Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search

Bandă desenată creată de Mihai Ilie (10 ani). Aveți mai jos episodul pilot, plus volumul 1.

Super Rața - episod pilot

sr02

Apasă fără frică

Fragment scris de Ax Alexandru Silion (11 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, mai – iunie 2020.

Ax-Mobilul desen

Ax-Mobilul

Partea întâi

Sunt acasă în camera mea și mă joc liniștit cu mașinuțele. Dar, deodată, îmi trece prin minte ceva neobișnuit: ce ar fi să fac o călătorie în jurul lumii?!

Mă uit la o hartă a lumii, cu toate cele șapte continente, apoi îmi fac rapid bagajele. În bagaje pun: un ursuleț de pluș pe nume Inimioară, un pistol cu apă, mâncare, douăzeci de sticle cu apă (îmi plac numerele pare!), o carte, telefonul (ca să vorbesc cu cei dragi), jurnalul, doar câteva jucării, un încărcător pentru telefon și un ghiozdan care are în el de toate. A, și era să uit! De călătorit voi călători cu „Ax-Mobilul”. Doar prietenii mei știu de el, pentru că îl ascund în garaj. Și acum știți și voi!

„Ax-Mobilul” se poate transforma în absolut orice. Deci are superputeri!

Dar un vânător care voia să nu mai existe animale pe lume cred că mi-a aflat planurile. O să vedeți de ce! Vânătorul, pe care îl chema Pușcă, era cel mai periculos vânător din toate timpurile.

            Partea a doua

Călătoresc în Bulgaria. Acolo găsesc o gâscă cu gât roșu, care îmi spune că în curând o să dispară dacă nu va avea nimeni grijă de ea și de suratele ei.

— O să te iau în „Ax-Mobil”! i-am propus.

Chiar atunci apăru, ca din senin, și vânătorul.

— Dă-mi gâsca cu gât roșu! strigă el. E a mea! Vreau să fac o pernă roșie din penele ei, să-mi odihnesc oscioarele în fiecare după-amiază.

— Nu, nu o să ți-o dau! i-am ținut piept cu vitejie. Nu e a ta, e a apelor și a pământului!

Apoi am îmbrățișat cu putere gâsca cu gât roșu și amândoi am intrat în „Ax-Mobil”. În aceeași clipă, mașina mea cu superputeri a căpătat o culoare roșie ca gâtul gâștei.

După excursia în Bulgaria, n-a durat mult și m-am întors în România, pentru că m-am gândit că și aici sunt animale pe cale de dispariție.

— Zimbrule, și tu ești pe cale de dispariție?

— Da, sunt, mi-a răspuns, cu blândețe, namila.

— Uau, ăsta e și mai mare! Poți păstra tu rața cu gât roșu, eu iau zimbrul! zise vânătorul Pușcă. Vreau să îmi decorez pereții din baie cu capul lui mare.

— Nu ți-l dau! i-am spus eu în timp ce închideam ușa indestructibilă a „Ax-Mobilului”. Zimbrul e al pădurilor!

Chiar atunci, roțile mașinii mele au căpătat protecție suplimentară, pentru că zimbrul le-a împrumutat blană groasă de zimbru puternic.

Acum sunt în Indonezia, unde găsesc tigrul indonezian și rinocerul negru.

— Suntem pe cale de dispariție, te rog, fă ceva! se tânguiră ei.

— Veniți în „Ax-mobil”!

Vânătorul cel neobosit era iar pe urmele noastre.

— Nu te grăbi! strigă el. Dă-mi tigrul indonezian și rinocerul negru! Vreau sângele, blana, pielea, colții și cornul lor pentru un experiment interesant la mine acasă.

— Nu vei pune mâna pe ei, sunt ai junglei!

Ușile „Ax-Mobilul-ui” au devenit brusc portocalii cu pete negre, iar pe acoperișul mașinii a apărut un corn gigantic.

În China salvez leopardul de Amur.

„POC! POC!” se auziră în depărtare focurile de avertisment ale vânătorului Pușcă.

— Dă-mi leopardul pătat! țipă el. E ultimul exemplar de pe pământ și tare mult îmi lipsește un covor leopardat în sufrageria mea.

— Nu, el aparține savanei! i-am răspuns.

Apoi am fugit cu noul meu amic în mașina mea protectoare și, dintr-odată, capacele roților au devenit pătate, exact ca pielea leopardului de Amur.

În Australia salvez un pui de Koala. Îl iau în brațe ca pe un bebeluș și îl duc în „Ax-Mobil”.

— Nuuuuu! Dă-mi puiul de Koala, mai sunt doar puțini pe pământ și nu mai vreau să fie niciunul, strigă în urma mea vânătorul cel nebun. Vreau să-mi fac cea mai mare colecție de căciulițe gri. O să vând căciulițele și o să mă îmbogățesc!

— Nu… puiul de Koala aparține pădurii de eucalipt!

Și acestea fiind zise, „Ax-Mobilul” capătă niște mânuțe de Koala. Acum, mașinuța mea poate să apuce lucruri.

Din America de Sud, salvez crocodilul cubanez.

— O, mamă, ce crocodil, mereu am vrut să vânez unul! Dă-mi-l! îmi zise vânătorul Pușcă, încărcându-și cu nerăbdare arma. Vreau să-mi fac o geantă verde din solzii lui, să-mi pun în ea banii, pistoalele și alte chestii importante pentru un vânător ca mine.

— Nu, crocodilul aparține mlaștinilor din Cuba! i-am replicat eu, fixându-l cu privirea.

Chiar atunci, „Ax-Mobilul” s-a înnoit cu o coadă de crocodil.

            Partea a treia

După atâtea aventuri, m-am întors în țara mea dragă și animalele au fost salvate. Nu mai sunt pe cale de dispariție, pentru că am eu grijă de ele! Sunt la mine acasă. (Șșșșșșșșșt! E un secret!) Le-am îmblânzit!

Dar, totuși, parcă mai trebuia să îmblânzesc pe cineva…

— Vânătorule, de ce vrei să nu mai existe animale?

— Pentru că nu am găsit un alt serviciu ca să-mi ocup ziua.

— Bine, dar poți fi bucătar, polițist, pompier, i-am propus. Ție ce ți-ar plăcea să fii?

— Bine, o să încerc să fiu polițist, se învoi el. Am pușcă și am învățat de la TINE să fiu bun și să apăr lumea.

Și chiar a funcționat! Acum vânătorul Pușcă cel de temut a devenit un polițist de mare ajutor. Și toată lumea e fericită. Și am trăit fericiți până la adânci bătrâneți!

Apasă fără frică

Fragment scris de Lea Ștefan (10 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, mai – iunie 2020.

Lea_ilustratie

Capitolul 1

În care mă aflu într-o situație neobișnuită

 

Eram într-un loc întunecat și sinistru, era pustiu. Deși curioasă – ardeam de curiozitate! –, eram înfricoșată și aveam o mulțime de întrebări. Singura cale să aflu răspunsurile era să explorez acel loc. Zis și făcut! Pășind tot înainte, am auzit un sunet în stânga mea. După câtva timp, mi-am dat seama că mă aflam într-un cimitir. În câteva clipe am zărit umbra cuiva, iar acea persoană purta o mantie ușor strălucitoare… Dar stai! Nu era o persoană, pentru că stătea în aer. De fapt, plutea în aer! Era un spirit, care se ridicase dintr-un mormânt pe care era scrijelit numele: „Khall Koreander”.

Spiritul se apropie de mine și spuse:

— Dar domnișoară, mă tem că nu se poate așa ceva! îi zise el, spre marea mea surpriză, unei alte persoane de prin preajmă.

—Țțțțț! Nici nu vreau să aud, Khall! răspunse aceasta, cu o voce severă și puternică.

Aveam impresia că îmi îngheață oasele de spaimă! Avea un fel de a vorbi care te hipnotiza cu accentul pur englezesc. În plus, nu știu de ce, dar aveam senzația că ei știau de prezența mea acolo și că au știut-o încă de la bun început. Poate voiau ca, imediat după ce ar fi încetat cu trăncăneala, să mă ia prin surprindere sau ceva similar. Aveam destulă experiență cu cărțile de aventuri ca să simt că mă păștea ceva grav. Citisem deja „Narnia”, „Harry Potter”, seria de cărți polițiste de Agatha Christie, și multe altele, dar acestea au fost doar cele mai interesante.

— Nu trebuie să îi spunem lui Dark Doe cum a mers misiunea Știi-tu-care. Nu avem voie să eșuăm. Și, din pricina asta, îți poruncesc să o duci la bun sfârșit! adăugă ea, pe un ton amenințător.

Se apropiară de ascunzătoarea mea, dar nu aveam cum să fug de acolo fără să fac zgomot. Așa că am rămas pitită în spatele mormântului. Veneau tot mai aproape de mine, m-am mișcat un pic, cât să nu mă vadă, dar asta a înrăutățit totul. Domnișoara-cea-care-mă-speria s-a apropiat și mai mult, spunând:

—Șșșș! Cred că am auzit ceva pe aici, după mine, Khall. Vom găsi spionul și ne vom răzbuna pe trișoarea de Joann Jaly, mormăi mai mult pentru sine. Precis și-a trimis iar un mic spion. Chiar își bate joc de mine, răzbunarea este cea mai bună cale! mai zise, cu poftă. Tot ce ne rămâne de făcut este să-l luăm prin surprindere!

— Foarte bună idee, domnișoară Gerty Gelleus! zise Khall, cântându-i în strună.

— Nu-mi zici mie Gerty, ci stăpână! Vrei chiar să mă provoci, nemernicule?!

— Scuzați-mă, stăpână!… mormăi el înfricoșat.

Dacă ar fi să aleg un lucru amuzant ar fi cel în care „înfricoșătorul” de Khall era, la rândul lui, înfricoșat, însă n-aveam timp de râs. Cu inima cât un purice, m-am furișat și m-am furișat, până când… Era prea târziu – mă văzuseră! Mi-am luat tălpășița, fără să am nici cea mai vagă idee ce se întâmpla în jurul meu. Apoi Gerty spuse ceva de neînțeles și toate spiritele din mormânt reînviară. Ei, așa că acum eram fugărită de nici mai mult, nici mai puțin decât șaizeci de spirite malefice!

— Las-o să fugă, zise Gerty chicotind, că oricum n-are unde să se ascundă. Știam eu! Nu sunt sortită să eșuez, sunt preferata lui Dark Doe! Ha-ha-ha!

Râsetele ei se tot auziră în ecou până când, brusc, am început să aud cu totul altceva. Numai erau hohotele lui Gerty, ci o voce obișnuită, blândă și foarte cunoscută.

— Polly, trezirea! am auzit-o atunci pe mama.

Avusesem iar un coșmar din acela „neobișnuit”, care părea aproape real. Știu ce veți spune: că toate coșmarurile par reale. Însă ăsta chiar era unul complet neobișnuit. Jur! Zici că era… o viziune!

— Nu vrei să întârzii în ultima zi de școală, nu?

Sora mea mai mică, Guedonaline, se trezise ca de obicei mai devreme decât mine. Guedonaline era mereu „cea mai drăguță”, „cea mai cuminte”, „cea mai creativă”… cea mai cea. În concluzie, ea era copilul perfect. Și eu eram „cea răutăcioasă”, „cea încăpățânată”, „cea care face farse și glume proaste”, „cea obraznică”. Dar am doar două calități: curajul și rebeliunea! (Sunt calități din punctul meu de vedere, nu și din al surorii mele). Eu și Guedonaline avem amândouă pistrui, avem părul șaten și nu semănăm deloc, deși suntem surori. Ochii mei sunt verzi ca două smaralde și sunt singurii care au un strop de lumină. Sora mea îi are albaștri. Eu ador să port salopete largi și lejere cu pantaloni lungi și bretele subțiri, în timp ce sora mea poartă doar rochii rozalii cu modele stacojii, până la genunchi, cu colanți strâmți cu dungi verticale. Am unsprezece ani, iar Guedy (asta e prescurtarea numelui surorii mele mai mici) are nouă ani. Nu am nicio prietenă în afară de Sale, cea care are mâna ruptă și ar trebui să fie în a patra. E de treabă, dar e cam ciudată. Pe când soră-mea e înconjurată de prietene. Dar totuși, am cu ce mă lăuda – măsor un metru șaizeci și unu, iar Guedy doar un metru treizeci și nouă! Și mai sunt și cea mai înaltă din clasă! Și sunt și cea mai bună la matematică, engleză și sport! Nu vreau să mă laud, dar chiar și profa e de aceeași părere cu mine.

Am coborât scările spre bucătărie și ne-am așezat la masă toți cinci: eu, Guedy, mama, unchiul meu, Goyle, și tata. Apoi mama a spus:

— Azi vă duce Goyle la școală. Trebuie să ajung la birou la ora șapte și jumătate, așa că nu vreau să întârzii în ultima zi. Polly, știi cumva rezultatele tale de la testul pentru a trece în clasa a cincea? Guedy, ți-ai pregătit pachetul pentru școală? Peter (e tatăl meu, lucrează la nu-știu-ce-firmă-importantă), ai rezolvat problema cu informatica? Răspundeți-mi pe rând, vă rog!

Mama e super-mega-disciplinată și severă, nu degeaba este capul familiei Peve.

— Le primim astăzi, am răspuns.

— Desigur, mama, zise și sora mea „cea cuminte”. Mi-am pregătit și ceva în plus, cookie-ul pe care l-am primit la gustare ieri. M-am gândit la ziua de azi, adăugă ea cu poftă și mândrie.

— Foarte bine, Guedy! a răspuns imediat mama, mândră că fetița ei era atât de inteligentă.

Mi-am dat ochii peste cap.

— Ai ceva de adăugat, Polly?

— Nuuu… am zis eu, pufnind.

M-am ridicat de la masă și mi-am luat rucsacul pentru școală. M-am uitat la ceas – era șapte și douăzeci de minute. Nu știam la ce oră se sună azi, așa că am aruncat o privire pe orar și am văzut că azi intrăm în clasă de la opt. Am calculat: drumul durează aproximativ zece minute și urcatul și intratul în școală cam cinci minute. Am constatat că intru în clasă la șapte și treizeci și cinci de minute. Foarte simplu. Am urcat în Mercedesul lui Goyle, și apropo de mașini, Audi mi se pare cea mai faină marcă de mașini din câte știu că există!

— Azi ascultăm Nina Simone! Yuhu! spuse el foarte încântat.

E cântăreața lui preferată, nu înțeleg de ce i se pare atât de grozavă, e doar o doamnă super-optimistă. E ceea ce am observat din melodiile ei: optimism! Yeay, super-tare! (Să nu credeți că vorbesc serios cu toate astea, e doar ironie.)

M-am hotărât ca astăzi să nu o mai enervez pe Guedy, ci să mă uit pe fereastră la frumoasele peisaje. Dar super, mă uit pe fereastră și văd panouri cu reclame, blocuri enorme, magazine, gunoaie pe trotuar și altele asemenea, de ai zice că acest oraș e un enorm coș de gunoi. Yeeeey, super, pot să merg la magazin, să mă distrez, cui îi pasă că poluăm, n-avem nevoie de natură în viață. E mai tare să merg la shopping. Așa ar spune colega mea, Elly.

Mi-ar plăcea să locuiesc la munte, unde te poți duce oricând să te cațeri pe niște stânci imense și ascuțite. Iarna poți să urci muntele pe jos și să îl cobori pe schiuri, dar să nu fie o pârtie special amenajată, ci să fie totul o aventură periculoasă și riscantă. Aerul să fie curat și complet pur, să mergem kilometri întregi până la școală, să întârziem încât să trebuiască să ne întoarcem acasă pe jos încă nouă kilometri. Să trebuiască ca noi să culegem gălbiori și bureți ori mure și zmeură direct din pădure. Să fie un lac în mijlocul pădurii, unul cu apă rece ca gheața. Să ne scăldăm în el, să plecăm în excursii cu cortul, să spunem povești înfricoșătoare la un foc de tabără. Ăsta ar fi raiul! Așa aș simți cu adevărat că trăiesc!

— Am ajuns! spuse, la un moment dat, Goyle.

„Of, încă o zi plictisitoare la școală”, mi-am spus în gând, înaintând spre aleea din fața școlii. Sora mea îl îmbrățișă pe Goyle, luându-și îndelung la revedere, apoi avansă spre școală și îmi întinse mâna. Am acceptat-o. Mâna ei era caldă, a mea era aproape înghețată. Zici că era o zână mereu caldă și perfectă. Adică era un fel de „primăvara”, atâta doar că ploua cu găleata. (Cred că v-ați prins că nu-i zic „zână” pe bune, nu e nicidecum un compliment, ci o altă ironie). Am intrat împreună în școală, cursurile aveau să înceapă curând.

 

Capitolul 2

În care pot face tot ce-mi doresc

 

— Țrrrrr! sună clopoțelul, indicând sfârșitul cursurilor, și al încă unui an școlar terminat.

M-am așezat pe un colț de scară, adică scara din fața ușilor blocului înalt al școlii. Trebuie să recunosc că sunt norocoasă, liceul la care mergem (sora mea și cu mine) este unul dintre cele mai bune din oraș. Zic liceu și nu școală pentru că are și liceu, și școală. În plus, se numește King’s College. Îmi sună telefonul. E mama care mă anunța că va trebui să mergem pe jos până acasă, fiindcă ei n-au timp să vină să ne ia. Așa că am strigat-o pe Guedy în mulțimea de copii. Nu era nicăieri. Atunci am fost nevoită să mă duc eu s-o caut și am continuat să o strig, mărind pasul. Am luat-o la stânga, și am ochit-o pe o bancă, râzând împreună cu Celia, Mary și Veronique. Ele erau prietenele ei și erau doar câteva dintre ele, mai puțin de un sfert.

Am strigat-o iarăși, de i-a pierit răbdarea și a cedat.

— Bine, ce vrei? mi-a spus pe un ton plictisit și disprețuitor.

I-am explicat că trebuie să ne ducem acasă pe jos și că va trebui să stăm două nopți singure acasă, dar ea mi-a răspuns pe un ton și mai disprețuitor că „asta nu înseamnă că eu voi fi șefa ei”. Nici măcar nu aveam asta în minte, ci mă gândeam ce paradis va fi dacă nu vor fi părinții să-mi spună ce să fac și ce să nu fac.

Odată ajunse acasă, când am deschis ușa, am observat un desen verde închis, cu mai multe spirale asemănătoare valurilor mării. Apoi, brusc, am văzut spiralele vălurii mișcându-se. Sau mi s-a părut? M-am mai uitat încă o dată mai bine și spiralele-valuri dispăruseră. În schimb, în locul lor trona același model obișnuit pe care îl vedeam tot timpul când mama deschidea ușa – niște flori argintii, cu tulpină turcoaz și cu model roșu, care străluceau acum în lumina soarelui.

M-am gândit că sunt obosită și că ziua asta de școală a fost destul de obositoare, așa că m-am dus în camera mea și m-am apucat de desenat. Desenul este pasiunea mea! Am și alte mari pasiuni, basketball, karate ori excursiile pe munte. (Nu știu dacă se pune pasiunea de a avea aventuri și explorarea lumii). Dar, dintr-odată, mi-am amintit că mama nu e acasă ca să mă cheme la masă, așa că am coborât la parter ca să-mi fac ceva de mâncare, să nu mor totuși de foame cu frigiderul plin.

Atunci am auzit-o pe Guedonaline strigându-mă:

— Polly! Mama a spus să ai grijă de mine, îmi poți face, te rog, de mâncare?

— Bine, dar eu aleg ce mâncăm! Și nu mă întreba ce voi face de mâncare, voi vedea pe moment.

— Nu mai fi atât de morocănoasă, ce ți-am făcut eu?

Am decis, pentru binele tuturor, s-o ignor. M-am îndreptat spre frigider și am căutat, ah, de fapt, am găsit imediat o cutie de gazpacho și m-am hotărât ca ăsta să fie felul unu, apoi am scotocit prin rețetele mamei și am găsit o rețetă de pateuri cu brânză. M-am decis s-o fac pe aceasta pe post de felul doi, am luat ingredientele și m-am pus pe treabă.

Odată ce am terminat, am pus pateurile la cuptor și m-am dus să văd ce face Guedy. Am avansat tiptil pe scări, știind că de obicei ea zice că o deranjez cu pasul meu zgomotos. Ca să vezi, adormise cu nasul pe ultima ei capodoperă în versuri. M-am bucurat, mi-am zis că voi putea să fac ce vreau. Am tras cu ochiul la poezioară și iată ce am citit:

„Radiez de fericire

Când prietenele sunt cu mine

Eu sunt bucuroasă

Când Polly învață

Așa nu mă tachinează,

Și sunt sigură pe mine

Că voi reuși și eu odată

Să nu-mi fac temele deranjată.” — de Guedonaline Peve

Am pufnit. De parcă o deranjam. Am auzit sunetul cuptorului, semn că trebuia să scot din cuptor pateurile. Pentru o clipă, uitasem de ele! Dar am deschis ușița cuptorului la timp și am zărit niște pateuri cu brânză aurite și apetisante. M-am pus imediat pe ronțăit. Erau delicioase! Poate chiar mai bune decât ale mamei. Am tras o ocheadă ceasului din sufragerie. Era ora opt și un sfert. Perfect. După ce-am terminat de mâncat, am deschis televizorul, era ora perfectă ca să vizionez un episod de cincizeci de minute din serialul meu preferat. Ce bine e să pot face tot ce-mi doresc!

 

Capitolul 3

În care primesc un vizitator neașteptat

 

Până la urmă, am rămas în fața ecranului până la ora zece. Am închis televizorul, dar am decis să dorm pe canapea. Eram prea obosită ca să stau mai târziu de zece și jumătate, așa că m-am dus până în camera mea ca să-mi iau plapuma, apoi m-am trântit pe canapea și am deschis cartea pe care o citesc la pagina o sută optzeci și patru. Abia așteptam să aflu cine este vinovatul – citesc o carte de Agatha Christie. N-am ținut-o mult așa, pentru că la un moment dat am auzit un tunet. Nici nu observasem că începuse să plouă. Era o vreme destul de urâtă pentru a adormi, cartea era despre o crimă, tunetele sunau înfricoșător și, în plus, colac peste pupăză, mă tot gândeam la cheie. Nu prea credeam că eram „doar obosită”, trebuia să fie o altă explicație.

„E destul de înfricoșător”, m-am pus la punct spunându-mi că trebuie să adorm cât mai repede, doar nu voiam să mă sperii prea tare chiar înainte să adorm. Încă un tunet. Timp de o secundă am avut impresia că văd o umbră, una de om. Mi-am deschis ochii mai bine și umbra dispăruse. Era trecut de ora unsprezece. Nu mă simțeam bine, tot vedeam și nu vedeam umbra, mă gândeam la cheie, apoi mi-am zis să văd ce face Guedy, să verific dacă e bine. Mi-era frică să mă ridic din pat, dar totuși am făcut-o. M-am îndreptat spre scări, am pus piciorul pe prima treaptă, era rece și aspră. Apoi am continuat ușor, tot așa, până când am ajuns în capăt, am deschis ușa de la camera surorii mele și am văzut-o dormind adânc și mormăind ceva de neînțeles. Atunci am coborât ușurată în sufrageria întunecată și tăcută și m-am așezat pe canapea un pic mai liniștită. Dar liniștea aceea nu a durat. Soneria de la ușă sună prelung și sâcâitor.

„Cine putea suna la ora asta?” mi-am zis. „Nu știu, dar cu siguranță nu Goyle sau părinții.”

După o scurtă ezitare, am răsucit cheia în broască. În fața ușii stătea o siluetă înaltă și bine făcută. Nu-mi era prea clar ce anume este, dar chiar dacă ar fi fost o femeie, precis avea cam un metru optzeci înălțime. Părul, de culoarea piersicii coapte, îi era prins cu o agrafă albastră, iar ochii stranii aduceau mult cu culoarea valurilor mării. Buzele îi erau date cu un ruj roșu puternic și purta un machiaj mov deschis pe pleoape.

Pendula din sufragerie bătu ora doisprezece, cu doisprezece bang-uri puternice. Am tresărit și m-am sucit rapid spre pendulă, dar apoi am realizat că nu era nimic de speriat. Ce mi-a venit? M-am întors spre vizitatorul nepoftit. Stătea exact în același loc, cu o expresie calmă și amuzată. Mie nu mi se părea nimic amuzant. Ba chiar mi se părea foarte enervant ca cineva să te privească de sus și în plus să se amuze. Am scrâșnit din dinți, mi-am făcut curaj și am atacat:

— Ce căutați aici la ora asta, femeie ciudată?

A surâs și și-a scos din buzunar o piatră ca funinginea. Am presimțit ceva rău. Nu știam precis ce anume, dar simțeam că aveam ceva în comun cu acea ciudată piatră.

— Mă numesc Mathilde Manly, zise ea după o scurtă pauză. Polly… ești în pericol, adăugă, pe un ton îngrijorat, dar blând.

M-am întrebat de unde îmi știa numele, dar nu am comentat. În schimb, am vorbit:

— De unde aveți acea piatră?

Și-a mușcat buza.

— De ce mă întrebi? mi-a zis, parcă deranjată.

— Am și eu una la fel, am spus.

— De la cine? De unde? a reacționat imediat, îngrijorată.

Nu m-am așteptat să reacționeze așa, dar atunci am continuat:

— Am primit-o prin poștă de la o persoană numită JNT&CLN&TRV. Nu știu cum poștașul a reușit să o aducă doar cu aceste inițiale, am spus, sinceră. Ah, și era și un bilet, am adăugat. Dintr-odată, domnișoara Manly s-a liniștit și a mormăit ceva de neînțeles. Dar totuși cred că printre mormăielile ei am auzit și câteva înjurături. Atunci, curioasă, am întrebat:

— Poftim? Ați spus ceva?

— Nimic important, Polly, doar că mă gândeam la niște încurcă-lume numiți Jonathan, Caroline și Travis, zise ea, mai printre dinți.

Apoi scrâșni și mai înjură încă o dată cu poftă.

N-am auzit mare lucru în afară de cuvintele „încurcă-lume” și „enervanți”, pentru că nu voiam să dau impresia că trag cu urechea, cum spunea și mama: „Nu e frumos să tragi cu urechea!”.  Știu că nu suntem la capitolul ăsta, dar nu înțeleg de ce părinții pot fi chiar atât de enervanți, încât să ai impresia că te urăsc și că vor să scape de tine? De ce ne impun mereu reguli de parcă vor să ne tortureze? Dar trebuie să recunosc că, uneori, sunt buni, dacă ești cuminte ca Guedonaline-cea-perfectă. Și ăsta nu e cazul meu!

Deci chiar dacă știam de regula mamei, nu am respectat-o. Iată și de ce!

— Aha! Numele Jonathan merge cu inițialele JNT, numele Caroline cu CLN, iar TRV cu Travis, am spus, bucuroasă.

— Mda, a zis plictisită Mathilde Manly, e adevărat. Dar am o întrebare pentru tine, ce scria pe bilet?

— Nu îmi mai amintesc, dar pot să îl aduc ca să îl citiți.

— Te rog.

Am fugit în camera mea, uitând de scările aspre și reci care scârțâiau, uitând că era douăsprezece noaptea, uitând cu totul de sora mea, Guedonaline, și tot așa. Am căutat prin sertarul biroului dezordonat și am înhățat biletul. Apoi am refăcut drumul în sens invers și am citit cu voce tare:

Din partea nimănui primești acest bilet,

Noi ți-l trimitem ca să intri-n club.

Vino la copac, la copacul mare…

…Mâine dimineață,

Când soarele răsare…

(adică la șase) (dimineața)

— Și ce ai făcut? m-a întrebat Manly.

— Bineînțeles că nu m-am dus, dar am păstrat piatra, pentru că am simțit că am ceva în comun cu ea, dar și pentru că era interesantă. Altă întrebare? am glumit atunci.

— Da, a răspuns sec, cum de ți-ai dat seama că nu eram o străină rea, una care voia, de pildă, să te ucidă, ori să fure de prin casă?

— Păi, am…

M-am oprit, pentru că habar n-aveam ce să-i spun. Chiar nu știam, așa că atunci am apelat la cel mai vechi truc din lume: am pus eu o întrebare.

— Dar dumneavoastră de unde aveți… piatra?

M-a ignorat.

— Mă lași, te rog, să intru? Sau ai de gând să mă lași în ploaie toată noaptea? mi-a zis, deranjată.

Femeia asta, Mathilde Manly, era cât se putea de enervantă! Părea deranjată de absolut toate lucrurile inutile, era deranjată că îi puneam întrebări și mi le ignora și, în plus, eu ar fi trebuit să mă supăr. Singurele momente în care nu mă ignora erau răspunsurile mele de la întrebările ei. Atunci am izbucnit. Manly nu făcuse nimic în afară de: să mă ignore!

— Te enervezi destul de ușor, fetițo, asta nu va ajuta deloc dacă Lordul Întunericului apare chiar acum. Trebuie să fii tot timpul pe fază, zise, pe un ton și mai calm. Să nu cazi în capcanele sale.

— Ce ați spus înainte? am reacționat mirată.

Brusc am realizat că vorbea despre domnul din vis. Știți voi, din visul „aproape real”! Parcă așa se numea el, nu? Parcă îl pomenise și doamna-care-mă-înfricoșa, a.k.a Gerty Gelle-nu știu-cum. Totul devenea atât de misterios… Visul „aproape real”, cheia, domnișoara Manly, umbra din întuneric, ora la care stăteam în fașa ușii în pijama vorbind cu o necunoscută.

- va urma -

Apasă fără frică

Fragment scris de Alexandra Chirică (11 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, mai – iunie 2020.

Focul Verde grafica

 

Trăia odată, într-un oraș obișnuit, o fetiță pe nume Jenny. Era foarte fericită acolo, avea mulți prieteni, o școală la care mergea cu drag, un tată și o mamă iubitori, cu toate că de cele mai multe ori tatăl ei nu era acasă. Avea chiar și o prietenă, care se numea Elisa.

Într-un cuvânt, viață ei nici nu putea fi mai bună de atât, dar, într-o zi, Jenny îl auzi pe tatăl ei vorbind la telefon pentru a vinde apartamentul. Când află de acest lucru, Jenny își strânse pumnii și porni încordată ca un arc spre mama ei, ca să o întrebe ce se întâmplă. După ce termină de vorbit la telefon, tatăl ei veni să participe și el la discuție. Mama lui Jenny îi explică fetei că se vor muta într-o altă casă, la țară.

— Jenny, dragă! Trebuie să ne mutăm acolo pentru că avem nevoie de bani, de mulți bani, și pentru ce îți mai dorești tu – surprize, jucării… întări și tatăl ei.

— Dar nu înțeleg, murmură fata. Eu nu vreau nimic în mod deosebit. Vreau doar să stăm în apartamentul ăsta, să rămân la școala pe care o iubesc și să stau cât mai mult cu prietena mea, Elisa. Mama mea biologică ar fi înțeles asta cu siguranță, însă tu, mama, nu pricepi! Dar voi nu aveți slujbe la care munciți și primiți banii pe care îi meritați? întrebă, îmbufnată, Jenny.

— Tatăl tău și-a pierdut slujba și, până când își va găsi alta nouă, ne vom descurca doar cu acea casă de la țară a mătușii Melissa.

Mama lui Jenny încerca să fie calmă, dar nu reușea.

A durat doar două zile pentru ca toate lucrurile din apartament să fie mutate în casa de la țară. Jenny nu era deloc bucuroasă. Nu avea să o mai vadă pe prietenă ei cea mai bună. Mama observă asta, așa că merse la ea și îi spuse că va vorbi cu mama Elisei ca să o lase să vină în vizită.

— Îi voi spune că va fi doar pentru o singură zi, îi explică mama. Va merge cu mașina noastră acum, când vom merge și noi la casa nouă pentru prima oară.

Jenny era extrem de bucuroasă! Într-adevăr, Elisa merse cu ei până la casa mătușii Melisa, dar când cei patru văzură ce fel de clădire se află în față lor… încremeniră de uimire.

— Seamănă cu o cocioabă, spuse tata.

— George! exclamă, exasperată, mama.

— Nu e adevărat! Seamănă mai degrabă cu mai multe cocioabe puse una peste alta și lipite între ele cu lut, zise și Jenny.

— Frumoasă sau nu, ne vom descurcă cu ce avem! interveni iar mama, înțepată, când o văzu și pe Elisa că parcă îi părea rău că-i însoțise.

 

Cele două prietene merseră cu bagajele lui Jenny până la ușa de la intrare și o deschiseră, dar ușa începu să scârțâie din toate balamalele, iar mânerul de ciocănit, susținut de ușă doar de un cap de leu din alamă, bătu de două ori singur, iar ușa căzu fix înainte ca fetele să poată fugi, lăsând din păcate în urmă lor un mic bagaj. Mama lor le întrebă, uimită, dacă sunt bine, iar tatăl ridică încet ușa care se prăbușise, cu un sunet asurzitor, pentru a lua micul bagaj. Jenny se repezi imediat să-l deschidă. Când aceasta văzu cu groază ce era în pachet, începu să plângă. Zărise un glob de zăpadă care avea în el o poză înfățișând o femeie cu părul lung, șaten. Globul era spart, iar poză era ruptă.

— Tu! E doar vina ta! începu Jenny să țipe la Elisa. Tu ai uitat bagajul acolo!

— Dar… dar eu nu mi-am dat seama că îl uitasem… se bâlbâi Elisa.

— Fetelor, încetați! interveni mama lui Jenny. Nu e vină nimănui!

— Și tu… îi ei mereu apărarea?! răbufni Jenny, neștiind cum să facă să aibă dreptate.

Văzând însă că nu are nicio șansă, începu iar să plângă. Luă globul sau, mai precis, ceea ce mai rămăsese din el, apoi fugi în noua casă.

— Tu nu aveai de unde să știi. Acolo era singura poză a mamei ei adevărate. Eu sunt mama ei adoptivă, iar mama ei adevărată a murit într-un accident, îi explică Elisei mama lui Jenny, cu un tremurat în glas.

— Ooo! Îmi pare rău! Nu am știut! se scuză Elisa, simțindu-se parcă și mai vinovată.

 

În camera ei, Jenny privea bucățile de sticlă rămase. Deschise un geamantan gri și scoase de acolo o rolă de scotch. Rupse o bucată și lipi poza mamei ei adevărate. Era atât de furioasă! Nu numai din cauza prietenei ei, ci și din cauza faptului că mama ei „adevărată” murise. Uitându-se pierdută prin încăperea întunecată, Jenny observă un tapet ciudat pe pereți. Era decorat cu niște frunze aurii, de toamnă. Într-un colț, lângă patul ei, văzu și o adâncitură în tapet. Fiindcă patul era ușor, îl dădu la o parte cu grijă. Astfel, descoperi o adâncitură și mai mare, așa că, de curiozitate, decoji puțin tapetul. Dintr-odată, prin mica crăpătură se ivi o lumină atât de puternică, încât aproape că o orbi pe Jenny. Fata rămase cu gura căscată. Coborî imediat, o luă pe Elisa de braț și fugiră amândouă în camera lui Jenny.

— Presupun că vrei să îți ceri scuze?

— Da. Îmi pare foarte rău! Nu știu ce m-a apucat, dar eram furioasă mai mult pe mama mea adevărată că ne-a părăsit…

— Da… Nu e nimic… Și eu am greșit…

— Stai puțin! o întrerupse Jenny, precipitat. Vreau să îți arăt ceva…

Jenny îi arătă Elisei o crăpătură din care ieșea acum o lumină violet.

— Ce e asta? Este o farsă?

— Ce? Nu!

— Atunci haide să îi chemăm pe părinții tăi să rezolve „problema”.

— Glumești?! pufni Jenny. Vor vinde casa asta numaidecât, spunând că e o casă din care iese lumină violet! Nu vreau să ne mutăm iar!

Jenny se apropie de ruptură și trase tot tapetul din locul acela. Atunci, lumina ieși din toată acea ruptură afară, strălucind atât de intens, încât fetele își acoperiră ochii, apoi lumina deveni verde și se auzi o voce:

 

Profeția tu, dragă Jenny să o împlinești,

și Focul Verde tu să îl găsești.

Prin lumea noastră vei păși și creaturi magice vei întâlni.

Dacă ai curaj și vei voi să te încumeți tu la drum, să știi,

forțe malefice pândesc, să nu uiți să te păzești.

Dacă până la luna plină nu reușești, atunci lumea magică, dar și cea a oamenilor, nu o s-o revezi, înghețând toată ai să o vezi.

Auzind acestea, Jenny se lăsă în jos pentru a se strecura în crăpătură, dar Elisa o opri.

— Stai! Unde crezi că te duci! Poate este o capcană!

— Dar dacă nu este?!

Fetele intrară în gaură și se treziră într-un loc nemaipomenit! Erau într-o pădure cu copaci superb colorați, iar iarba era atât de verde, încât ziceai că nu era adevărată. Gaura prin care ieșiseră, care se deschisese acum într-un trunchi de copac, dispăruse ca prin farmec.

— Unde a dispărut intrarea?! strigă Elisa, speriată.

— Ce loc frumos! spuse, fermecată, Jenny.

— Bine ați venit pe tărâmul nostru! zise o femeie cu părul alb și lung. Eu sunt regina acestui tărâm. După cum cred că ai auzit și în ghicitoare, Jenny, tu trebuie să găsești Focul Verde, deoarece doar tu îl poți controla.

— Dar de unde îmi știți numele? întrebă curioasă și Jenny.

— Profeția ne-a spus cum te numești.

— Dar mai sunt multe alte fete cu acest nume… adăugă Elisa, nedumerită.

— Da, dar văd în ochii lui Jenny că ea e „aleasa”. Acum, trebuie să vă duceți să luați Focul Verde până când va fi lună plină. Aveți la dispoziție aproximativ două zile. Dacă nu îl luați până atunci, lumea noastră, dar și a voastră vor îngheța. Nu aveți mult timp!

— De unde să începem căutarea? întrebă Jenny, hotărâtă.

— Stai, ce? zise și Elisa. Doar ce o cunoaștem pe regină și tu vrei să pleci într-o aventură după nu știu ce foc?

— Dacă nu faceți asta, eu nu vă voi putea ajută să ajungeți acasă, din păcate, zise regina, tristă.

— Vezi? Trebuie să o facem! Dacă nu, atunci toți vom îngheța, o îndemnă și Jenny.

Neavând ce zice, Elisa nu mai protestă, deși îi era foarte frică.

— Puteți începe de oriunde. Începând din această clipă eu nu vă voi mai putea ajută.

Apoi, zicând acestea, regina dispăru.

— Haide să traversăm pădurea, sugeră Jenny.

 

Pădurea era deasă și, chiar dacă era colorată, fetelor le era cam frică. După două ore bune de mers, toate frunzele colorate ale copacilor deveniră verzi, ca în lumea din care veneau ele. În pădure se făcea tot mai întuneric și mai frig, iar de pretutindeni se auzeau fel de fel de sunete ciudate. Dintr-odată, din frunzișuri, se auzi un sâsâit ca de șarpe. Dintr-un tufiș ieșiră trei șerpi verzi lungi, precum cea mai lungă sfoară. Fetele nu mai avură timp să strige după ajutor, pentru că alți șerpi veniră spre cei trei și se adunară lângă un copac. Jenny așteptă puțin, dar când văzu că nu se întâmplă nimic, înaintă câțiva pași și, exact în acel moment, de după copac apăru un bărbat foarte înalt. Era gârbovit și nu i se vedea fața, deoarece o mantie neagră i-o acoperea aproape în întregime, în mod misterios.

Jenny se sperie și fugi la Eliza. Fetele se ghemuiră lângă tufișul de unde apăruseră șerpii. Ceva se vedea clar la bărbat: din spate îi atârna o uriașă coadă de șarpe, care aluneca încet pe pământ.

— Eu sssunt Calcedin. Ssstați linișșștite, nu vă vreau răul. Voiam doar sssă vă avertizez de o primejdie care va apărea doar când veți ajunge la Focul Verde. Eu sssunt un umil ssslujitor al regelui. Mă va omorî dacă va afla că v-am prevenit. Regele vă pregătește o cursssă: vrea sssă vă ucidă și sssă fure Focul Verde, pentru că acesssta are are puteri nemărginite.

— Vă mulțumim că ne-ați avertizat, vorbi Elisa. Vom avea mare grijă! Dar acum trebuie să plecăm, deoarece nu avem prea mult timp, nu-i așa, Jenny?

— Da… Vă mulțumim! zise și Jenny, cu jumătate de gură. La revedere!

În acea clipă, Calcedin dispăru într-un nor de praf violet.

— Este cam dubios cum a apărut așa, dintr-odată, spuse Jenny. Nu crezi?

— Eu cred că voia doar să ne avertizeze, răspunse Elisa.

Merseră atunci prin pădure, și merseră până ajunseră într-o poiană scăldată de lumina soarelui. Brusc, se auzi un răget. Fetele îl auziră foarte clar, așa că fugiră cu curaj spre locul din care răsunase. Apoi se mai auzi încă unul. Când cele două prietene se apropiară de locul cu pricina, văzură o mulțime de cuști de metal înșirate de-a lungul superbelor dealuri. În cuști se zbăteau uriași dragoni multicolori cu aripi gigantice. Exista doar una în care se afla un dragon mai mic, probabil un pui. Era colorat în albastru, iar aripile și burtica îi erau bleu. Lângă cuști se găseau și mici gardieni ce păreau a fi spiriduși. Toți gardienii purtau la brâu sulițe de metal ce sclipeau în lumina soarelui.

Fetelor le atrăsese atenția ultima cușcă, una care era aurită și care avea fiecare colț decorat cu modele florale încrustate în diamante. În ea se afla un dragon mai mare decât ceilalți. Era roșu și scuipa flăcări uriașe, încercând să evadeze.

— Cred că dragonul roșu e șeful clanului, spuse Jenny.

— Deci nu am vedenii?… murmură Elisa.

— Tu salvezi dragonul roșu, în timp ce eu distrag gardienii. Când vezi că ei fug, te duci să îi salvezi.

— Ce?! murmură îngrozită Elisa, dar Jenny nu o mai auzea, fiindcă deja se îndepărtase.

— Hei! Am văzut un dragon după dealul acela! le strigă Jenny gărzilor.

Apoi, când văzu că doar un gardian o ascultă, adăugă:

— Dar stai așa! Uau! Este un dragon uriaș! E atât de mare, încât nici nu există vreo cușcă pe măsură lui, mai zise ea. Trebuie să vină toți gardienii, altfel mă tem pentru soarta ta, spiridușule!

Când auziră acestea, gărzile își spuseră că spiridușul conducător se va bucura de așa o captură, apoi porniră toți spre dealul indicat de Jenny. Între timp, fetele eliberară toți dragonii și, desigur, și pe conducătorul acestora. Unii era închiși în cuști din alamă, alții din metal, fier, cupru sau oțel. Toți dragonii eliberați zburară fericiți și liberi, iar căpetenia acestora le mulțumi celor două prietene și le dădu o goarnă pentru a le răsplăti bunătatea.

— Aceasta nu este o goarnă obișnuită, îi explică el lui Jenny, ci este una fermecată. Sufli în ea o dată, iar noi îți vom veni în ajutor.

— Mulțumim!

Apoi și dragonul șef își luă și el zborul, mormăind ceva că dragonul rămas nu era din clanul lor. Într-adevăr, dragonul pui rămăsese în urmă și le întrebă pe fete unde se duc. Ele îi spuseră că Jenny căuta Focul Verde și că ea este „cea din profeție”.

— Oooo! Pot veni și eu cu voi? le rugă micul dragon albastru.

— Desigur! încuviință Jenny.

— Eu zic că ar trebui să facem un popas, fiindcă soarele aproape a apus. Trebuie să și dormim, oftă Elisa.

— Adevărat, răspunse Jenny. Ar cam trebui, fiindcă mâine este ultima zi în care mai putem găsi Focul Verde, așa că trebuie să fim toți odihniți.

— Știu eu un loc în care am putea dormi, zise fericit dragonul. Dar, mai întâi, să plecăm de aici până nu se întorc gardienii.

Așa că merseră până ajunseră într-un mic luminiș din pădure. Pentru că se înserase de tot, se cuibăriră în iarbă și dormiră câteva ore bune. Apoi, în zori, pe când nici măcar păsările nu apucaseră să-și cânte trilurile, vocea lui Jenny răsună cu putere, cât să o audă tovarășii de drum:

— Haideți! Nu avem timp de pierdut!

În acel moment, Elisa și puiul de dragon se treziră numaidecât. Aveau acum să meargă mai repede decât ieri. Merseră prin pădure mult timp și întâlniră fel de fel de animale. Unele cu aripi, altele foarte mici. Văzură și zâne, spre marea uimire a lui Jenny, și observară un pârâiaș limpede de unde băură apă. Acum ieșiră din pădure. În față lor se întindea un zid uriaș, lipit de un alt zid, și tot așa. Zidurile alcătuiau un labirint uriaș. Prea lat pentru a-l ocoli și prea lung pentru a zbura peste el cu puiul de dragon. Cei trei propuseră să se despartă pentru a descoperi ieșirea cât mai repede. Elisa urma să meargă cu dragonul, iar Jenny singură.

Zidurile labirintului erau alcătuite din multe pietre puse una peste alta și întărite cu un ciment ciudat, negru. Erau înfiorătoare și păreau să zacă acolo de prea multă vreme. De regulă, pe zidurile de o vechime atât de mare te așteptai să vezi mușchi ori iederă, însă pe aceste ziduri nu se vedea nimic în afară de ciment negru și de pietre. Jenny o luă la dreapta, apoi la stânga și iar la dreapta, până ajunse într-o fundătură. O luă la stânga, apoi iar la stânga. Fundătură. Merse la dreapta și iar la dreapta, apoi la stânga. O fundătură din nou. Părea că orice combinație încerca tot o fundătură întâlnea. Nu prea știa ce să mai facă, mai ales că nici nu mai avea așa de multă răbdare. Nu știa nici ce făceau Elisa și micul dragon. Se mai afundă puțin în labirint. Din când în când, mai punea mâna pe zidurile lui, care erau extrem de reci. Mai merse puțin și o lua la stânga. Fundătură. Jenny era sigură că dacă o va lua acum la dreapta, va găsi ieșirea. O luă la dreapta, fundătură. I se păru tare enervant să nu găsească ieșirea, deși încercase mai toate variantele posibile! Stătu puțin pe gânduri și, suspinând, o luă încet la stânga. Spre marea ei surprindere, fu direcția cea bună. Era fericită, dar și exasperată că nu găsise imediat ieșirea la stânga. Dar, când să meargă înainte, îi atrase atenția o scoică pe cărarea din dreapta. Gândindu-se puțin și șovăind, se duse la scoică și o luă în palmă. Era sidefată și albă. Găsi una mai departe, pe aceeași cărare. Apoi încă una îi sclipi în fața ochilor…

Încet, încet Jenny își dădu seama că acesta era drumul corect pentru a ieși din labirint, așa că luă urma scoicilor. Unele erau în formă de cochilie, altele spiralate. Începu să fugă atunci când simți că e aproape de ieșire. Și în fuga ei observă, pentru un scurt moment, un șarpe verde pe zid. Însă, când se opri să verifice, acesta dispăruse. Cercetă atent împrejmuirile, dar nu văzu nimic altceva ieșit din comun, așa că se hotărî să alerge, în continuare, spre ieșire.

Într-un sfârșit, ajunse la ieșirea labirintului, unde se aflau micul dragon și Elisa.

— Văd că ai urmărit scoicile, zise Elisa, arătând spre cărarea de scoici.

— Dar de unde sunt? întrebă Jenny.

În acel moment, din marea de lângă labirint, se ridicară trei femei. Una cu părul roșu, alta cu unul blond și una cu părul șaten.

— Sunt sirene! spuse uimită Jenny.

— Așa este. Ele mi-au dat scoicile, pentru a-mi arată drumul, zise și Elisa.

Într-adevăr, femeile acelea erau sirene. În apa sclipitoare li se zăreau și cozile – roz, mov și verde.

— În cazul ăsta… Mulțumesc!

Sirenele dispărură în valurile înspumate, iar cei trei prieteni își continuară drumul pe nisipul alb al plajei. Era foarte cald, deși soarele se ascunsese între nori. Dintr-odată, deveni atât de cald, încât nici nu mai puteai suporta. Nisipul, până nu demult ud, începuse acum să aducă a praf și să se învârtă în spirale. Fără ca fetele și dragonul să își dea seama, marea dispăruse. Nu mai era nici urmă de vreun firicel mic de apă. Ajunseră cu toții în deșert, motiv pentru care și era atât de cald. Dune bej și mari de nisip se întindeau în fața lor. Toate păreau că tremură de la căldură. Jenny observă puțin mai încolo o siluetă cu părul șaten și lung. Oare era chiar mama ei adevărată?

Jenny alergă uimită spre siluetă în timp ce Elisa fugea și ea pentru a o avertiza.

— Stai! țipă Elisa.

— Este doar fata Mogana! strigă și dragonul.

Dar în zadar o strigau pe Jenny, pentru că ea nu-i mai auzea. Fugea cât o țineau picioarele, strigând-o pe mama ei. Aproape că ajunsese la ea, dar femeia își schimbă imediat poziția. Jenny privi nedumerită în jur. Acum o vedea pe mama ei undeva în spate, cam la aceeași lungime ca și data trecută.

— Vezi, Jenny?! Nu este adevărată! insistă Elisa.

Însă Jenny era sigură că silueta era mama ei cea adevărată, așa că alergă mai departe. Ajunse fix lângă ea și o îmbrățișă, dar, în loc să o atingă, femeia dispăru și Jenny căzu în nisip. Se ridică și stătu o vreme în genunchi plângând, în timp ce Elisa îi povesti dragonului despre mama adevărată a lui Jenny. Apoi Elisa se duse la Jenny, îi puse o mână pe umăr și îi zise cu blândețe:

— Nu fi supărată. Trebuie să ne continuăm aventura. Din momentul acesta mai avem doar jumătate de zi.

Dintr-odată, pe cer se văzură mai mulți dragoni albaștri.

— Este familia mea! spuse puiul de dragon. Mulțumesc că m-ați lăsat să vin și eu cu voi în căutarea Focului Verde, dar acum aș vrea să mă întorc la familia mea. La revedere!

— La revedere! spuseră și fetele în cor.

Puiul de dragon se îndreptă spre mama lui și zburară împreună, iar fetele merseră prin deșertul înșelător până ajunseră la o prăpastie. Prăpastia era adâncă, dar nu foarte lată și avea niște scări abrupte. Deci fetele puteau traversa fără frică ce se afla în fața lor.

Lângă scări, acoperită de o piatră, era o bucată de hârtie veche. Elisa dădu piatra la o parte, descoperind hârtia. Cele două observară că pe hârtie nu scria nimic. Apoi, pe neașteptate, bucata de hârtie deveni turcoaz în mâinile Elisei. Uimită, Jenny luă hârtia și văzu că aceasta devenise mov între degetele ei. Apoi cele două fete luară amândouă în mâini bucata de hârtie colorată, iar pe aceasta apăru o hartă care le arătă unde anume se afla Focul Verde. Nu mai încăpea nicio îndoială: hârtia era fermecată și reacționa la sentimentele sincere ale fetelor!

— Harta asta sigur e lăsată de regina ținutului pentru noi, zise Jenny.

— Dar a zis că nu ne va mai putea ajută când vom începe căutarea, adăugă și Elisa.

— Poate că a lăsat-o înainte să începem…

Tot lângă scări văzură și un indicator care avea scris pe el: „Canionul Fricii! Interzis!”. Fetele se consultară puțin atunci când văzură că e „interzis”.

— Ce nume ciudat, șopti Elisa. Canionul Fricii…

— Poate e un nume ca… „Stradă salcâmilor”, pe care nu vezi niciun salcâm. Acolo locuiește bunica mea, îi explică Jenny, deci știu despre ce vorbesc. Cred că e la fel și cu „Canionul Fricii”, poate fi doar un nume menit să ne sperie. Hai să mergem!

Cele două prietene coborâră rânduri de scări și iar scări, până ce lumina fu atât de slabă, încât nu mai puteai vedea pe unde calci, chit că aveai să cazi în prăpastie sau să te împiedici.

— Uite! Un fluture bioluminescent! spuse Elisa. Într-adevăr, era un fluture foarte mare care lumina în canion. Avea niște aripi imense! Însă, cât ai clipi, fluturele se transformă într-un păianjen negru și păros. Avea opt ochi roșii și opt perechi de picioare lungi. Elisa începu să țipe, fiindcă ce o înfricoșa pe ea cel mai tare erau chiar păianjenii. Aveau prea multe picioare și prea mult păr pentru gustul ei, iar din gură li se ițeau vreo doi clești negri, care puneau capac la toate. Închise ochii. Apoi, când îi deschise iar, păianjenul nu mai era, ci doar minunatul fluture.

— De asta se numește Canionul Fricii! începu să strige Elisa înspăimântată. Fluturele ăla… El e cel care s-a transformat în păianjen! Se transformă în cea mai mare frică a ta! Nu trebuia să intrăm! De asta scria „interzis”!

— Of! Elisa! zise Jenny plictisită. Era doar un păianjen… mai mare. Mult mai mare decât cei adevărați, presupun, dar sigur nu era unul real. Și fluturele e doar unul obișnuit. Gândește-te puțin: dacă ar fi fost adevărat ce ziceai, atunci am fi văzut și frica mea cea mai mare, dar…

Jenny nu mai apucă să-și termine frază că fluturele se transformă într-o casă mare, care arăta fix ca dărăpănătura mătușii Melissa. Scria „vândută” pe ea. Jenny se făcu albă la față.

— Vezi, ce ți-am zis?! izbucni Elisa, triumfătoare. Dar ție îți este frică de o casă vândută? Aaa! Este casa cea nouă, nu?

— Îmi este frică să nu fie vândută și asta fix ca apartamentul nostru. Adică… e urâtă, dar nu mai vreau să ne mai mutăm. Și așa îmi e teamă că noua școală nu îmi va plăcea.

Jenny se gândi că dacă își va imagina ceva frumos, casa va dispărea la fel de repede cum apăruse. Floare la ureche! Își imagină un curcubeu și casa dispăru brusc, exact cum credea ea că se va întâmpla. Văzând asta, Elisa își imagină înapoi un păianjen, apoi se gândi la o scară lungă, până la ieșirea din canion, iar aceasta înlocui rapid înfricoșătorul păianjen. Fluturele bioluminescent păru nervos și dispăru, sfărâmându-se. O bucată mică din aripa lui căzu pe rochia lui Jenny, fără ca ea să observe, în timp ce fetele urcau pe scară.

Scara pe care Elisa și-o imaginase era din cristal. Jenny îi mulțumi Elsei pentru ajutor și își ceru scuze că nu o crezuse. Cele două prietene ieșiră ușor din canion.

— Acum știm de ce se numește „Canionul Fricii”, zise Elisa zâmbind.

Mai merseră puțin și descoperiră ceva ce semăna cu un portal imens ce părea că le înghite. Era colorat în mov, verde și albastru. Fetele se întrebară, cercetându-l, cam ce ar putea fi. Pe neașteptate, un vânt tăios și rece le împinse pe amândouă în portal.

Acum se aflau într-un loc și mai ciudat decât cel pe care tocmai îi cutreieraseră. Aici era frig, iar zăpada îți ajungea până la genunchi. Dintr-un motiv ciudat, în noul tărâm era iarnă. La ele acasă era vara, așa că fetele purtau rochii colorate. Dar iată că din deșertul încins ajunseseră într-un loc în care, dacă turnai apă pe jos, aceasta îngheța în două secunde. Fetele căutară din priviri portalul, dar acesta dispăruse. În schimb, văzură o plăcuță agățată de ușa unei căsuțe. Pe aceasta scria: „Mg. de familie”.

— „Mg. de familie”? Iar un nume ciudat? zise Elisa.

— Haide să aflăm ce înseamnă, spuse Jenny.

În fața ușii era un mic covor roșu pe care scria: „Abracadabra! Bun-venit!”. Deși cuvântul „Abracadabra” era cam lung, tot încăpea undeva pitit pe covor, iar pe ușă se vedea scris cu litere de mână: Pentru ca ușa să se deschidă, rostiți „Sesam, deschide-te!”. Jenny crezu că este o glumă și încercă ușa, dar, după ce văzu că nu se deschidea, spuse „Sesam, deschide-te!” și ușa se dădu în lături. Intrară într-o încăpere întunecată, dar luminată foarte slab de o lumina violet care venea dinspre un ceaun. În el fierbea tot ceva mov. Mai era și un dulap cu rafturi pline de borcane și sticle cu compoziții ciudate. La o masă stătea așezat un bătrân înalt cu o barbă lungă și albă. Era îmbrăcat într-un halat albastru cu stele galbene, iar pe cap purta o pălărie țuguiată, ca de vrăjitor.

Când le văzu intrând, nu se miră prea tare, dar le întrebă de ce aveau nevoie.

— Noi ne întrebăm ce înseamnă „Mg. de familie”, zise Jenny.

— Nu sunteți de prin părțile acestea, nu-i așa?

— Cred că am ajuns pe acest tărâm din greșeală, răspunse Jenny. Am văzut un portal și am căzut amândouă în el. Acum ne-am trezit aici…

— Ei, atunci vă aflați în locul potrivit, zise bătrânul, făcând fericit o piruetă. Eu sunt un vrăjitor! Iar „Mg. de familie” înseamnă „Magician de familie”. Știți voi, este ca atunci când ai un medic de familie. Eu sunt cam la fel. Tratez blesteme și vrăji, iar voi ați ajuns pe Tărâmul Ningelin. Dacă doriți, vă pot ajuta să faceți un portal pentru a ajunge înapoi, în lumea voastră, dar va trebui să îl facem repede, deoarece doamna Calcedin are și ea o programare.

— Stai! Doamna Calcedin?!

Cele două fete își aduseseră aminte că întâlniseră o ființă pe nume Calcedin.

— Din întâmplare are și un soț? zise Eliza.

— Da, are. Tocmai asta e problema ei. Soțul ei a dispărut și vrea să o ajut să îl găsească, spuse, îngrijorat, magicianul.

— Dar noi l-am văzut pe Calcedin! spuse Jenny. Și nu, nu putem aștepta. Noi trebuie să găsim Focul Verde până la apus.

— Nu vă faceți griji! Timpul trece altfel aici. Aveți cât timp doriți, spuse magicianul.

— Dacă e așa, vorbi Elisa, atunci eu pot să merg la doamna Calcedin ca să-i spun că noi știm unde se află soțul ei, iar tu, Jenny, poți să îl ajuți pe magician să construiască portalul.

— Așa vom face! O vom duce pe doamna Calcedin la soțul ei când vom merge și noi înapoi!

Elisa deschise ușa pentru a pleca, dar, dintr-odată, un vânt năprasnic, urmat de o ninsoare strașnică învăluiră odaia, deranjând poțiunile de pe rafturi. O sticluță cu un conținut gri, probabil cenușă, căzu de pe raftul ei și se făcu zob, lăsând cenușa să se scurgă printr-o mică crăpătură din podea. Cioburile de sticlă se împrăștiară și ele peste tot.

— Ne trebuia cenușa pentru a deschide portalul, oftă magicianul. Jenny, trebuie să te duci să aduci altă cenușă de la pasărea Phoenix, dar și niște ciuperci curcubeu!

Jenny rămase uimită. Să ia cenușă de la pasărea Pheonix? Și ce mai erau și ciupercile curcubeu?

Elisa primi un palton de la magician. Era pufos, dar și greu în același timp. De data asta deschise ușa cu grijă și ieși afară. Îi era foarte frig, chiar și cu haina aceea groasă, care mai mult o încurca. Scările înghețaseră, sclipind în lumina lunii, care se înfățișa acum pe cer. Păși cu grijă pe prima treaptă, dar sandalele îi alunecară și căzu. Se ridică încet și merse în continuare. Casa magicianului se afla pe o stradă lungă, mărginită de căsuțe înghesuite care aveau un petic de grădină în față. Tărâmul acesta semăna destul de mult cu lumea oamenilor. Diferențele erau date însă chiar de oamenii care trăiau pe acolo. Toți păreau magicieni!

Felinarele se aprinseseră luminând acum copacii cu toate crengile încărcate de zăpadă. Strada se oprea în fața unei case cu pereții galbeni. La ferestrele ei se puteau vedea câteva ghivece cu flori roz, ce ședeau pe pervaz, la căldură. Casa aceasta avea și ea niște scări ca ale magicianului și un covoraș bej. Pe ușa casei se vedea scris „Doamna Calcedin”. Elisa bătu de trei ori în ușă. Dură ceva, dar în final ușa se deschise parțial, oprită doar de un lanț cu care era legată de peretele interior. De după ea se iți cu frică un cap cu plete lungi, probabil doamna Calcedin. Elisa începu să vorbească.

— Eu sunt Elisa, se prezentă ea. Știu unde se află soțul dumneavoastră și aș vrea să va duc la el.

— De unde știi de soțul meu? zise bănuitoare doamna Calcedin.

Atunci, Elisa începu să îi povestească doamnei de unde îl știa și că era în viață. Auzind acestea, doamna Calcedin deschise larg ușa și se prezentă.

— Mă numesc Maraba, Calcedin Maraba. Intră, intră!

Elisa intră. Casa era una foarte mică, cu pereți subțiri, multe tablouri și cești de ceai. Maraba avea și ea o coadă de șarpe lungă și verde.

Între timp, Jenny plecase în căutarea cenușii de Phoenix. Ieși din oraș și ajunse la un munte extrem de înalt. Vârful acestuia se pierdea între nori pufoși ca de vată de zahăr, roz și oranj, deoarece încet, încet răsărea soarele. Pe un vârf mai mic din apropiere se vedea un foc uriaș și roșu cu niște aripi. Trebuia să fie Phoenixul. Deși vârful acesta era mai jos decât cel din nori, tot era foarte sus pentru ea.

„Trebuie să mă cațăr până acolo” își zise Jenny în sinea ei „Altfel nu putem face portalul”. Nu avea vreo coardă pentru a o ține dacă ar fi căzut. O secundă de neatenție și ar fi murit, iar soarta întregii lumi ar fi fost pecetluită. Desigur, nu își permitea să greșească în niciun fel. Însă nici nu putea să se urce așa, pur și simplu. Se uită în jur după o liană din pădurea apropiată. Găsi una, așa că o înnodă bine în jurul mijlocului. La capătul lianei făcu un cerc și îl înnodă și pe acesta. Apoi aruncă capătul lianei cât putu ea de sus, iar aceasta se prinse de o stâncă de lângă Phoenix. Jenny păru mulțumită de ce reușise și încercă să se cațăre punând câte un picior pe o piatră mai zdravănă. Ajunsă la jumătatea drumului, se uită în sus pentru a vedea cât mai are, dar, în loc să vadă stânca de care era legată liana, văzu un bărbat cu o mantie bleumarin care îi acoperea fața și trupul.

Jenny îl privi nedumerită. Cum ajunsese acolo? O aștepta cumva? Cine era? Dintr-odată i se păru că vede un șarpe care încerca să muște liana, apoi nu îl mai văzu. Fusese același șarpe din labirint. Jenny nu apucă să își termine gândurile, că bărbatul dispăru și el la fel ca șarpele. Acum, liana era ruptă și mai atârna doar de brâul lui Jenny. Se uită speriată în jos. Cum urca acum? Putea să cadă în orice moment! Totuși, hotărî să continue. Se împinse cu putere în picioare și puse o mână pe o piatră și tot așa. Cu greu, dar cu încredere, ajunse la Phoenix. Era uriaș! Atât de mare, încât putea duce doi oameni în spate. Penajul era colorat în roșu, oranj, galben și portocaliu. Avea ciocul mic, dar niște aripi imense de foc. Stătea pe un morman de cenușă. Jenny întrebă pasărea dacă putea lua puțină cenușă. Drept răspuns, pasărea dădu ușor din cap în semn că da. Deși Jenny era de-a dreptul uimită cum pasărea a înțeles ce voia să spună, luă puțină cenușă în palmă, dar atunci își aminti și de dragonul care le înțelegea pe ea și pe Elisa. Brusc, lui Jenny i se făcu dor de tovarășul lor de drum care plecase, dar se gândi că îi era mai bine cu mama lui, acum. Înghesui cenușa într-un borcan și vru să plece. Se uită în jos cu groază. Erau cam 50 de metri până la sol. Jenny nu se putea abține să nu se gândească la căderea ei dacă nu era atentă. Phoenixul se uită înspre fată și făcu o mișcare tacticoasă din spate. Voia ca Jenny să i se urce în cârcă.

— Mă poți duce până jos? se minună Jenny.

Pasărea dădu din cap. Atunci, fata se urcă cu grijă în spinarea creaturii. Fără ca Phoenixul să stea pe gânduri, își luă avânt și zbură cu o putere imensă. Bătea din aripi ca și cum ar fi făcut-o pentru ultima oară, de parcă se străduia enorm! Jenny se gândi că poate era ea prea grea, însă privind mai atent pasărea, văzu că aceasta era de mărimea a doi oameni. Deci chiar atât de tare zbura ea! Pasărea făcu o buclă pentru a o distra pe Jenny, apoi începu să zboare atât de repede încât biciuia aerul! Părea că era stăpână lui! După mai multe bucle și minute, pasărea ateriză în pădure, deoarece Jeny trebuia să găsească ultimul ingredient: ciupercile curcubeu.

Jenny îi mulțumi Phoenixului și se îndepărtă în timp ce pasărea zbura spre cuibul ei. Apoi fata se uită prin pădure, încercând să își imagineze cum arătau ciupercile curcubeu. În jurul ei erau o sumedenie de ciuperci, unele lungi, altele cu buline. Zări și o ciupercă cu un curcubeu pe ea, dar în loc să aibă mov la sfârșit, avea roz. Jenny smulse ciuperca curcubeu și înaintă spre casa magicianului.

Ajunsă acolo, observă că Elisa și Maraba ajunseseră înaintea ei. Elisa îi povesti ce aflase de la Maraba, inclusiv numele ei. Maraba și Elisa se duseră în grădina doamnei Calcedin, unde Maraba îi arătă niște trandafiri albi.

— Aceștia sunt ultimul cadou de la soțul meu… zise Maraba. Apoi… a dispărut. A fost un război cumplit adus de regele ținutului!

— Nu vă faceți griji! spuse, hotărâtă, Elisa. Îl vom găsi!…

 

P. S. Aventura lui Jenny pe tărâmul magic continuă alături de noi prieteni și de noi întâmplări neașteptate, pentru a salva tărâmul oamenilor și pe cel al magiei. Însă nu numai Jenny își dorește Focul Verde… Oare va reuși să ajungă ea prima la el? Vom afla în curând!

Apasă fără frică

Povestire scrisă de Mihaela Lucia Gussi (12 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, mai – iunie 2020.

Desen Milou Gussi

Luni, 10 decembrie 2019

Astăzi cred că a fost cea mai grea și cea mai tristă zi din viața mea. Nici nu îmi mai găsesc cuvintele…

Bună, mă cheamă Riana, am doisprezece ani, iar în acest jurnal voi scrie toată viața mea începând cu ziua de azi, luni, 10 decembrie 2019, ora zece.

Eram cu mama și cu tata în mașină în drum spre centru ca să mă întâlnesc cu prietena mea cea mai bună, Mirabile. Dar mai întâi să v-o prezint! Mirabile are tot doisprezece ani, e cea mai bună prietenă a mea, are doi frați, iar numele ei vine din latină și vrea să însemne „minune și „profită la maximum de viață”. Și acum, că v-am prezentat-o, hai să ne întoarcem rapid la „CEA MAI TRISTĂ ZI DIN VIAȚA MEA”. Este tot în jur de ora zece, sunt în continuare în mașina splendidă a tatei, pe străzile aglomerate din București. Totul ne mergea de minune până când, la 10.28 fix, o mașină ne lovește din plin și, mai ales, îi lovește chiar pe dragii mei părinți, de doar treizeci și șase de ani fiecare și cu un viitor incredibil în față, mulțumită companiei lor – „Gargantua”. Primul lucru pe care l-am făcut atunci eu, fata șocată și îndurerată de doisprezece ani, a fost să-mi iau bagajul – pentru că stabilisem să dorm două săptămâni la Mirabile, în timp ce ai mei ar fi participat la un congres important, evident că aveam un bagaj! Apoi mi-am luat telefonul. N-am sunat la poliție, pentru că alți necunoscuți, foarte amabili, o făcuseră înaintea mea, dar am sunat-o pe mama Mirabilei și i-am explicat tot ce se întâmplase. Desigur, în timp ce plângeam în hohote și îmi era foarte greu să articulez mare lucru. Mama Mirabilei, pe nume llinca, a venit repede cu mașina să mă ia, dar și ca să vorbească cu polițiștii. Apoi, bine consolată și bine instalată în mașina llincăi, am ajuns rapid în casa Mirei (o prescurtare dată de mine pentru Mirabile), unde am început să-i vorbesc despre ce mi se întâmplase și am plâns împreună în hohote. Pe scurt, am petrecut o seară în pijamale, „versiunea dramatică”.

Marți, 11 decembrie 2019

Azi am să vă explic ce s-a întâmplat cu părinții mei. Ieri, părinții mei pe nume Luke și Mary (fondatori ai marii companii „Gargantua”) au fost transportați de urgență la spital, însă, din nefericire pentru ei (dar și pentru mine), „impactul a fost prea mare”, și… tati și mami n-au supraviețuit. Dar sunt sigură că mă aud, că mă văd și că știu tot ce fac și ce scriu! Azi am mai vorbit și cu Mira, dar, evident, și cu ceilalți membri ai familiei ei, care s-au străduit să mă aline spunându-mi: „indiferent unde sunt, ei tot lângă tine vor fi și te vor susține tot timpul”. Sunt niște fraze simple, știu, dar m-au făcut să înțeleg că mă aflu pe mâini bune și m-au făcut să mă simt ceva mai bine. Și sper că persoana care a lovit mașina tatei va primi o pedeapsă pe măsură! Dar, mai întâi, va trebui să pun în practică o misiune de urgență. Și da, cam așa s-a desfășurat ziua de azi, următoarea după cea mai grea și cea mai tristă dintre toate.

Miercuri, 12 decembrie 2019

Azi începe o nouă zi. Una în care am să vă explic cum de la acel accident m-am ales și cu mii de peripeții. O să încep ziua de dimineață (ca în orice altă zi, de fapt), de la 9:55 mai exact. Tocmai am terminat de mâncat, când am auzit telefonul fix sunând. Sincer, mi-a fost frică să răspund. Știu că pare ciudat, dar deja începusem să asociez soneria telefonului cu veștile rele. Și acum, tot așa, eram convinsă că o să sune poliția ca să-mi mai dea alte vești proaste legate de accident, așa că n-am răspuns, dar am chemat-o pe Ilinca să răspundă ea. Și, da, am avut dreptate, era cineva de la poliție! Ilinca mi-a zis noutățile și am fost de-a dreptul surprinsă să aflu cât de rapid au găsit ADN-ul criminalului, toate datele lui și chiar ultimele bilete de tren cumpărate. Ei, asta chiar o să-i ajute enorm pe investigatori să descopere unde se ascunde (sau poate chiar și pe mine!). Apoi Ilinca m-a întrebat dacă sunt de acord să văd o poză a criminalului, care era într-o vacanță de vară — poate în ultima lui vacanță! Eu am zis DA, DA și DA, pentru că în capul meu de copil adolescent îmi și făcusem deja un plan genial, iar Mira era și ea parte din aventura mea. Și nu zic mai multe! Mâine însă voi explica TOTUL. Dar, atenție, asta rămâne între jurnal, Mira și mine! ;)

Apoi, tot ce a urmat de la prânz încolo a fost doar o zi obișnuită. Adică am mâncat cu toată lumea la masa de prânz, am vorbit ore și ore cu Mira până când s-a făcut seară și a trebuit să mâncăm de seară. Pe scurt, a fost o zi ca oricare alta. Pe mâine, jurnalule! Dar stai așa, am uitat să descriu criminalul și să zic ce nume bizar avea. Îl chema Malus, un nume care e tot din latină și care înseamnă „rele”. Iar numele i se potrivea de minune cu fața, care era plină și urâtă. Îți dădeai seama imediat că era un om crud de mic și, poate, de la asta i se trăgea și numele. Deci așa a fost ziua mea, cu peripeții și aventuri.

Joi, 13 decembrie 2019

O nouă zi începe, cea mai palpitantă și cea mai plină de emoții dintre toate. Este ora 06:00, iar bagajele pregătite de ieri pe ascuns sunt gata. Avem câte un mic sac de mâncare pentru fiecare, telefonul, încărcătorul și, desigur, jurnalul. Evident că mai avem și alte mărunțișuri, dar nu multe, pentru că majoritatea celor trebuincioase sunt deja în bagajele noastre. Așa că, ieri, Mira și cu mine am dormit special pe canapeaua gigantică din sufragerie, cu gândul să ne punem în practică planul. Am lăsat un indiciu pe o foaie semnată de amândouă, apoi tiptil-tiptil, cu lanternele în mâini, ne-am strecurat pe străzile goale ale Bucureștiului, cu destinația Gara de Nord, pentru a-l găsi pe Malus undeva în nord-vestul României. Și știu și cum! Ieri, Ilinca mi-a arătat ultimele bilete luate de Malus, imprimate, deci le-am luat cu noi pe drum ca să vedem destinația și gara. În plus, cu noi va veni chiar și Stiț, unchiul Mirei, care este un unchi incredibil de amuzant și de inconștient, deci foarte „cool”.

Odată ajunse la gară, l-am și găsit pe Stiț, gata echipat pentru marea aventură. La 7:30 am intrat cu toată trupa lui papuc în gară, apoi ne-am luat biletele către destinația dorită (care era Clujul) și am așteptat cu nerăbdare trenul. Acum, haideți să vă explic mai în detaliu planul! Planul ăsta nu o să fie deloc imposibil! Eu și cu Mira ne-am gândit o noapte întreagă dacă să-l urmăm sau nu, dar, pentru că totul era pregătit din avans și mai aveam cu noi și un adult extrem de cool, dar și inconștient, ne-am zis că trebuie să o facem. Planificarea bagajelor nu ne-a dat bătăi de cap. Am așteptat ca părinții Mirei să plece la serviciu și le-am făcut rapid, iar convingerea lui Stiț a fost floare la ureche. Nu știam prea bine ce vom face în gară, dar eram cu Stiț, și când vom ajunge în Cluj o să ne ducem la prima secție de poliție de acolo, le vom arăta toate fișierele despre Malus și le vom zice că sunt fata lui Luke și a lui Marry, așa că precis imediat o să ne arate unde e „inculpatul”.

###

Uau, nu am mai scris cam de zece ore bune! Am avut trenul la 8:00, în tren mi-a mai fost și foarte greață, deci nu am scris nimic, apoi, când am coborât din tren, în primul rând, m-am simțit mult mai bine și, în a doilea rând, totul a decurs conform planului. Și acum iată-ne în căutarea unei case din Cluj, în care, teoretic, ar trebui să stea ascuns Malus.

Vineri, 14 decembrie 2019

Ieri n-am putut deloc să scriu, eram prea stresată și prea furioasă, dar azi o să scriu despre seara de ieri. În fața casei criminalului erau deja polițiști, ca el să nu plece pe geamul sau ușa din spatele casei. Apoi polițiștii au intrat în casă, l-au luat în mașina lor și l-au dus la sediul poliției din Cluj. A! Evident că Ilinca m-a sunat și pe mine (și pe cam toată lumea!), dar polițiștii știau deja unde suntem, că le-am zis, tocmai ca să nu se panicheze Ilinca și ceilalți.

Acum așteptăm!

Sâmbătă, 15 decembrie 2019

După o zi de când Malus se află într-un loc în care i se pun mii de întrebări, a dezvăluit că e, de fapt, șeful adjunct al companiei părinților mei și că, în plus, pffffff, uau, îmi e așa greu să o spun, dar asta e, că este… chiar tatăl biologic al lui Mira! La auzul unei astfel de vești, am rămas înțepenite, Mira și cu mine, ba chiar și Stiț. Apoi am aflat că toată lumea știa deja asta. Toată lumea în afară de noi trei!

Sper că tata și mama sunt bine acolo unde sunt și că sunt mândri de mine!

Da, aceste zile au fost stresante, interesante, chiar năucitoare pe alocuri, dar tot ce vreau să îți spun ție, dragă jurnalule, este că știu că cei dragi plecați în ceruri sunt tot alături de noi și nu o să-i uităm niciodată. Hmmm, viața îmi pare acum ca un jurnal continuu, ca un drum fără sfârșit…

Apasă fără frică