Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search
Archives

Poate mai țineți minte când ceream recomandări de asociații care se ocupă de copii? Aveam de gând să facem un atelier de scriere creativă, asemănător cu cel din portofoliul nostru, pro bono. Ei bine, s-a întâmplat.

Prin parteneriatul cu Ajungem Mari, superprofele noastre voluntare, Ema Ignățoiu și Eli Bădică au început în octombrie un astfel de atelier, cu întâlniri sâmbăta dimineața la un centru de plasament din București, la care participă în jur de 20 de copii zgubilitici. Dar nici fetele nu sunt mai prejos.

Pentru că iată ce fac ele la atelier: dialoguri cu personaje preferate în situații neobișnuite, povestiri care să conțină 5 cuvinte care n-au nicio legătură între ele, jocuri de cadavre exquis, povestiri-colaj, poezii (de fapt, am înțeles că e vorba de rap!), povești colaborative, povești pornind de la imagini, câteodată citesc, câteodată chiar dansează. Copiii își antrenează exprimarea orală și în scris și își dau seama că scrisul e fun.

scriere creativa pro bono voluntariat

Cine sunt profele noastre? În primul rând, le-am prins pentru că sunt absolvente ale atelierului de scriere creativă organizat de Revista de Povestiri. Avem acolo o comunitate de alumnei și alumnițe dispuși să se implice în proiectul nostru în viitor (plănuim să continuăm cu alt centru în februarie). Altfel, Ema scrie în La Punkt și tocmai își lansează o carte de poezie, Eli scrie pe Bookaholic, pe amândouă le puteți vedea la cele mai mișto evenimente literare din țară.

Pentru că au fost cuminți și s-au jucat cu noi, copiii vor primi un mic cadou de Moș Nicolae, mai degrabă simbolic. Cu toate că nu știm ce simbolizează urechile-animal!

cadou mos nicolae

Și acum vă lăsăm cu „operele:D

Era odată un robot care mânca mere și tocăniță și trăgea cu laser și avea putere de teleportare.

***
Ciki se plimba prin pădure și deodată zări un copac suspect și se gândi:
„Ce copac prost!” Și se întoarse cu spatele.
Deodată, copacul se ridică și îi trase una peste ceafă. Atunci el își scoase sabia de la curea și îi spuse:
- Vrei să ne batem, copacule?
- Fii sigur că da!
Și fuse o luptă crâncenă, iar Ciki îi trase una la rădăcini, iar copacul spuse:
- Au! Au! Au! Rădăcinile mele!
- Așa îți trebuie dacă te pui cu mine!
- Ho, ha, ha, oricum nu mai ai ce face!
Dar copacul nu știa că Ciki vorbea limba animalelor și chemase animalele la el și l-au mâncat pe tot și n-a mai rămas nimic.

***
Și acolo a luptat cu un dinozaur care îi spuse:
- Vrei să recunoști că ești un prost?
- Nu! Dar îți voi tăia cele cinci capete și cozi!
Și, după, intră în burta lui și acolo se luptă cu un burtozaur.
- Hai să ne batem! spuse el.
Ciki spuse:
- Bine!
Și îi tăie și lui burta și îl spintecă.
Și când ajunse la locul din pădure, locul îl înghiți și îl duse pe Soare, unde se luptă cu pui de foc:
- Hangard, angard, vă voi distruge.
Și după ce îi învinse, se produse un portal și îl duse pe Marte și acolo s-au transferat pe Venus și de pe Venus pe Pluto și după într-un vulcan de pe planeta Vali.

***
Ursul e în pădure și stă într-un cort. El are cercei de aur. Vine o furtună și un lup cântă la vioară.

***
A fost odată ca niciodată un vis atât de frumos de parcă n-ar fi nu s-ar povesti. Visasem eu o prințesă pe nume Raisa, care era atât de frumoasă și atât de tânără. Întâlnise în visul meu un prinț atât de frumos.
Căzusem eu în brațele tânărului prinț. Îmi zicea mie cu drag „te-ai speriat, prințesă atât de frumoasă? Ești bine? Te rog să îmi zici cum te cheamă.” „Eu îți zic, dar nu zici la nimeni, că dup-aia îmi sare mie în cap. Pe mine mă cheamă prințesa Raisa.” „Of, Doamne”, zice prințul, „te iau pe tine că ești atât de frumoasă. Și te potrivești.” „Tinere prinț, dar nu știu dacă este de acord tatăl meu.” „Pot să vin cu tine la palat.”
Ajunse prințesa cu prințul la palat. „Dacă vrei să îmi dai aur, catralioane, diamante. Îmi faci un castel.” „Da, majestate.”
A treia zi prințul se duse la castel. „Mi-ai adus ce ți-am poruncit?” „Da, majestate, uitați-vă pe fereastră! Să vedeți ce castel minunat.” „Ce minunat castel! O iei de soție pe fata mea.”

povesti scrise de copii centru plasament

***
Era o zi de primăvară atât de frumoasă și de caldă încât Alice hotărî că era mai bine să facă ora de istorie la umbra unui copac mare din grădină. Anne, sora sa, începu să-i citească din carte, dar Alice asculta doar pe jumătate. Coronița din margarete pe care o făcea pentru pisicuța sa, Dimar, era mai importantă. Și, în plus, cartea nici măcar nu avea poze, își spunea ea în gând, plictisită.

***
Într-o dimineață, m-am dus la poliție cu ojă în buzunar, pentru că un bucătar a fost amenințat cu un pistol. Poliția s-a uitat pe camere și a văzut persoana care l-a atacat pe bucătar. Persoana care l-a atacat pe bucătar avea o pălărie pe cap.

***
În prima zi, am fost la cules mere. Am cules aproape toate merele din pomi. După aceea, a doua zi, am avut un concurs la școală. Colegului meu i s-a stricat robotul. Când m-am întors acasă, mama a făcut o tocăniță foarte bună. Am văzut poliția când a tras cu laserul și a teleportat un om.

***
Eu am fost de dimineață la poliție să declar că bucătarul mi-a pus în supă ojă. Când m-am dus la el, m-a amenințat cu pistolul. Bucătarul avea o pălărie pe cap, unde ținea pistolul.

***
- Alo, Zorro? Vrei să mergi la un meci de fotbal?
- Desigur, cine joacă?
- Barcelona cu Steaua.
- Cu cine vrei să fii în echipă?
- Eu vreau să fiu cu tine în echipă.
- Da, dar eu sunt în echipă cu Barcelona. Vrei să fii și tu?
- Da.
- La ora 1:00 să fim acolo, pentru că începe meciul. Ne întâlnim la poartă.
- Dar ce trebuie să aduc?
- Tu trebuie să aduci echipamentul de fotbal și ghetele de fotbal și apă. Câștigăm.
- Da.
Am câștigat cu 3 – 2. Am luat Cupa Mondială.

***
Într-o dimineață, am plecat spre peștera secretă. Când am ajuns, am coborât din autocar și ne-am îndreptat spre peștera cu aur.
Acolo era și un cântăreț, care cânta la vioară. În spatele meu era și un urs, care era furios. Lângă cântărețul acela era un cort în care dormea cântărețul.
Afară era o furtună grea și puternică. A fost o zi urâtă cu tunete.

***
Într-o seară am văzut un monstru cu gheare lungi, înainte să mă culc. Mi-am pus căciula pe cap, mi-am făcut un compot, l-am vărsat fierbinte pe el și am început să aud urlete de groază.

***
Colaje
Departe era Eli. Domnitorul era urât, răul era plecat. Alina sare în cameră. Înăuntru este o placă nouă.
Eli seara stă în bancă, are o riglă în mână, mănâncă supliment, are frați, are mamă, este jumătatea mea. Eli spune „mamă”, dar frații ei sunt triști.

***
Cadavre exquis
Angelina Jolie se împiedică cu Superman, noaptea, în pădure.
Scufița Roșie se duce la bunica cu un drogat, joi seara.
Poștașul se dă de-a dura cu lupul în pat, de Paște.
Moș Crăciun se plimbă cu bicicleta cu bunica în cinema, noaptea la 2:00.

Apasă fără frică

Suntem tare mândri că am prins de coadă acești doi pisoi care, după cum veți citi, scriu atât de bine. Ei vor scrie pe blogul Academiei Motanov unul-două articole pe săptămână fiecare, pe teme legate de atelierele noastre pentru copii. Să facem prezentările!

Ionuț Petraru

Ionuț Petraru

Veneam din Focșani. Orașul are două străzi și patru mașini care de obicei sunt parcate în fața secției de poliție. Prima oară am stat șase zile în București. Am dat examenul de admitere la Facultata de Jurnalism și Științele Comunicării, am vizitat Cișmigiul și Herăstrăul, am fost admis, m-am întors acasă. Pentru mine Capitala era un loc verde și frumos. Apoi m-am și mutat în „orașul cu metrou”. M-au întâmpinat foamea, gândacii de cămin, spălatul hainelor la mână, aglomerația, hărmălaia, secretariatul facultății și cărțile de teorie, care începuseră să-mi ucidă pofta de a citi. Atunci am decis să devin asasin. Glumesc. Nu fac ce-mi place pentru bani.

În primul an de facultate mi-am perfecționat discursul de prezentare: „Salut! Sunt Ionuț (de multe ori și Petraru) și am venit la Jurnalism pentru că.” Chiar dacă o făceam pe antisocialul, am cunoscut oameni mișto cu care am mai epuizat câte o bere. Tot cu ei am început să descopăr și culoarea Bucureștiului. Cenacluri, workshop-uri, lansări de carte, concerte, anticariate… lista e lungă. Cert este că am supravieţuit până în anul trei de facultate cu ajutorul evenimentelor de acest tip. Şi a conservelor.

Sunt conștient că cele mai multe persoane știu ce vor să facă și unde trebuie să ajungă. Eu nu vreau să știu. Îmi place să experimentez și să învăț cât mai multe (de obicei prin studiu individual). Așa am reușit să intru în lumea șahului, să joc tenis de  masă, să învăț tot felul de programe de editare foto, audio, video etc. Pe lângă acestea, am o relație specială cu anime-urile, filmele bune și vinul roșu.

Niciodată nu am vrut să fac ceva anume, dar toate acţiunile mele au avut un trunchi comun, din care fac parte: scrisul, cititul, imaginaţia, arta şi probabil altele în legătură directă cu acestea, dar care nu îmi vin acum în minte. Ideea e că, aşa cum am spus şi mai sus, nu fac ce-mi place pentru bani. Şi dacă o activitate implică un cuvânt cheie din trunchiul meu de pasiuni, atunci sunt încântat. Aşa m-am gândit să intru şi în gaşca lui Motanov.

Andreea Mazilu

Andreea Mazilu

E un oraş mare pentru un pisoi ca tine. Aşa îmi povestea mama. Am fost singurul pui al familiei, ai mei m-au răsfăţat şi protejat, dar nu prea m-au lăsat să ies din casă. Eram deja mare când am început să explorez Bucureştiul în care am crescut. M-am rătăcit de câteva ori, mi-am făcut prieteni şi, cumva, am ajuns la facultate. De ce jurnalism, nu ştiu să-ţi spun, dar poţi să fii sigur că toţi profesorii sunt măcinaţi de această curiozitate. De cele mai multe ori însă, „pentru că-mi place să scriu” este un răspuns satisfăcător. Acum sunt în ultimul an şi încerc să-mi dau seama ce înseamnă „licenţă”. Am căutat cuvântul în dicţionar, dar tot nu m-am lămurit ce vor oamenii aştia de la mine.

În timpul liber mă visez geniu creator sau măcar designer. Îmi place să imaginez colecţii vestimentare care rămân doar pe hărtie, împletesc şi cos, construiesc bijuterii şi alte mărunţişuri. Aş vrea să mă modernizez, am auzit la facultate de design digital şi mi-ar plăcea să fac asta, dar încă nu ştiu niciun program de editare. Dacă mă cauţi prin oraş, s-ar putea să nu mă găseşti. Sunt un pisoi cam leneş şi prefer să moţăi pe un fotoliu sau să mă uit la filme, în intimitate. Uneori mă delectez cu puţină ciocolată sau lapte slab alcoolizat.

Pe Motanov l-am cunoscut de curând. Mi-a propus să ne jucăm împreună, probabil a auzit că mă descurc bine cu ghemele. M-a cucerit cu şarmul şi experienţa sa, mi-a explicat despre Academie şi cum plănuieşte să-şi împartă cunoştinţele cu toţi copiii care vor să-l cunoască. Bineînţeles că am acceptat imediat să-l ajut, îmi plac oamenii şi puii lor. Sunt sigură că o să fie o experienţă plăcută şi o să încerc să-mi îndeplinesc sarcinile cât mai bine. Din păcate nu stau prea bine cu timpul, dar mă descurc. Până atunci însă, îmi pare bine de cunoştinţă. Numele meu este Andreea şi îţi urez bun venit pe blogul Academiei Motanov!

Apasă fără frică