Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search
Archives

de Ioana Popescu

Stătea într-o parte, învăluită misterios într-un nor albăstrui de fum ce se ridica aromat în înaltul neoanelor. Purta un pardesiu lucios și lung iar unghiile-i perfect lăcuite străluceau în noapte. Cu ochii duși în depărtări, privind parcă la vremuri de mult apuse, trase un ultim fum înainte să se îndrepte spre intrare. O priveam din umbră, înainte să-i aud vocea de care îmi era atât de dor.

− Bună seara, îl întâmpină pe bodyguard cu o voce languroasă.

Nu zice nimic, încordându-și bicepsul lucrat peste intrare.

− Aș putea să intru?
− De ce?!
− Poate ca să dansez.
− Domnișorico, știți foarte bine că ăsta nu e un club ordinar, se răstește el. Dar înainte să continue, vede cum urechile pisicuței se pleoștesc și lacrimile i se adună în ochi.
− Dar… eu aici… aici veneam cu cu… cu motanul meu înainte… înainte să… să să… disparăăă, izbucni ea într-un bocet finuț.

Cățelandrul, care aparent nu știa cum să procedeze în cazul femeiuștilor care plâng, încerca în zadar să o calmeze.

− Ok ok, zise într-un sfârșit, poți să intri!

Arborând zâmbetul de dinainte, trecu de cațel, intrând în zumzăitul disco.

Intrasem. Luminile îmi colorau extraterestru blănița iar inima îmi bătea pe ritm. Țin minte că asta era melodia preferată a lui Nelu, realizez cu lacrimi în ochi. Ah, motănelul meu drag. Dar acum trebuia să mă concentrez, aveam un scop precis.

Marea supraîncălzită de iepurași se agita pe ringul de dans, în timp ce încercam să-mi fac loc până la camera așa-zis secretă, unde știam că se lăfăia El Bossinio, cum se autointitulase căpetenia clanului Iepurașilor Obezi, în al cărui club mă găseam.

Găsesc ușa încrustată excesiv cu cristale de zahăr. Îmi iau două minute pentru a-mi aminti bătaia pe care mi-a arătat-o Nelu înainte să dispară. Ciocănesc, iar în scurt timp, un ochi roșu de iepure mă privește bănuitor, apoi deschide.

− Cu ce te pot ajuta, madmoiselle?
− Aș vrea să vorbesc cu șeful tău.
− Nu oricine poate ajunge la El Bossinio atât de ușor, îmi spune grav. Înțeleg aluzia și scot dintr-un buzunar o cutie rară cu trufe învelite în morcovi.
− Pe aici, îmi zice poftindu-mă într-o cameră.

Închide ușa, iar eu rămân un moment cu privirea pironită. În mijlocul încăperii, pe un divan din ciocolată belgiană era poate cel mai gras iepure pe care îl văzusem vreodată.

− O, dar ce pardesiu frumos, blindat cu multe bunătăți dacă nu mă înșală mirosul.
− Hai să trecem direct la subiect, te rog.

O ușă se deschide, iar El Bossinio îmi face semn să aștept. Îl ucid puțin cu privirea, pe el și pe servitorul lui care îi adusese o gustare. Mă mișc agitată, până rămânem singuri din nou.

− Unde ai plasat ultimul cartel de zahăr brun și cui? îl întreb direct. Nu sunt aici ca să te arestez, am nevoie doar de informația asta!

El Bossinio luă o gură de ciocolată caldă, se linse pe mustăți și zise pofticios:

− De ce ți-aș zice eu asta? Ești simpatică tu așa. Hmm, poate chiar am pu…

Se poticnește și ia o gură disperată de aer cu ochii ieșiți din orbite, moment în care capul îi cade pe spate inert. Mă retrag cu groază, împiedicându-mă de un rulou de ciocolată. Reușesc cumva să ajung înapoi în club, în mijlocul muzicii asurzitoare. Respiram precipitat, iar prin minte îmi vâjâiau o mulțime de întrebări. Oare să fi fost ea? Atinsă parcă de un fluture, observ un bilețel în palma mea. Îl despăturesc repede și citesc:

Sunt în viață. „Vrăjitoarea de turtă dulce” este după noi. Ne vedem la ora „noastră” la fabrica de ciocolată din Vienna. Mi-e dor de tine. Arde biletul.

(povestire scrisă la Școala de vară de scriere creativă cu Adina Rosetti)

ioana popescu scoala de vara

Adina și Ioana

Apasă fără frică

Start the conversation

Success
Your comment is awaiting moderation.