Blog

Povestire scrisă de Elisia Ursache (13 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

— Trebuie să înțelegeți că aveți nevoie și de virgulă între voi două! a spus exasperat polițistul Semn de exclamație.
Propoziția „— Haide să mâncăm bunica!” se afla în biroul acestuia de mai bine de o oră.
— Noi nu vom sta despărțite! răspunseră pentru a mia oară la unison „mâncăm” și „bunica”.
Punct și Linie de dialog încercau să le facă să înțeleagă, dar degeaba. Restul cuvintelor din propoziție stăteau mute, neștiind ce să facă. Nu voiau să le supere pe bunele lor prietene prin a le da dreptate polițiștilor, dar nici nu voiau să se facă de râs, umblând pe stradă ca o propoziție scrisă incorect gramatical.
La un moment dat, virgula care trebuia să se alăture grupului și-a făcut curaj și-a mers la „mâncăm” și la „bunica”.
Cele două cuvinte schimbau priviri ca și cum cea mai mare grozăvie se întâmpla chiar în fața lor. Virgulița le-a despărțit și s-a așezat veselă între ele.

— Cum vă simțiți? a întrebat Semn de exclamație.
— Bine… spuseseră „mâncăm” și „bunica”, uitându-se îmbujorate una la alta.

***

Ceasul care crăpa tot

Era odată un ceas care crăpa minutul. Crăpa și lemne și pietre. Distrugea orice lucru.
Acest ceas era și destul de încrezut. Într-o zi, când se antrena la crăpatul pietrelor, ceasul de mână îl întrebă:
— De ce ești așa de crud cu minutul? Ieri era să-i strici de tot limba.
— Sunt așa de puternic… nu mă mai pot limita la crăpatul sticlei, lemnului, pietrei. Vreau să-i arăt lumii de ce sunt în stare, vreau să impresionez lumea cu puterea mea!
— Ești doar un ceas cu o putere mult prea mare! Pe cine ai putea impresiona? Oamenii nu pot vorbi cu tine, iar plantele din casă te urăsc pentru că le-ai distrus un ghiveci acum o săptămână.
— Nici nu mă aștept să mă înțelegi. Acum pleacă și lasă-mă în pace, piticanie!
Furios, ceasul de mână a plecat de îndată și a fost bucuros când a auzit că a crăpat ceasul care le crăpa pe toate.

Povestire scrisă de Maria Ciucu (10 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

Într-o zi ca toate zilele, era un tren ca toate trenurile. Mai precis o zi de vineri, şi un tren care mergea spre Bucureşti. Trenul nu are nevoie de vreo descriere sau prezentare, să zicem doar că în tren s-a urcat un bărbat scund, într-un costum în carouri, cu o valiză din piele şi părul galben ca spicul de grâu ieşind rebel de sub pălăria lui elegantă, înclinată puțin într-o parte. Omul a intrat fulgerător în vagon şi s-a aşezat grăbit pe scaun. Trenul porni chiar în aceeași clipă şi ceva acoperit de blană sări pe scaunul liber de lângă el. Bărbatul îşi trase valiza mai aproape de el şi exclamă:
— O pisică!
Pisica îşi linse blana albă şi îl privi plictisită cu ochii ei albaştri.
— Dar a cui este? întrebă o doamnă cu o rochie roşie şi o pălărie de soare galbenă, care stătea lângă bărbatul cu costum în carouri.
— O pisică? ziseră în cor două doamne mai în vârstă şi se uitară nemulțumite în jur. Să o dea cineva afară!
— Nu avem cum, trenul merge! se enervă o mamă cu doi băieți. Cum a ajuns aici?
— Putem să o păstrăm? întrebă unul dintre băieți şi se întinse în față în direcția pisicii. Pis pis pis!
Pisica toarse leneşă şi începu să se alinte pe lângă bărbatul cu costum în carouri, în timp ce în tren se iscase deja o ceartă înverşunată. Toată lumea vocifera şi țipa, copiii se ridicaseră de pe scaune şi alintau pisica, până ce în final un bărbat înalt şi slab, cu părul castaniu şi un costum scump, se ridică şi merse la cabina conductorului.
— Domn’ conductor! se răsti bărbatul supărat. E o pisică!
— Unde, afară? întrebă conductorul fără a acorda prea mare importanţă tonului ridicat al bărbatului. Să se ducă în treaba ei!
— Nu! În tren!
— Animalele de companie sunt permise.
— Mă duc să rezolv de unul singur!
Bărbatul se duse înapoi în vagon, unde cearta era în toi. Fără să mai stea pe gânduri, apucă pisica şi strigă:
— A CUI E PISICA ASTA?
Cu toții se opriră şi nimeni nu răspunse. Şi asta nu făcu decât să îi enerveze pe toți încă şi mai tare. Cearta începu din nou, de data asta şi mai aprigă ca prima dată.
Între timp, trenul ajunse la Bucureşti. Dar cu toții erau prea ocupați cu cearta ca să observe când pisica s-a strecurat uşor printre picioarele lor, apoi a sărit afară din tren cu un salt silențios. Uşile s-au închis şi oamenii urlau încă din toți rărunchii.
— Pleacă trenul! strigă doamna cu pălărie galbenă furioasă şi cu toții se opriră.
— Şi a coborât cineva? întrebă bărbatul cu costum în carouri.
— Pisica!

Povestire scrisă de Irina-Monica Badea (11 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

— Bună! Eu sunt Stella!

— Sunt un mic peștișor Guppy.

Am văzut lumina zilei într-un bazin cu apă, alături de frații mei. Am crescut împreuna și ne-am jucat, până într-o dimineață când s-a întâmplat ceva neobișnuit. O gură mare și  verde a coborât în apă și ne-a urmărit. Noi am fugit de frică în toate colțurile. Dar am obosit și am căzut în plasa verde.  M-am îngrămădit speriată, cu aripioarele strânse și inima bătându-mi cu putere.  Am fost apoi transferată într-un pahar mic și îngust, care se clătina mereu. Simțeam că mă sufoc.

Acesta era purtat de o creatură, cu brațe imense, care semăna cu o caracatiță uriașă (ființa despre care mi-au vorbit frații mai mari). Mă privea cu ochii ei mari și fioroși. Și-a arătat dinții ascuțiți! Îmi era teamă că mă va mânca.

La un moment dat, clătinatul s-a oprit. M-am liniștit, dar, după câteva clipe  a început iarăși.

Brusc, recipientul a fost răsturnat, iar eu am căzut în apă. În fața mea se afla un fel de peșteră ciudată, cu trei intrări. Aș fi vrut să mă ascund în ea, dar îmi era teamă că acolo locuiește o ființă periculoasă. Am observat o pădure de alge roșii și verzi și m-am apropiat de ele. Straniu! Atingerea lor era dură, nu mătăsoasă. Și aveau un gust pe care nu-l suportam. M-am îndepărtat în grabă! Deodată, patru vietăți  în formă de romb mă înconjurară. Unul era verde, altul roz și ceilalți doi aveau culorile portocaliu și albastru. Nu m-am speriat de ei pentru că erau și ei locuitori ai apei.

Creatura-caracatiță ne privea. Aceasta a presărat pe apă niște granule. Ceilalți s-au repezit să le mănânce. Așa că am făcut și eu la fel. Ce delicioase au fost!

În fiecare dimineață, creatura ne presăra granule sau fulgi de mâncare. M-am obișnuit cu acest lucru și nu m-am mai temut de ea. Uneori, cred că încearcă să fie prietenoasă și să comunice cu noi.

Într-o zi am văzut pe fundul acvariului o ființă a apei, care căuta resturi printre pietre. Avea corpul cenușiu și o pată neagră în jurul ochiului. La început m-am speriat și m-am dat înapoi. Dar aceasta nu m-a băgat în seamă. Așa am învățat că nu este periculoasă. Am aflat mai târziu că era un sanitar.

Cu timpul, m-am obișnuit cu noua mea viață. Și cred că a început să-mi placă și de creatură!

Povestire scrisă de Violeta Popa (14 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

În orașul imaginației mele se află o bibliotecă uriașă în care mereu găsești persoane interesate de cărți, care citesc sau discută cu ceilalți cititori despre lecturile lor. În spațiile verzi sau lângă colțuri se află pictori sau desenatori care își folosesc instrumentele cu măiestrie făcând niște ilustrații admirabile. Orașul e înconjurat de munți, păduri și dealuri înalte pe care oamenii le străbat pe jos și se relaxează privind peisajele. Sunt o mulțime de locuri pentru practicarea sportului și o mulțime de sportivi: handbaliști, cicliști, skateri, fotbaliști și mulți alții. Cinematografele sunt, de asemenea, locuri foarte apreciate de locuitorii orașului. Există și un restaurant în care poți să ajungi doar cu liftul, pentru că se află deasupra pământului. Acolo sunt servite cele mai alese mâncăruri și tot acolo cântă cel mai bun pianist din oraș pentru a oferii clienților cea mai bună atmosferă.

Povestire scrisă de Dimitra Ianc (11 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

Când m-am trezit, am dat cu capul de ceva tare. Era o sticlă groasă mare, probabil o sticlă de ciupong.

Pentru că de multă vreme plutesc sticle prin ocean, eu și frații mei am învățat să le deosebim și le-am dat câte un nume. Sticlele fără urme sau miros sunt desigur, sticle cu apă. Nu pot înțelege oamenii: De ce se chinuie atâta să pună apa în sticle, când pot să bea direct din ocean, ca noi ceilalți?

Mai există sticlele de rabun, care au urme lipicioase și dulci și sticlele cu un miros puternic și amețitor, care sunt sticlele de ciupong.

Sticla pe care am găsit-o eu era prea grea să o iau singur, așa că l-am chemat pe prietenul meu, Boti. Când acesta a vrut s-o ia, a deschis-o din greșeală cu brațele lui lungi, iar dinăuntru a căzut o foaie veche, jerpelită. Eu nu știu încă să citesc, dar l-am rugat pe Boti să o facă. Boti este o caracatiță foarte distinsă și are niște obiceiuri omenești destul de enervante. Știți ce mi-a spus? Că trebuie să se ducă acasă să-și aducă ochelarii de citit, pentru că nu îi are la el decât pe cei de distanță! M-am enervat pe el și m-am dus la bunicul, să-mi spună el ce scrie. Și ghiciți ce scria în mesaj!

Dragă cititorule,

Credeai că vei găsi o hartă a unei comori, nu? Ei bine, nu. Acest mesaj a fost scris pe 1 aprilie!

Doamne, ce ciudați și stupizi pot fi oamenii ăștia!

Poezie scrisă colaborativ la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. Autori: Maria Ciucu (10 ani), Irina-Monica Badea (11 ani), Dimitra Ianc (11 ani), Maria Bia (10 ani), Violeta Popa (14 ani), Ediz Isal (13 ani), Elisia Ursache (13 ani).

În anul acela, vara a venit de două ori.
Bucuria de pe ultima stradă continua,
Copiii ar fi stat în lanul de grâu până în zori
Glumind și făcând câte un plan trăznit
Care de obicei eșua
Și se căznea
Se strofoca
Dar tot nu reușea.
Într-o zi frumoasă,
O pisică mofturoasă
Se certa cu-n șoricel
Pe un galben ciorăpel.
Și pisica fioroasă
Un mic șoricel mânca
Și cu el se îneca.
Ș-un alt șoarece veni
Și pisica căsăpi.
Șoarecele se-odihni
Și la prânz el se trezi
Micul dejun el îl găsi
Iar apoi se tot gândi:
Ce să mănânce oare, poate o floare!
Și când se codea, alunecă pe podea
Chiar în fața musafirilor
Și toată limonada s-a vărsat pe rochie.
Lumea a sărit,
Iar cățelul a lins cu poftă
Limonada de pe jos.

Fragment scris de Ax Alexandru Silion (11 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, mai – iunie 2020.

Partea întâi

Sunt acasă în camera mea și mă joc liniștit cu mașinuțele. Dar, deodată, îmi trece prin minte ceva neobișnuit: ce ar fi să fac o călătorie în jurul lumii?!

Mă uit la o hartă a lumii, cu toate cele șapte continente, apoi îmi fac rapid bagajele. În bagaje pun: un ursuleț de pluș pe nume Inimioară, un pistol cu apă, mâncare, douăzeci de sticle cu apă (îmi plac numerele pare!), o carte, telefonul (ca să vorbesc cu cei dragi), jurnalul, doar câteva jucării, un încărcător pentru telefon și un ghiozdan care are în el de toate. A, și era să uit! De călătorit voi călători cu „Ax-Mobilul”. Doar prietenii mei știu de el, pentru că îl ascund în garaj. Și acum știți și voi!

„Ax-Mobilul” se poate transforma în absolut orice. Deci are superputeri!

Dar un vânător care voia să nu mai existe animale pe lume cred că mi-a aflat planurile. O să vedeți de ce! Vânătorul, pe care îl chema Pușcă, era cel mai periculos vânător din toate timpurile.

            Partea a doua

Călătoresc în Bulgaria. Acolo găsesc o gâscă cu gât roșu, care îmi spune că în curând o să dispară dacă nu va avea nimeni grijă de ea și de suratele ei.

— O să te iau în „Ax-Mobil”! i-am propus.

Chiar atunci apăru, ca din senin, și vânătorul.

— Dă-mi gâsca cu gât roșu! strigă el. E a mea! Vreau să fac o pernă roșie din penele ei, să-mi odihnesc oscioarele în fiecare după-amiază.

— Nu, nu o să ți-o dau! i-am ținut piept cu vitejie. Nu e a ta, e a apelor și a pământului!

Apoi am îmbrățișat cu putere gâsca cu gât roșu și amândoi am intrat în „Ax-Mobil”. În aceeași clipă, mașina mea cu superputeri a căpătat o culoare roșie ca gâtul gâștei.

După excursia în Bulgaria, n-a durat mult și m-am întors în România, pentru că m-am gândit că și aici sunt animale pe cale de dispariție.

— Zimbrule, și tu ești pe cale de dispariție?

— Da, sunt, mi-a răspuns, cu blândețe, namila.

— Uau, ăsta e și mai mare! Poți păstra tu rața cu gât roșu, eu iau zimbrul! zise vânătorul Pușcă. Vreau să îmi decorez pereții din baie cu capul lui mare.

— Nu ți-l dau! i-am spus eu în timp ce închideam ușa indestructibilă a „Ax-Mobilului”. Zimbrul e al pădurilor!

Chiar atunci, roțile mașinii mele au căpătat protecție suplimentară, pentru că zimbrul le-a împrumutat blană groasă de zimbru puternic.

Acum sunt în Indonezia, unde găsesc tigrul indonezian și rinocerul negru.

— Suntem pe cale de dispariție, te rog, fă ceva! se tânguiră ei.

— Veniți în „Ax-mobil”!

Vânătorul cel neobosit era iar pe urmele noastre.

— Nu te grăbi! strigă el. Dă-mi tigrul indonezian și rinocerul negru! Vreau sângele, blana, pielea, colții și cornul lor pentru un experiment interesant la mine acasă.

— Nu vei pune mâna pe ei, sunt ai junglei!

Ușile „Ax-Mobilul-ui” au devenit brusc portocalii cu pete negre, iar pe acoperișul mașinii a apărut un corn gigantic.

În China salvez leopardul de Amur.

„POC! POC!” se auziră în depărtare focurile de avertisment ale vânătorului Pușcă.

— Dă-mi leopardul pătat! țipă el. E ultimul exemplar de pe pământ și tare mult îmi lipsește un covor leopardat în sufrageria mea.

— Nu, el aparține savanei! i-am răspuns.

Apoi am fugit cu noul meu amic în mașina mea protectoare și, dintr-odată, capacele roților au devenit pătate, exact ca pielea leopardului de Amur.

În Australia salvez un pui de Koala. Îl iau în brațe ca pe un bebeluș și îl duc în „Ax-Mobil”.

— Nuuuuu! Dă-mi puiul de Koala, mai sunt doar puțini pe pământ și nu mai vreau să fie niciunul, strigă în urma mea vânătorul cel nebun. Vreau să-mi fac cea mai mare colecție de căciulițe gri. O să vând căciulițele și o să mă îmbogățesc!

— Nu… puiul de Koala aparține pădurii de eucalipt!

Și acestea fiind zise, „Ax-Mobilul” capătă niște mânuțe de Koala. Acum, mașinuța mea poate să apuce lucruri.

Din America de Sud, salvez crocodilul cubanez.

— O, mamă, ce crocodil, mereu am vrut să vânez unul! Dă-mi-l! îmi zise vânătorul Pușcă, încărcându-și cu nerăbdare arma. Vreau să-mi fac o geantă verde din solzii lui, să-mi pun în ea banii, pistoalele și alte chestii importante pentru un vânător ca mine.

— Nu, crocodilul aparține mlaștinilor din Cuba! i-am replicat eu, fixându-l cu privirea.

Chiar atunci, „Ax-Mobilul” s-a înnoit cu o coadă de crocodil.

            Partea a treia

După atâtea aventuri, m-am întors în țara mea dragă și animalele au fost salvate. Nu mai sunt pe cale de dispariție, pentru că am eu grijă de ele! Sunt la mine acasă. (Șșșșșșșșșt! E un secret!) Le-am îmblânzit!

Dar, totuși, parcă mai trebuia să îmblânzesc pe cineva…

— Vânătorule, de ce vrei să nu mai existe animale?

— Pentru că nu am găsit un alt serviciu ca să-mi ocup ziua.

— Bine, dar poți fi bucătar, polițist, pompier, i-am propus. Ție ce ți-ar plăcea să fii?

— Bine, o să încerc să fiu polițist, se învoi el. Am pușcă și am învățat de la TINE să fiu bun și să apăr lumea.

Și chiar a funcționat! Acum vânătorul Pușcă cel de temut a devenit un polițist de mare ajutor. Și toată lumea e fericită. Și am trăit fericiți până la adânci bătrâneți!

Fragment scris de Lea Ștefan (10 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, mai – iunie 2020.

Capitolul 1

În care mă aflu într-o situație neobișnuită

 

Eram într-un loc întunecat și sinistru, era pustiu. Deși curioasă – ardeam de curiozitate! –, eram înfricoșată și aveam o mulțime de întrebări. Singura cale să aflu răspunsurile era să explorez acel loc. Zis și făcut! Pășind tot înainte, am auzit un sunet în stânga mea. După câtva timp, mi-am dat seama că mă aflam într-un cimitir. În câteva clipe am zărit umbra cuiva, iar acea persoană purta o mantie ușor strălucitoare… Dar stai! Nu era o persoană, pentru că stătea în aer. De fapt, plutea în aer! Era un spirit, care se ridicase dintr-un mormânt pe care era scrijelit numele: „Khall Koreander”.

Spiritul se apropie de mine și spuse:

— Dar domnișoară, mă tem că nu se poate așa ceva! îi zise el, spre marea mea surpriză, unei alte persoane de prin preajmă.

—Țțțțț! Nici nu vreau să aud, Khall! răspunse aceasta, cu o voce severă și puternică.

Aveam impresia că îmi îngheață oasele de spaimă! Avea un fel de a vorbi care te hipnotiza cu accentul pur englezesc. În plus, nu știu de ce, dar aveam senzația că ei știau de prezența mea acolo și că au știut-o încă de la bun început. Poate voiau ca, imediat după ce ar fi încetat cu trăncăneala, să mă ia prin surprindere sau ceva similar. Aveam destulă experiență cu cărțile de aventuri ca să simt că mă păștea ceva grav. Citisem deja „Narnia”, „Harry Potter”, seria de cărți polițiste de Agatha Christie, și multe altele, dar acestea au fost doar cele mai interesante.

— Nu trebuie să îi spunem lui Dark Doe cum a mers misiunea Știi-tu-care. Nu avem voie să eșuăm. Și, din pricina asta, îți poruncesc să o duci la bun sfârșit! adăugă ea, pe un ton amenințător.

Se apropiară de ascunzătoarea mea, dar nu aveam cum să fug de acolo fără să fac zgomot. Așa că am rămas pitită în spatele mormântului. Veneau tot mai aproape de mine, m-am mișcat un pic, cât să nu mă vadă, dar asta a înrăutățit totul. Domnișoara-cea-care-mă-speria s-a apropiat și mai mult, spunând:

—Șșșș! Cred că am auzit ceva pe aici, după mine, Khall. Vom găsi spionul și ne vom răzbuna pe trișoarea de Joann Jaly, mormăi mai mult pentru sine. Precis și-a trimis iar un mic spion. Chiar își bate joc de mine, răzbunarea este cea mai bună cale! mai zise, cu poftă. Tot ce ne rămâne de făcut este să-l luăm prin surprindere!

— Foarte bună idee, domnișoară Gerty Gelleus! zise Khall, cântându-i în strună.

— Nu-mi zici mie Gerty, ci stăpână! Vrei chiar să mă provoci, nemernicule?!

— Scuzați-mă, stăpână!… mormăi el înfricoșat.

Dacă ar fi să aleg un lucru amuzant ar fi cel în care „înfricoșătorul” de Khall era, la rândul lui, înfricoșat, însă n-aveam timp de râs. Cu inima cât un purice, m-am furișat și m-am furișat, până când… Era prea târziu – mă văzuseră! Mi-am luat tălpășița, fără să am nici cea mai vagă idee ce se întâmpla în jurul meu. Apoi Gerty spuse ceva de neînțeles și toate spiritele din mormânt reînviară. Ei, așa că acum eram fugărită de nici mai mult, nici mai puțin decât șaizeci de spirite malefice!

— Las-o să fugă, zise Gerty chicotind, că oricum n-are unde să se ascundă. Știam eu! Nu sunt sortită să eșuez, sunt preferata lui Dark Doe! Ha-ha-ha!

Râsetele ei se tot auziră în ecou până când, brusc, am început să aud cu totul altceva. Numai erau hohotele lui Gerty, ci o voce obișnuită, blândă și foarte cunoscută.

— Polly, trezirea! am auzit-o atunci pe mama.

Avusesem iar un coșmar din acela „neobișnuit”, care părea aproape real. Știu ce veți spune: că toate coșmarurile par reale. Însă ăsta chiar era unul complet neobișnuit. Jur! Zici că era… o viziune!

— Nu vrei să întârzii în ultima zi de școală, nu?

Sora mea mai mică, Guedonaline, se trezise ca de obicei mai devreme decât mine. Guedonaline era mereu „cea mai drăguță”, „cea mai cuminte”, „cea mai creativă”… cea mai cea. În concluzie, ea era copilul perfect. Și eu eram „cea răutăcioasă”, „cea încăpățânată”, „cea care face farse și glume proaste”, „cea obraznică”. Dar am doar două calități: curajul și rebeliunea! (Sunt calități din punctul meu de vedere, nu și din al surorii mele). Eu și Guedonaline avem amândouă pistrui, avem părul șaten și nu semănăm deloc, deși suntem surori. Ochii mei sunt verzi ca două smaralde și sunt singurii care au un strop de lumină. Sora mea îi are albaștri. Eu ador să port salopete largi și lejere cu pantaloni lungi și bretele subțiri, în timp ce sora mea poartă doar rochii rozalii cu modele stacojii, până la genunchi, cu colanți strâmți cu dungi verticale. Am unsprezece ani, iar Guedy (asta e prescurtarea numelui surorii mele mai mici) are nouă ani. Nu am nicio prietenă în afară de Sale, cea care are mâna ruptă și ar trebui să fie în a patra. E de treabă, dar e cam ciudată. Pe când soră-mea e înconjurată de prietene. Dar totuși, am cu ce mă lăuda – măsor un metru șaizeci și unu, iar Guedy doar un metru treizeci și nouă! Și mai sunt și cea mai înaltă din clasă! Și sunt și cea mai bună la matematică, engleză și sport! Nu vreau să mă laud, dar chiar și profa e de aceeași părere cu mine.

Am coborât scările spre bucătărie și ne-am așezat la masă toți cinci: eu, Guedy, mama, unchiul meu, Goyle, și tata. Apoi mama a spus:

— Azi vă duce Goyle la școală. Trebuie să ajung la birou la ora șapte și jumătate, așa că nu vreau să întârzii în ultima zi. Polly, știi cumva rezultatele tale de la testul pentru a trece în clasa a cincea? Guedy, ți-ai pregătit pachetul pentru școală? Peter (e tatăl meu, lucrează la nu-știu-ce-firmă-importantă), ai rezolvat problema cu informatica? Răspundeți-mi pe rând, vă rog!

Mama e super-mega-disciplinată și severă, nu degeaba este capul familiei Peve.

— Le primim astăzi, am răspuns.

— Desigur, mama, zise și sora mea „cea cuminte”. Mi-am pregătit și ceva în plus, cookie-ul pe care l-am primit la gustare ieri. M-am gândit la ziua de azi, adăugă ea cu poftă și mândrie.

— Foarte bine, Guedy! a răspuns imediat mama, mândră că fetița ei era atât de inteligentă.

Mi-am dat ochii peste cap.

— Ai ceva de adăugat, Polly?

— Nuuu… am zis eu, pufnind.

M-am ridicat de la masă și mi-am luat rucsacul pentru școală. M-am uitat la ceas – era șapte și douăzeci de minute. Nu știam la ce oră se sună azi, așa că am aruncat o privire pe orar și am văzut că azi intrăm în clasă de la opt. Am calculat: drumul durează aproximativ zece minute și urcatul și intratul în școală cam cinci minute. Am constatat că intru în clasă la șapte și treizeci și cinci de minute. Foarte simplu. Am urcat în Mercedesul lui Goyle, și apropo de mașini, Audi mi se pare cea mai faină marcă de mașini din câte știu că există!

— Azi ascultăm Nina Simone! Yuhu! spuse el foarte încântat.

E cântăreața lui preferată, nu înțeleg de ce i se pare atât de grozavă, e doar o doamnă super-optimistă. E ceea ce am observat din melodiile ei: optimism! Yeay, super-tare! (Să nu credeți că vorbesc serios cu toate astea, e doar ironie.)

M-am hotărât ca astăzi să nu o mai enervez pe Guedy, ci să mă uit pe fereastră la frumoasele peisaje. Dar super, mă uit pe fereastră și văd panouri cu reclame, blocuri enorme, magazine, gunoaie pe trotuar și altele asemenea, de ai zice că acest oraș e un enorm coș de gunoi. Yeeeey, super, pot să merg la magazin, să mă distrez, cui îi pasă că poluăm, n-avem nevoie de natură în viață. E mai tare să merg la shopping. Așa ar spune colega mea, Elly.

Mi-ar plăcea să locuiesc la munte, unde te poți duce oricând să te cațeri pe niște stânci imense și ascuțite. Iarna poți să urci muntele pe jos și să îl cobori pe schiuri, dar să nu fie o pârtie special amenajată, ci să fie totul o aventură periculoasă și riscantă. Aerul să fie curat și complet pur, să mergem kilometri întregi până la școală, să întârziem încât să trebuiască să ne întoarcem acasă pe jos încă nouă kilometri. Să trebuiască ca noi să culegem gălbiori și bureți ori mure și zmeură direct din pădure. Să fie un lac în mijlocul pădurii, unul cu apă rece ca gheața. Să ne scăldăm în el, să plecăm în excursii cu cortul, să spunem povești înfricoșătoare la un foc de tabără. Ăsta ar fi raiul! Așa aș simți cu adevărat că trăiesc!

— Am ajuns! spuse, la un moment dat, Goyle.

„Of, încă o zi plictisitoare la școală”, mi-am spus în gând, înaintând spre aleea din fața școlii. Sora mea îl îmbrățișă pe Goyle, luându-și îndelung la revedere, apoi avansă spre școală și îmi întinse mâna. Am acceptat-o. Mâna ei era caldă, a mea era aproape înghețată. Zici că era o zână mereu caldă și perfectă. Adică era un fel de „primăvara”, atâta doar că ploua cu găleata. (Cred că v-ați prins că nu-i zic „zână” pe bune, nu e nicidecum un compliment, ci o altă ironie). Am intrat împreună în școală, cursurile aveau să înceapă curând.

 

Capitolul 2

În care pot face tot ce-mi doresc

 

— Țrrrrr! sună clopoțelul, indicând sfârșitul cursurilor, și al încă unui an școlar terminat.

M-am așezat pe un colț de scară, adică scara din fața ușilor blocului înalt al școlii. Trebuie să recunosc că sunt norocoasă, liceul la care mergem (sora mea și cu mine) este unul dintre cele mai bune din oraș. Zic liceu și nu școală pentru că are și liceu, și școală. În plus, se numește King’s College. Îmi sună telefonul. E mama care mă anunța că va trebui să mergem pe jos până acasă, fiindcă ei n-au timp să vină să ne ia. Așa că am strigat-o pe Guedy în mulțimea de copii. Nu era nicăieri. Atunci am fost nevoită să mă duc eu s-o caut și am continuat să o strig, mărind pasul. Am luat-o la stânga, și am ochit-o pe o bancă, râzând împreună cu Celia, Mary și Veronique. Ele erau prietenele ei și erau doar câteva dintre ele, mai puțin de un sfert.

Am strigat-o iarăși, de i-a pierit răbdarea și a cedat.

— Bine, ce vrei? mi-a spus pe un ton plictisit și disprețuitor.

I-am explicat că trebuie să ne ducem acasă pe jos și că va trebui să stăm două nopți singure acasă, dar ea mi-a răspuns pe un ton și mai disprețuitor că „asta nu înseamnă că eu voi fi șefa ei”. Nici măcar nu aveam asta în minte, ci mă gândeam ce paradis va fi dacă nu vor fi părinții să-mi spună ce să fac și ce să nu fac.

Odată ajunse acasă, când am deschis ușa, am observat un desen verde închis, cu mai multe spirale asemănătoare valurilor mării. Apoi, brusc, am văzut spiralele vălurii mișcându-se. Sau mi s-a părut? M-am mai uitat încă o dată mai bine și spiralele-valuri dispăruseră. În schimb, în locul lor trona același model obișnuit pe care îl vedeam tot timpul când mama deschidea ușa – niște flori argintii, cu tulpină turcoaz și cu model roșu, care străluceau acum în lumina soarelui.

M-am gândit că sunt obosită și că ziua asta de școală a fost destul de obositoare, așa că m-am dus în camera mea și m-am apucat de desenat. Desenul este pasiunea mea! Am și alte mari pasiuni, basketball, karate ori excursiile pe munte. (Nu știu dacă se pune pasiunea de a avea aventuri și explorarea lumii). Dar, dintr-odată, mi-am amintit că mama nu e acasă ca să mă cheme la masă, așa că am coborât la parter ca să-mi fac ceva de mâncare, să nu mor totuși de foame cu frigiderul plin.

Atunci am auzit-o pe Guedonaline strigându-mă:

— Polly! Mama a spus să ai grijă de mine, îmi poți face, te rog, de mâncare?

— Bine, dar eu aleg ce mâncăm! Și nu mă întreba ce voi face de mâncare, voi vedea pe moment.

— Nu mai fi atât de morocănoasă, ce ți-am făcut eu?

Am decis, pentru binele tuturor, s-o ignor. M-am îndreptat spre frigider și am căutat, ah, de fapt, am găsit imediat o cutie de gazpacho și m-am hotărât ca ăsta să fie felul unu, apoi am scotocit prin rețetele mamei și am găsit o rețetă de pateuri cu brânză. M-am decis s-o fac pe aceasta pe post de felul doi, am luat ingredientele și m-am pus pe treabă.

Odată ce am terminat, am pus pateurile la cuptor și m-am dus să văd ce face Guedy. Am avansat tiptil pe scări, știind că de obicei ea zice că o deranjez cu pasul meu zgomotos. Ca să vezi, adormise cu nasul pe ultima ei capodoperă în versuri. M-am bucurat, mi-am zis că voi putea să fac ce vreau. Am tras cu ochiul la poezioară și iată ce am citit:

„Radiez de fericire

Când prietenele sunt cu mine

Eu sunt bucuroasă

Când Polly învață

Așa nu mă tachinează,

Și sunt sigură pe mine

Că voi reuși și eu odată

Să nu-mi fac temele deranjată.” — de Guedonaline Peve

Am pufnit. De parcă o deranjam. Am auzit sunetul cuptorului, semn că trebuia să scot din cuptor pateurile. Pentru o clipă, uitasem de ele! Dar am deschis ușița cuptorului la timp și am zărit niște pateuri cu brânză aurite și apetisante. M-am pus imediat pe ronțăit. Erau delicioase! Poate chiar mai bune decât ale mamei. Am tras o ocheadă ceasului din sufragerie. Era ora opt și un sfert. Perfect. După ce-am terminat de mâncat, am deschis televizorul, era ora perfectă ca să vizionez un episod de cincizeci de minute din serialul meu preferat. Ce bine e să pot face tot ce-mi doresc!

 

Capitolul 3

În care primesc un vizitator neașteptat

 

Până la urmă, am rămas în fața ecranului până la ora zece. Am închis televizorul, dar am decis să dorm pe canapea. Eram prea obosită ca să stau mai târziu de zece și jumătate, așa că m-am dus până în camera mea ca să-mi iau plapuma, apoi m-am trântit pe canapea și am deschis cartea pe care o citesc la pagina o sută optzeci și patru. Abia așteptam să aflu cine este vinovatul – citesc o carte de Agatha Christie. N-am ținut-o mult așa, pentru că la un moment dat am auzit un tunet. Nici nu observasem că începuse să plouă. Era o vreme destul de urâtă pentru a adormi, cartea era despre o crimă, tunetele sunau înfricoșător și, în plus, colac peste pupăză, mă tot gândeam la cheie. Nu prea credeam că eram „doar obosită”, trebuia să fie o altă explicație.

„E destul de înfricoșător”, m-am pus la punct spunându-mi că trebuie să adorm cât mai repede, doar nu voiam să mă sperii prea tare chiar înainte să adorm. Încă un tunet. Timp de o secundă am avut impresia că văd o umbră, una de om. Mi-am deschis ochii mai bine și umbra dispăruse. Era trecut de ora unsprezece. Nu mă simțeam bine, tot vedeam și nu vedeam umbra, mă gândeam la cheie, apoi mi-am zis să văd ce face Guedy, să verific dacă e bine. Mi-era frică să mă ridic din pat, dar totuși am făcut-o. M-am îndreptat spre scări, am pus piciorul pe prima treaptă, era rece și aspră. Apoi am continuat ușor, tot așa, până când am ajuns în capăt, am deschis ușa de la camera surorii mele și am văzut-o dormind adânc și mormăind ceva de neînțeles. Atunci am coborât ușurată în sufrageria întunecată și tăcută și m-am așezat pe canapea un pic mai liniștită. Dar liniștea aceea nu a durat. Soneria de la ușă sună prelung și sâcâitor.

„Cine putea suna la ora asta?” mi-am zis. „Nu știu, dar cu siguranță nu Goyle sau părinții.”

După o scurtă ezitare, am răsucit cheia în broască. În fața ușii stătea o siluetă înaltă și bine făcută. Nu-mi era prea clar ce anume este, dar chiar dacă ar fi fost o femeie, precis avea cam un metru optzeci înălțime. Părul, de culoarea piersicii coapte, îi era prins cu o agrafă albastră, iar ochii stranii aduceau mult cu culoarea valurilor mării. Buzele îi erau date cu un ruj roșu puternic și purta un machiaj mov deschis pe pleoape.

Pendula din sufragerie bătu ora doisprezece, cu doisprezece bang-uri puternice. Am tresărit și m-am sucit rapid spre pendulă, dar apoi am realizat că nu era nimic de speriat. Ce mi-a venit? M-am întors spre vizitatorul nepoftit. Stătea exact în același loc, cu o expresie calmă și amuzată. Mie nu mi se părea nimic amuzant. Ba chiar mi se părea foarte enervant ca cineva să te privească de sus și în plus să se amuze. Am scrâșnit din dinți, mi-am făcut curaj și am atacat:

— Ce căutați aici la ora asta, femeie ciudată?

A surâs și și-a scos din buzunar o piatră ca funinginea. Am presimțit ceva rău. Nu știam precis ce anume, dar simțeam că aveam ceva în comun cu acea ciudată piatră.

— Mă numesc Mathilde Manly, zise ea după o scurtă pauză. Polly… ești în pericol, adăugă, pe un ton îngrijorat, dar blând.

M-am întrebat de unde îmi știa numele, dar nu am comentat. În schimb, am vorbit:

— De unde aveți acea piatră?

Și-a mușcat buza.

— De ce mă întrebi? mi-a zis, parcă deranjată.

— Am și eu una la fel, am spus.

— De la cine? De unde? a reacționat imediat, îngrijorată.

Nu m-am așteptat să reacționeze așa, dar atunci am continuat:

— Am primit-o prin poștă de la o persoană numită JNT&CLN&TRV. Nu știu cum poștașul a reușit să o aducă doar cu aceste inițiale, am spus, sinceră. Ah, și era și un bilet, am adăugat. Dintr-odată, domnișoara Manly s-a liniștit și a mormăit ceva de neînțeles. Dar totuși cred că printre mormăielile ei am auzit și câteva înjurături. Atunci, curioasă, am întrebat:

— Poftim? Ați spus ceva?

— Nimic important, Polly, doar că mă gândeam la niște încurcă-lume numiți Jonathan, Caroline și Travis, zise ea, mai printre dinți.

Apoi scrâșni și mai înjură încă o dată cu poftă.

N-am auzit mare lucru în afară de cuvintele „încurcă-lume” și „enervanți”, pentru că nu voiam să dau impresia că trag cu urechea, cum spunea și mama: „Nu e frumos să tragi cu urechea!”.  Știu că nu suntem la capitolul ăsta, dar nu înțeleg de ce părinții pot fi chiar atât de enervanți, încât să ai impresia că te urăsc și că vor să scape de tine? De ce ne impun mereu reguli de parcă vor să ne tortureze? Dar trebuie să recunosc că, uneori, sunt buni, dacă ești cuminte ca Guedonaline-cea-perfectă. Și ăsta nu e cazul meu!

Deci chiar dacă știam de regula mamei, nu am respectat-o. Iată și de ce!

— Aha! Numele Jonathan merge cu inițialele JNT, numele Caroline cu CLN, iar TRV cu Travis, am spus, bucuroasă.

— Mda, a zis plictisită Mathilde Manly, e adevărat. Dar am o întrebare pentru tine, ce scria pe bilet?

— Nu îmi mai amintesc, dar pot să îl aduc ca să îl citiți.

— Te rog.

Am fugit în camera mea, uitând de scările aspre și reci care scârțâiau, uitând că era douăsprezece noaptea, uitând cu totul de sora mea, Guedonaline, și tot așa. Am căutat prin sertarul biroului dezordonat și am înhățat biletul. Apoi am refăcut drumul în sens invers și am citit cu voce tare:

Din partea nimănui primești acest bilet,

Noi ți-l trimitem ca să intri-n club.

Vino la copac, la copacul mare…

…Mâine dimineață,

Când soarele răsare…

(adică la șase) (dimineața)

— Și ce ai făcut? m-a întrebat Manly.

— Bineînțeles că nu m-am dus, dar am păstrat piatra, pentru că am simțit că am ceva în comun cu ea, dar și pentru că era interesantă. Altă întrebare? am glumit atunci.

— Da, a răspuns sec, cum de ți-ai dat seama că nu eram o străină rea, una care voia, de pildă, să te ucidă, ori să fure de prin casă?

— Păi, am…

M-am oprit, pentru că habar n-aveam ce să-i spun. Chiar nu știam, așa că atunci am apelat la cel mai vechi truc din lume: am pus eu o întrebare.

— Dar dumneavoastră de unde aveți… piatra?

M-a ignorat.

— Mă lași, te rog, să intru? Sau ai de gând să mă lași în ploaie toată noaptea? mi-a zis, deranjată.

Femeia asta, Mathilde Manly, era cât se putea de enervantă! Părea deranjată de absolut toate lucrurile inutile, era deranjată că îi puneam întrebări și mi le ignora și, în plus, eu ar fi trebuit să mă supăr. Singurele momente în care nu mă ignora erau răspunsurile mele de la întrebările ei. Atunci am izbucnit. Manly nu făcuse nimic în afară de: să mă ignore!

— Te enervezi destul de ușor, fetițo, asta nu va ajuta deloc dacă Lordul Întunericului apare chiar acum. Trebuie să fii tot timpul pe fază, zise, pe un ton și mai calm. Să nu cazi în capcanele sale.

— Ce ați spus înainte? am reacționat mirată.

Brusc am realizat că vorbea despre domnul din vis. Știți voi, din visul „aproape real”! Parcă așa se numea el, nu? Parcă îl pomenise și doamna-care-mă-înfricoșa, a.k.a Gerty Gelle-nu știu-cum. Totul devenea atât de misterios… Visul „aproape real”, cheia, domnișoara Manly, umbra din întuneric, ora la care stăteam în fașa ușii în pijama vorbind cu o necunoscută.

– va urma –