deschizându-ţi larg braţele, cu o privire leneşă pe chip.

În drum spre parc, se aude un strigăt lung. Alarmată, te întorci spre direcţia din care s-a auzit sunetul.

O tânără femeie îşi agită mâinile spre direcţia unui om care fuge cu o geantă.

Speriată, te întorci spre Ana, care şi-a scos telefonul, începând să facă poze.

— A-Ana! Trebuie să o ajutăm!

Aceasta însă nu te bagă în seamă, vorbește la telefon, cu ochii aţintiţi înspre femeia care acum plânge pe stradă.

Intrigată, te uiţi pe drum. Oamenii trec pe lângă ea, nebăgând în seamă incidentul.

— Bine. Hai să mergem! spune Ana, băgându-şi telefonul înapoi în ghiozdan.

— Dar…!

— Am spus, să mergem! Hmm? Uf! Nu e problema noastră! Şi-aşa nu contează! Pufneşte Ana, arătând dispreţuitor în faţa femeii.

Imediat ce Ana rosteşte acele cuvinte, este o pauză lungă.

— Hm! Nu eşti amuzantă astăzi. M-am plictisit. Plec acasă.

— … S-Stai! Ghiozdanul tău e încă…

Nu apuci să îţi termini propoziţia. Când te-ai întors pe călcâie, ai constatat că Ana deja plecase, fără să lase vreo urmă. Înainte să mai poţi face altceva, o lumină puternică te lovește. Clipeşti de câteva ori. Mama ta se uită la tine cu un zâmbet duios pe faţă.

— Hai, scularea! E timpul să mergi la şcoală.

Te uiţi agitată în jur. Eşti în camera ta, învăluită de nişte aşternuturi de culoarea unui galben mortal.

— Dar… Eu… Tu… Parc?

Mama ta râde. Nu un râs mecanic. Ci unul prietenos şi înţelegător. Fără să ştii, buzele tale trandafirii se aliniază într-un zâmbet.

— Hmm… Pesemne ai visat. Dar acum… gata! Vino la micul-dejun! Vei avea timp să visezi mai târziu!

Mama ta iese din cameră, lăsându-te să te dezmeticeşti. Coborî din pat, îţi pui în picioare papuceii tăi şifonaţi, şi pleci spre bucătărie.

— Totuşi… spui tu amuzată. Cred că am visat destul pentru o lună.

Pui mâna pe clanţă. O deschizi. O închizi… Repeţi acţiunea binecunoscută şi un oftat îţi scapă printre buze:

— O lume fără consecinţe… Nebunie curată!

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Maria Almangiu la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Frimiturica se trezise prea devreme. Bucătăria era goală. Era o linişte deplină. Niciun Omuleţ-de-Bucătărie nu se zărea pe acolo. Pentru cine nu ştie, Omuleţii-de-Bucătărie sunt nişte creaturi foarte mici care locuiesc în unele bucătării, de unde fură mâncare şi ascund lucrurile de care ai nevoie. Mai pe scurt, s-ar putea spune că sunt foarte poznaşi.

Pentru că nu avea cu cine să se joace, Frimiturica nu avea nimic mai bun de făcut decât să exploreze. Ştia că era interzis să iasă din dulăpior singură, dar o făcuse de multe ori. Văzând uşa acestuia crăpată, îşi lua inima în dinţi şi sări. A avut noroc, pentru că a aterizat într-o cutie de cereale care era deschisă. Se gândi că a ajuns pe o planetă necunoscută. Totul era ciudat, dar mirosea delicios. Deodată a cuprins-o foamea. Şi-a pus limba pe o cereală şi, văzând că e dulce, a început să o ronţăie cu poftă. Apoi a trecut la alta. Şi la alta. A mâncat până când nu a mai putut. Parcă simţea nevoia să tragă un pui de somn. Era foarte relaxată şi somnoroasă.

Deodată, totul a început să se mişte în jurul ei. Un „uriaş”, adică băieţelul care locuia în casa aceea, luă cutia cu cereale şi îşi puse într-un castron. Frimiturica ajunse şi ea acolo. Se sperie grozav când „uriaşul” turnă şi lapte. Curajoasă, se agăţă de o cereală şi încercă să ajungă la marginea castronului. Dar era foarte greu, mai ales că nu avea nicio vâslă. Situaţia a devenit şi mai rea atunci când băieţelul a început să amestece în cereale. Un vârtej imens a tras bărcuţa Frimituricăi. Brusc, a văzut o lingură uriaşă îndreptându-se către ea. Şi-a luat avânt şi a sărit către aceasta. S-a prins de margine, dar în câteva secunde mâinile i-au alunecat şi a căzut pe masă. Era salvată! Sau cel puţin aşa credea ea.

Dorindu-şi să ajungă cât mai repede la adăpost, a luat-o la fugă şi s-a împiedicat de o linguriţă uitată pe masă. A căzut pe podea, dar din fericire nu s-a lovit. Băieţelul şi-a terminat cerealele şi a plecat din încăpere, aproape călcând-o pe Frimiturica.

Când a crezut că nu mai există niciun pericol, în spatele ei apăru pisica familiei, dornică de puţină distracţie. Frimiturica a luat-o la goană, căutând un loc unde să se adăpostească de ghearele ascuţite. Pisica era foarte încântată de noua ei jucărie. Frimiturica era de altă părere. Micuţa găsi o crăpătură în perete şi se ascunse acolo. Nu a trebuit să aştepte prea mult, deoarece pisica a fost chemată de stăpâna ei şi a ieşit din bucătărie.

Frimiturica simţi un miros de ciocolată şi nu putu să-i reziste. Se ştie că Omuleţii-de-Bucătărie sunt mereu flămânzi şi foarte pofticioşi. Uitându-se în jur, descoperi că mirosul venea din cuptor. Merse până acolo şi se căţără cu agilitate pe uşa acestuia. Era foarte curioasă să afle ce anume miroase atât de bine. Erau o mulţime de brioşe de ciocolată! Se gândi că a ajuns într-un loc minunat. Nici nu-şi putea dori ceva mai mult. Se hotărî să aştepte lângă ele până când vor fi bune de mâncat.

Deodată, uşa cuptorului se închise. Frimiturica s-a speriat puţin, dar îşi dorea foarte mult o brioşă, aşa că a rămas pe loc. Ce nu face un pofticios pentru un desert delicios?

Dar se făcea din ce în ce mai cald. Frimiturica a început să se gândească la o cale de ieşire. Şi-a amintit că în cuptor există un tunel secret care duce spre dulăpiorul în care locuia. Fugi într-acolo şi reuşi să iasă din cuptorul fierbinte. Ajunsă în adăpostul ei, şi-a promis că nu va mai ieşi singură din dulăpior. Totuşi, i-a părut rău că nu a apucat să guste din brioşele de ciocolată!

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Denis Gârjoabă la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

A fost odată un orăşel din Africa în care se aflau foarte mulţi…  elefanţi, nu oameni. Erau de tot felul: zidari, pacifişti, chiar şi profesori! Unii elefanţi chiar aveau şi nişte vile foarte frumoase. Dar asta s-a întâmplat cu mult înainte de marea vânătoare de elefanţi.

Această poveste este despre un biet orfan, Elfi. El era neacceptat, neiubit, nedorit oriunde mergea! A încercat să reziste fără să fie urât chiar şi într-o ghenă de gunoi!

Era o dimineaţă superbă. Soarele era sus pe cer, la datorie. Păsările ciripeau în voie şi copacii aveau o coroana foarte frumoasă de un vernil luminos. Toţi elefanţii erau fericiţi!

Elfi stătea pe o bancă în parcul lui preferat, singur-singurel, ca de obicei. Deodată un cutremur fatal a zguduit toate vilele, casele, grădinile elefanţilor. Toată lumea zbiera şi fugea, iar unii au încremenit de frică. Elfi a fugit cât de repede a putut spre casa lui sărăcăcioasă dintr-un bloc care stătea să cadă. A deschis televizorul şi a dat repede pe ştiri, de unde a aflat că toţi elefanţii s-au întâlnit în marea piaţă Obor.

S-a dus şi el să vadă despre ce este vorba.

— Bună ziua, dragi elefanţi şi doamne-elefant! V-am adus aici ca să vă anunţ că avem o mare problemă. Se pare că un voluntar ales de noi va trebui să coboare în nucleul Pământului, să vadă ce a provocat oprirea acestuia din rotaţie. Acum este momentul. Decizia noastră este: Elfi Elefantul.

— Elfi, unde eşti? a spus Preşedintele.

Elfi a plecat repede la Parlament şi acolo a strigat cât a putut de tare: „Aici sunt”. Toată lumea s-a întors spre el, dar fără nicio speranţă că va reuşi misiunea.

 

După două zile, Elfi era gata pentru a începe căderea în gol către nucleul Pământului.

3..2..1..şi! a strigat Preşedintele.

 

Elfi a ajuns în nucleu într-o clipă. Ce vedea acolo era desprins din altă lume.

„Wow!!! La peste 3845 miliarde de grade Celsius aceste plante încă trăiesc???!!!!”

Când a vrut să le atingă, plantele l-au înhăţat şi l-au legat cu liane. Nu ştia nimeni, dar el avea o tobă magică. Când cânta la ea, distrugea orice îi făcea rău, aşa că a început să cânte la tobă, iar sunetul a distrus toate florile.

 

Elfi s-a întors înapoi la suprafaţă şi a fost declarat erou.

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Costa Gussi la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Era o zi de octombrie a lui 1987, trăiam în Japonia, la perferia orașului Tokyo. Tatăl meu era inginer, mama mea era doctoriță, iar eu eram singura lor fetiță. Mă numeam Lin și eram o simplă elevă din clasa a 6-a. Singurul meu țel era să devin cea mai bună pianistă din Japonia.

Marțea și vinerea, după orele de curs, mergeam la pian alături de alte șase prietene de-ale mele, în laboratorul de muzică unde ne aștepta doamna profesoară. Prietenele mele erau și ele pasionate de pian, însă participau la aceste cursuri doar pentru amuzament. După câteva luni de cursuri de pian, am decis împreună cu ele să mergem la cursurile de pian și miercurea. Două dintre ele au zis că nu pot, așa că am decis să merg împreună cu restul colegelor timp de câteva zile, până când am vrut să merg în fiecare zi după ore. Când fetele au auzit propunerea mea, au vrut să îmi reamintească faptul că toate aceste cursuri sunt făcute pe ascuns, așa că dacă o să întindem coarda prea mult, putem risca să fim descoperite, nu doar de către părinții, ci și de către director, care, cel mai probabil, o s-o concedieze pe doamna profesoară.

Doar că eu nu le-am ascultat și am continuat să particip la cursurile „secrete”, chiar dacă părinții mei au început să-și pună un mare semn de întrebare asupra timpului pe care mi-l petrec după orele de la școală.

Era o zi de aprilie a lui 1988, păsările cântau, în timp ce eu mergeam liniștită spre școală. Cerul cristalin îmi amintea cât de puțin timp mai este până când vara va învălui întreaga țară cu un val mare de căldură, care îmi va umple sufletul de fericire.

După terminarea orelor, mă îndrept spre laboratorul de muzică. Deschid ușa și privesc atentă înăuntru. Sunt speriată și rușinată, deoarece în acea sală de clasă sunt părinții mei, împreună cu domnul director, care și-a îmbrăcat probabil cel mai frumos costum pe care îl are. Nimeni nu știa cu ce ocazie se îmbrăcase așa.

 

Tata se uită ferm la mine și îmi spune:

— Ne-ai mințit timp de un an și jumătate, doar pentru a face pian. Acum trebuie să suporți consecințele care se cuvin, așa că ai de ales:

1. Nu mai studiezi niciun instrument muzical;

sau

2. Te apuci de lecții de vioară. Alege!

Eu stăteam încremenită acolo, gândindu-mă ce să fac. Transpirația curgea pe mine, așa că mi-am luat inima în dinți și am răspuns.

— Mă apuc de lecții de vioară.

După ce am rostit acele cuvinte (pe care n-am crezut vreodată că le voi rosti), am simțit cum tot viitorul pe care îl planificasem a fost distrus în doar câteva clipe.

Doisprezece ani mai târziu, am devenit violonista cea mai tânără care a reușit să țină cele mai multe concerte solo! Am primit mii de aplauze, numeroase premii și cea mai mare oportunitate pe care orice violonist și-ar dori-o.

Apasă fără frică