Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search

de Sonia Mladin

Într-o seară, pe când eram în vacanță la munte, stăteam în cabană și mă uitam pe pereți. Părinții mei pregăteau un grătar de seară. M-am gândit să nu stau toată seara în cameră, doar eu cu pereții, așa că am ieșit afară. Pe când mă îndreptam spre locul unde stăteau părinții mei, am văzut cu coada ochiului o luminiță din partea opusă a cabanei. Nu se vedea foarte bine, așa că m-am dus în podul cabanei să o văd mai bine. Din păcate, nu s-a văzut prea bine nici din acel loc. Tot ce am putut vedea era forma ei rotundă. Deodată, mi-a venit o idee: să îi rog pe părinți să mă lase să merg până acolo, pentru a vedea ce se află în acel loc. Așa că am spus:
– Pot să mă plimb pe aici?
– Ia uite cine s-a săturat de pereți!
– Deci?
– Da, poți merge, dar să nu te îndepărtezi și să iei un felinar și o plasă…
– Plasă? Pentru ce?
– Credeam că vrei să prinzi licurici.
– Aici nu cred că există licurici.
– Dacă zici tu… Oricum ia-o și să nu te îndepărtezi prea tare.
– Nu-ți promit nimic… paaa!
– Paaa!
Înainte să plec, am făcut o oprire la căsuța din copac, să îmi iau felinarul și plasa de licurici. Tata venise cu mine ca să adune lemne, apoi a plecat și eu am rămas singură, ceea ce nu era așa de rău. M-am cățărat într-un copac ca să văd unde se află lumina. Lumina era din ce în ce mai strălucitoare și mai mare și puțin amenințătoare, dar nu îmi era frică. După vreo zece sau cincisprezece minute de mers, am zărit un fel de zăpadă pe jos, doar că era mult mai pufoasă. După mai mulți pași, zăpada pufoasă era din ce în ce mai înaltă; ajunsesem într-o parte a pădurii pe care nu o mai văzusem până atunci, deși mergeam cu părinții la cabană de când eram mică și mergeam adesea și prin pădure.
Lumina se transformase într-un copac cu frunze de aur și fructe din diamante, safire și rubine. Când am atins un diamant, el s-a înnegrit și a căzut, apoi s-a înnegrit și copacul, apoi și el a căzut. Pământul începuse să se zguduie și să se crape. O prăpastie uriașă a despicat pământul atât de repede încât am căzut în ea.
Dintr-odată simt un fior rece pe față și mă trezesc în camera mea, cu geamul deschis. E dimineață.
Totul a fost un vis… cam înspăimântător. De atunci m-am gândit să mă bucur mai mult de vacanță și să mă plimb în fiecare zi prin pădurea de lângă cabană.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

Apasă fără frică

Start the conversation

Success
Your comment is awaiting moderation.