de Martha Guran
Familia Smith locuia fericită pe strada Campanulelor la numărul 47, în oraşul Armoniei. În acest oraş totul mergea bine, nu existau certuri şi locuitorii erau mereu într-o stare bună. Zilele erau mereu însorite, iar nopţile erau mereu răcoroase şi plăcute. Toată lumea era împăcată cu ce avea şi nu existau lipsuri.
Era perfect.
Însă, într-o zi, familia Thompson, vecină cu familia Smith, a dispărut. Rick, mezinul familiei, s-a înfricoşat atât de tare, încât nu a mai ieşit din casă o săptămâna.
Melisa şi Tom, părinţii lui, s-au speriat şi ei la rândul lor. Nimeni nu ştia unde dispăruseră Thompsonii sau ce se întâmplase cu ei. Ce era şi mai ciudat era că dispăruseră pur şi simplu. Ieri se jucau table pe veranda casei, azi – nici urmă de ei! Tot ce luaseră cu ei era un dulap mare din lemn de stejar pe care îl aveau la intrare.
Lunile au trecut. Diverse familii au tot dispărut aşa, de pe o zi pe alta, fără a lua cu ele mai mult de un şifonier sau un dulap. Toată lumea se întreba ce se întâmplă. Spaima şi panica au reuşit să se infiltreze repede în rândul locuitorilor oraşului, familia Smith nefiind o excepţie.
Apoi, pentru un timp, a fost linişte. Nici o dispariţie. Oamenii şi-au continuat vieţile şi Armonia a fost restabilită. Au uitat de disparițiile misterioase, însă rău au făcut.
Într-o seară, când atmosfera era mai calmă ca niciodată, Rick, Tom şi Melisa îşi petreceau timpul în curtea casei. Tom citea un roman gros, iar când ridică privirea pentru o secundă din paginile cărții, văzu o lumina ciudată ce venea din bucătărie. Curios, se îndreptă într-acolo. Melisa şi Rick îl urmară. Nimeni nu se aştepta să vadă ce au văzut ei. În centrul bucătăriei stătea un grup de vreo cinci-şase schelete. Arătau exact ca oamenii normali, însă nu aveau piele şi nu purtau haine. Familia Smith se holba la ei. Era o tăcere mormântală. În cele din urmă, unul din misterioasele schelete grăi:
− Suntem aici pentru a va informa că aţi fost selectaţi să locuiţi într-un mediu nou, subacvatic. Este benefic, deci nu aveţi de ce vă teme. Vă rog să mă urmaţi în sufragerie pentru a vă pregăti pentru călătoria ce urmează. Veniţi de bună voie sau cu forţa!
Rick, Tom şi Melisa au rămas încremeniţi pentru câteva clipe, apoi au înaintat spre sufragerie.
− Nu aveţi de ce să vă temeți. Colegii mei vă vor tunde părul, vă vor curăța pielea, apoi veţi îmbrăca nişte haine sterilizate. Dacă veţi simţi vreo durere în acest timp vă rog să vă amintiţi că nu este nici pe aproape de ceea ce veţi simţi după aceea, grăi un al doilea schelet.
Şi întocmai cum spuse, aşa se şi întâmplă. Părul le-a fost îndepărtat până la chelie, pielea frecată cu un burete plin de apă, iar apoi au îmbrăcat nişte haine plăsticoase şi dure, cu aspect de spital.
− Minunat! Începu din nou scheletul. Acum urmaţi-mă spre vehiculul de transport.
Se apropie de unul dintre dulapurile familiei Smith şi îi deschise uşile. Înăuntru se aflau trei scaune şi nişte tuburi cu măşti.
− Vă rog să ocupaţi un loc şi să vă puneţi masca pe faţă. În timpul călătoriei ea vă va anihila toată pielea şi veţi fi transformaţi în nişte schelete exact ca noi, gata să populeze un nou mediu. Nu vă temeţi. Doare doar puţin!
Ironia i se citea în glas, însă Rick, Tom şi Melisa îi urmară instrucţiunile în tăcere. Cu mâinile tremurânde şi ochii plini de lacrimi îşi puseră măştile pe faţă. Apoi uşile se închiseră.
Durerea ce urmă fu neasemuită. Fiecare colţişor al corpului icnea şi ardea. Nu se poate spune pentru cât a durat. Să fi fost o zi, două ore sau patru secunde? Nimeni nu ştie, însă, atunci când se termină, cele trei ființe se simţiră uşurate şi deopotrivă şocate. Se holbară unele la altele pentru câteva minute, apoi uşile dulapului în care se aflau se deschiseră, lăsând la iveală un oraş subacvatic.
Era un oraş cetate, plin cu turnuri şi turnuleţe. Erau viu colorate şi arătau primitor. Singurul lucru mai aparte era că nu se ivea nici un locuitor. Totul era pustiu.
Centurile scaunelor se desfăcură şi Rick, Tom şi Melisa ieşiră timid din dulap spre ceea ce urmă să le fie o nouă casă. Toţi aveau o singură întrebare în minte: Cum?
Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum?
(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)
