Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search

(poveste colectivă scrisă în cadrul Şcolii de vară de scriere creativă a Academiei Motanov. Autori: Ioana Popescu, Alexia Uscatu, Daria Anghel, Janna Grigoraş, Ana Cernea, Sară Nica Vânău, Horia Bogdan Matei, Ştefan Radviczki şi David Radviczki Coordonator: Adina Rosetti)

scoala de vara de scriere creativa

Aburul dulce se ridică uşor din cana ciobită, mirosind a bună dimineaţa. Nu că aş fi dormit – mai sunt doar 11 ore până la vernisaj. Abţinându-mă să număr şi minutele, îmi spun că totul va fi bine şi privesc cum soarele este filtrat de crengile copacului din curte. Din apartament curge un solo de jazz energic care s-ar auzi perfect, dacă nu s-ar fi apucat gâsca asta să cârâie. E o gâscă grăsuţă şi gălbuie care mi se pare că are faţă de Mirabela, iar împreună cu o altă gâsculiță manâncă din polistirenul rozaliu şi se bălăcește într-un iaz improvizat în mijlocul curţii prea mici. Bănuiesc că este animalul de companie al vreunui vecin excentric…

M-am mutat aici de puţin timp, special pentru a avea spaţiu de o expoziţie, la care am muncit atât de mult. Oricum, mi-e de ajuns apropierea de motanul negru şi bătrân care se perindă prin împrejurimi. L-am numit Giani, pentru că are o privire pişicheră şi e mereu însoţit de altă senorita. Totuşi, poate o să-mi cunosc vecinii la vernisaj; nu le-am strecurat o invitaţie, pentru că nu voiam publicitate şi din frica de a trebui să leg o conversaţie plictisitoare de la care nu eram în stare să mă eschivez. Trebuia să mă concentrez doar pe expoziţie.

Luând o gură de ceai, şi verificând mental toate detaliile privind vernisajul, dintr-odată, peste ronţăiala polistirenului, aud sunetul a vreo duzină de zăvoare trase, dând la iveală o siluetă dolofană care se îndreaptă spre mine.

 

Fără să aştept măcar o secundă, mă apropii, terifiată de emoţie, de fereastra îngălbenită. Ating uşor geamul şi îl împing spre exterior. Mă uit. Gâştele nu mai sunt. Motanul negru nu îşi mai face nici el apariţia. Nu e nimeni. Este totul atât de liniştit. Cred că, de fapt, silueta dolofană este reflexia mea în geamul din cameră. Totuşi nu cred că m-am îngrăşat atât de mult în ultimul timp. Îmi vin toţi blugii.
Chiar dacă este deja a doua zi când îmi petrec numeroase ore în locul acesta straniu, nu am observat niciun vecin. Ciudat. Mai bine închid geamul. Cred că sunt doar foarte stresată. Nimic din ce am văzut pe geam nu e adevărat. Probabil e un vis.

Mai sunt trei ore până începe mult aşteptatul vernisaj, aşa că mă voi duce până la magazinul de la colţ să mai cumpăr nişte covrigei. Aşa vor trece mai repede minutele şi orele de dinainte de eveniment. Mă întorc imediat, deci nici nu mai are rost să încui uşa. Sting lumina, închid muzica ce se aude în surdină, în lipsa sunetelor enervante scoase de gâște. Îmi pun paltonul auriu şi plec în grabă.

 

Îndată ce ies, mă simt chiar mai neliniştită. Nu reuşesc să formez niciun gând clar, o durere de cap îmi strânge fin tâmplele, e ceva în oamenii care trec pe lângă mine în valuri, în zgomotul maşinilor, în lumina care luceşte în geamurile balcoanelor. Mi-e teamă, poate asta e, îmi spun. Intru în magazin, cer două pungi din covrigeii mei preferaţi şi, amintindu-mi că am lăsat uşa descuiată, mă grăbesc spre casă.
Intrând în curtea ce începe să-mi devină familiară, cu gâştele ronţăind polistiren şi motanul care încă nu poate fi găsit, centrul de artă MORA, unde urmează să am vernisajul, mi se pare de-a dreptul ameninţător. Dau să îi zâmbesc, cumva ca să-l îmblânzesc. Ştiu că asta n-are rost şi e mai degrabă o gândire copilărească, ceea ce îmi accentuează temerile.

Când ajung în sfârşit la apartamentul meu –  uşa întredeschisă. Se aude din nou jazz, Ella Fitzgerald, ceea ce mi se pare o bizarerie: doar l-am închis. Lumina din bucătărie pâlpâie, căzând incert peste un corp dolofan aşezat la masă: aceeaşi siluetă pe care mi s-a părut că o văd mai devreme, în curte. Auzindu-mi paşii, omul se întoarce. Are obrajii roşii, iar în ochi are un fel de moleşeală caldă a verii.

− Am auzit că aveţi un vernisaj, îmi zice deodată. Şi e chiar urât că nu vă invitaţi vecinii, doar suntem aici, aproape, nu?

Dau să spun ceva, că n-am ştiut, că nici măcar nu ne-am văzut vreodată, dar mă întrerupe:

− Hai, aşezaţi-vă aici şi desfaceți punga aceea de covrigei. Toată ziua am muncit la un nou coteţ pentru gâște. Ştiţi, din când în când, e bine să-l mai înnoieşti. Dar haideţi, haideţi, spuneţi-mi. Eu sunt un mare amator de artă.

Rǎmȃn surprinsǎ la auzul acestor cuvinte: un mare amator de artǎ. Nu pǎrea. Era dolofan, cu burta puţin ieşită din tricoul găurit pe care-l purta, o mustăcioară mică, dar tunsă la perfecţie, şi cu o mică cicatrice pe obrazul stâng.

− Chiar mă bucur că sunteţi amator de artă. Acum o să am cu cine să vorbesc despre capodoperele semnate de Picasso, da Vinci, Dali. Şi sunteţi doar amator sau şi colecţionar?

− M-aţi prins. Sunt şi colecţionar. Lucrez în acest domeniu de peste 20 de ani.

− Interesant. Scuzaţi-mi curiozitatea, dar cum vă cheamă? îl întreb pe omul dolofan din faţa mea, ronţăind un covrigel.

− Numele meu este Constantin Preda, dar îmi puteţi spune Costel, aşa, ca între vecini.

− Sunt încântată că ne-am cunoscut. Eu sunt Eliza şi, după cum probabil v-aţi dat seama, sunt pictoriţă, îi răspund, uitându-mă la ceas.

− Văd că va grăbiţi, aşa că o să plec. La revedere, domnişoara Eliza !

− La revedere, spun, închizând uşa în acelaşi timp.

Este 17:30, deci a mai rămas o oră până la vernisaj. Trebuie să mă pregătesc.
Intru în baia mea mică, dar frumoasă, şi păşesc în cadă. Ȋn timp ce apa curge, mă gândesc la tablouri. Poate ar trebui să mă duc în sala de expoziţie ca să fiu sigură că sunt acolo. Cu siguranţă sunt, nu ar mai trebui să fiu paranoică. Oricum, voi fi acolo cu 15 minute mai devreme. Ies din baie, mă îmbrac cu rochia albă cu dantelă şi îmi pun sandalele roz pal cu toc. Aplic un strat fin de machiaj şi îmi ondulez puţin părul.
Cobor la parter şi intru în sala de expoziţie. Simt că mi se scurge toată puterea din mine şi mă prăbuşesc uşor pe parchet.

Tablourile nu mai erau acolo, pur şi simplu dispăruseră! Cel mai mare coşmar al meu se adeverise. Observ o mâzgăleală mică într-un colţ şi mă duc să văd ce este. Erau celebrele mustăţi ale lui Dali, desenate cu o vopsea roşu-stacojiu. Furia îmi ia cu asalt toate simţurile, deoarece ştiu cine a făcut asta şi mă voi duce chiar acum să-i fac o vizită.

 

Era acum o săptămână. Mă aflam în Parcul Cişmigiu şi îmi terminam ultima pictură pentru vernisaj. Mă gândisem să o termin în aer liber, ceea ce a fost o idee bună, până când, absorbită de paleta de culori şi de inspiraţie, am observat o siluetă masculină holbându-se la mine din spatele unui copac. Am continuat să pictez, iar el a continuat să mă privească. La final, mi-am pus ustensilele în geantă şi m-am pregătit să plec, când bărbatul înalt, musculos, cu mustaţă, ochii căprui şi părul negru ca tăciunele s-a apropiat de mine și mi s-a adresat:

− Cât costă tabloul?

− Poftim?

− Pictura. Vreau să o cumpăr, cât costă?

− Mă scuzaţi, dar nu o vând. Este pentru un vernisaj.

− Vă rog să mi-o daţi, nu înţelegeţi puterea picturii! spune el.

− Am spus nu!

−  Prea bine, dar, dacă vă răzgândiţi, uitaţi numărul şi adresa mea! Zice, întinzându-mi un bilețel.

Nu l-am mai văzut de atunci, dar asta se va schimba, îmi spun în timp ce aştept taxiul care să mă ducă la apartamentul lui. Un sfert de oră mai târziu, taximetristul parchează în faţa unei clădiri vechi şi urâte. Îi dau 50 de lei şi-i spun să păstreze restul. Fug pe scări până la etajul 8 şi mă opresc în faţă apartamentului 134. Fără să bat la uşă, o deschid și intru într-o sufragerie mare, cu o bibliotecă şi un covor maro care nu arată bine cu pereţii verzi. Diferite obiecte dubioase sunt împrăştiate prin cameră. Îmi continui drumul şi, în sfârşit, găsesc cele cinci tablouri într-o cămăruţă albă şi goală. Încerc să le iau, când aud o voce:

− Văd că ai observat lipsa artei tale. Cum crezi că o să treci de mine, totuşi?

Mă întorc şi îl văd pe bărbat stând furios lângă uşă.

− Nu o să te las să scapi nepedepsit! Cum ai îndrăznit să-mi furi picturile? strig eu la el, enervată.

− Pleacă cât mai ai timp! spune el. Nu ştii cu ce forţe te joci! Am observat că ai ceva special de când te-am văzut, dar nu credeam că ești în stare să creezi portale….

− Despre ce vorbeşti?! Nebun ce eşti, chem poliţia!

− Îţi mai dau o şansă. Pleacă acum!

− Nu!

Apoi se întâmplă un lucru ciudat. El îşi mişcă mâna şi unul dintre tablouri apare în mâna lui. Murmură ceva făcând încă un semn, de data asta mai lung, şi mă simt trasă spre tablou. Sunt paralizată, nu pot opune niciun fel de rezistență și simt cum efectiv intru în tablou, ca și cum aș fi trasă printr-o spirală. Senzația asta nebunească a durat cinci minute până când m-am trezit în faţa unui palat negru şi înfricoşător.

− Eliza? Tu eşti?!

 

Şovăi puţin, când aud vocea groasă din spate. Mă întorc pe călcâie, îmi ţin mâna pumn şi îl văd. El. Giani, motanul bătrân şi negru, stătea pe scară. Cu ochii mari, gălbui şi expresivi, parcă mă aşteaptă. Strâng pumnii mai tare, cu unghiile şi mai afundate în palmă. Motanul strânge cu laba covorul de culoarea pielii care se lasă căzut pe scară. Coboară o treaptă stângaci, cu ochii aţintiţi spre mine. Un scârţâit care rupe tăcerea mă face să mă dau înapoi cu un pas, şi să strâng pumnul atât de tare, încât unghiile mi se înfig adânc, decojind pielea încet. Giani mai face un pas şi mai coboară o treaptă. Îmi strâng buzele într-o linie şi îmi împreunez sprâncenele de durere. Mâinile îmi alunecă pe lângă corp larg deschise, lăsând o picătură de sânge să se scurgă pe deget şi să cadă pe covor.

− Eliza?

Aud aceeaşi voce strigând numele meu.

− Eliza, nu-mi spune c-am venit de la Lazăr aici pentru nimic.

− Nu ştiu despre ce vorbeşti… şoptesc, încercând să-mi dau seama de unde vine vocea.

Niciun răspuns.

− Ah, nu ştiu despre ce vorbeşti!

Repet, mai tare de data asta. Şi chiar nu ştiu. Dar tot mă simt de parcă aş minţi, dintr-un motiv anume. O parte din mine crede că vorbesc singură, cealaltă că vorbesc cu Giani.

− Ohh, Eliza, tu ştii. Sau dacă nu ştii, o să te fac să ştii, spune vocea.

Giani se întoarce cu spatele şi urcă scările cu mici salturi. Mă lasă acolo, singură. Merg spre un perete, mă sprijin de el şi alunec uşor până când sunt pe jos. Îmi scot sandalele cu mişcări bruşte şi mă ridic de pe covor. Mă uit în jur. Mai mult de opt dulapuri de lemn stau unul lângă altul. Mă îndrept cu paşi înceţi spre primul şi deschid un sertar, întâmplător. O brichetă, un cuţit şi o sfoară.

 

Sfârşit 1

Deschid şi al doilea sertar şi găsesc aceleaşi lucruri: o brichetă, dar de data asta de o culoare diferită, un cuţit şi o sfoară. Şi tot aşa am deschis toate sertarele şi toate aveau aceste trei lucruri în ele…

Ciudat, mi-am zis în timp ce mă aventuram prin palat, nu e normal ca cineva să pună aceleaşi lucruri în opt dulapuri. Deodată, am auzit un mieunat puternic şi m-am întors în camera cu cele opt dulapuri, însă, surpriză!, dulapurile nu mai erau acolo. Apoi am alergat disperată în holul principal. Toate brichetele, cuţitele şi sforile erau acolo, unele peste altele, parcă aşteptându-mă, împreună cu silueta pisoiului Giani. Vocea pisicii îmi răsună în cap:

− Totul este pierdut, nu mai e nici o scăpare, lasă-te bătută!

Atunci, totul devine clar. Din cauza pisoului Giani, îmi pierd orice speranţă și acum cred cu străşnicie că totul este în zadar. Iau cuţitul, cel mai ascuţit pe care l-am găsit, şi mi-l înfig adânc în piept. Durerea atroce mă trezește după câteva secunde… în pat… Din fericire, totul a fost numai un vis…

 

Sfârşit 2

Un cuţit?! Perfect! Se gândi că ar putea ieşi din tablou făcând o gaură în el. Trebuia să acţioneze rapid, fiindcă ştia dintr-o carte că, în astfel de întâmplări, după ce bate miezul nopții ar putea să rămână blocată pentru totdeauna în tablou. Aşa că, fără să mai stea pe gânduri, luă cuţitul, îl încinse în flacăra unei lumânări din palat şi începu să alerge în sus pe scări spre cel mai înalt turn.

Odată ajunsă acolo, deschise geamul şi întinse mâna. Se simţea pânza tabloului. Câteva secunde şi ar fi scăpat, dar tocmai atunci simti cum totul începe să se miște, ca zguduit de un cutremur.

− Îl mută!! Mută tabloul, îşi repetă ea.

Singurul turn rămas în picioare în urma cutremurului era chiar turnul ei, dar și acesta se degrada rapid şi urma să cadă. Eliza îşi păstră sângele rece, băgă cuţitul în pânză, creând o fisură către realitate, şi sări…

Se trezi peste tablou, sub o masă. Deşi dorea să ţipe de bucurie se abţinu deoarece în faţa ei se aflau nişte picioare…

El trebuie să fie: hoţul!!!!

Acesta se duse să ia ceva din camera alăturată. Trebuia să acționeze rapid, așa că țâșni de sub masă, smulse telefonul fix şi se aruncă aproape cu aceeaşi viteză înapoi sub masă. Fomă numărul poliţiei, ţinându-şi respiraţia, şi spuse clar în difuzor: Am fost jefuită şi… oarecum răpită! Am nevoie de ajutor la adresa acestui telefon! Şi închise rapid, pentru că bărbatul, din care nu se vedeau decât picioarele, își reluă locul la masă. În momentul următor, Eliza văzu cum ceva se rostogolește sub masă. Bărbatului îi scăpase verigheta și acum urma să se aplece să și-o ridice. Sunt terminată, îşi spuse ea în minte!

În momentul următor, bărbatul se aplecă, într-adevăr, o privi cu un zâmbet malefic și spuse:

− Aici erai! Acum îmi pare rău, dar… trebuie să te reţin cam… cam toată viaţa, ca să fim sinceri!

Şi se întinse după fată. Dar era prea târziu!

Poliţia tocmai spărsese ușa, cu niște urlete fioroase care-l somau pe bărbat să se predea cât mai repede. De sub masă, Eliza putu să distingă 8 perechi de bocanci negri. Incredibil! Se terminase, scăpase şi avea şi tablourile.

Când a ieşi de sub masă, poliţia tocmai îl scotea pe uşă pe bărbatul misterios care se zbătea strigând:

− Verigheta era pentru tine! Puteam fi fericiţi!

În momentul acela, totul se făcu negru şi după aceea începu să se distingă din nou lumina. Deschise ochii și văzu deasupra tavanul apartamentului cel nou, de unde începuse toată această aventură. Mirată, își privi ceasul.

DOAMNE!!! urlă Eliza. Era dimineaţa din ziua vernisajului. Dădu fuga în sala unde erau aranjate tablourile. Totul era neatins! Ne-a-tins! Așadar, fusese un vis, dar unul atât de real! Se prăbuși pe scări și rămase acolo în stare de șoc, până la ora vernisajului, care, desigur, a fost un mare succes.

Eliza şi-a promis că, de acum înainte, nu va mai dormi niciodată înaintea vernisajelor sale, căci se pare că, în noaptea de dinainte, toate temerile i se transformă în coşmaruri!

Sfârşit 3

− Vino odată! strigă vocea de data asta pe un ton mai nervos. M-am uitat către intrarea clădirii şi l-am văzut pe Giani, dând din coadă încolo şi-ncoace, nervos. Mă aştepta.

− Hai.

Giani se întoarse şi porni prin clădire, iar eu l-am urmat.

− Ce e de făcut ? l-am întrebat eu. Cum ies de aici ca să mă răzbun?

− Vino şi vei vedea, zise din nou vocea.

În câteva secunde, Giani o apucă pe un hol lung, decorat cu mii de tablouri maiestoase. Unde mă ducea Giani? m-am gândit eu, când motanul se opri şi se holbă la un perete.

− Înfige cuţitul în gaura din perete.

Nu am stat pe gânduri şi am introdus cu greu cuţitul în crăpătura peretelui. O uşă se deschise în faţa noastră, lăsând o lumina puternică să iasă de acolo. Giani intră pe uşă, iar eu l-am urmat, nu înainte să leg cuţitul cu sfoară pentru a putea să îl trag după mine. Îmi împachetam sfoara, când animăluţul îmi indică un tablou: era chiar cel pe care îl folosise bărbatul pentru a mă aduce în lumea aceasta.

− Pleacă. Du-te şi răzbună-te! şopti motanul, iar eu am sărit în tablou.

Un curcubeu de culori se întindea în jurul meu, în timp ce treceam prin tunelul pe care sosisem. Am întors capul şi am văzut cum, la celălalt capăt, Giani se aşeza trist pe jos şoptindu-mi:

− Rezolvă ce ai de rezolvat, nu te gândi la mine.

Voiam să spun ceva, dar am fost aruncată înapoi în camera bărbatului. Auzeam paşi, aşa că m-am uitat în jur. Nu se vedea nimeni, dar am zărit un pistol pe un scaun şi am sărit să îl iau. Bărbatul intră în cameră şi-și scapă cana cu ceai din mână, văzând uimit că m-am întors şi că i-am luat pistolul.

− Cum ai ie….

− Taci! l-am întrerupt eu amenințându-l cu pistolul. Dacă încerci să scapi, voi face un tablou artistic cu creierii tăi!

Am mers spre celălalt capăt al încăperii şi am apucat un tablou pe care pictasem iadul.

− Cunoaşte-ţi casa! i-am ţipat eu şi m-am concentrat cu toată puterea pe tablou.

Când am deschis ochii, bărbatul nu mai era, ci apăruse pictat pe tablou.

 

Următoarea zi, la vernisajul care a fost amânat, mulţi oameni mă întrebară cine este persoana din imagine, iar eu le-am răspuns simplu. „Omul care îşi plăteşte păcatele.” Şi aşa i-a rămas şi numele tabloului. M-am dus acasă şi am făcut un duș. Stopii de apă îmi alunecau răcoritor prin păr, picurând pe piele şi apoi pe jos.

− Mulţumesc, Giani! am şoptit eu şi m-am dus să mă îmbrac, când am observat din nou ceva scris pe unul din pereţii casei. Erau două mustăţi roşii, proaspăt desenate. Cu sânge. Am ieşit pe blacon şi am văzut cu coada ochiului un bărbat care fugea pe stradă. Am scos pistolul şi l-am ţintit, ştiind cine era. Un zgomot asurzitor răsună pe stradă. Şi atunci mi-am dat seama exact ce trebuia să fac. M-am dus jos, la omul care se chinuia să se târască, rănit.

Aveam în mână tabloul cu iadul, din care lipsea.

− Ce-avem noi aici? Un şobolan, asta avem.

Am îndreptat tabloul spre el și am văzut cum bărbatul este absorbit cu totul în tablou. Apoi i-am dat foc. De aici, prietene, nu mai ieşi! am spus, aruncând la gunoi tabloul arzând în flăcări.

Asta era tot. Aventura se terminase. Şi atunci mi-am amintit de motanul care mă ajutase. Of, de-ai fi aici să vezi ce am făcut! am suspinat eu și, chiar în acel moment, am simţit ceva la picioare. Am coborît privirea şi am rămas şocată. Cum ajunsese aici nu mai conta… Ci doar că era aici şi văzuse totul.

de Ștefan (a.k.a Vian) Ravickzi

Stau şi o privesc, e pur şi simplu perfectă! Nu ştiu, mă încing atât de tare când o văd! NU, e clar, mi-a luat minţile! Aş face orice pentru ea! Mă declar absorbit! Inima mi-e invadată de dragoste. Fiecare detaliu al ei mă înfioară! Mă simt doborât. O vreau, o doresc cât mai repede, sunt înnebunit!
− Cum să fie? mă întrerupe o voce.
− Poftim??
− Shaorma. Simplă? Cu usturoi?
− Ăăă, cu de toate, va rog!
Îmi luase foc mintea, urmă să fie A MEA, în sfârşit! După cinci minute de stat la coadă aveam să-mi întâlnesc iubirea. Părul ei blond ca de cartofi, ochii ei de ceapă, cerceii verzi de castraveţi, mmmmmmmm, sufletul ei dulce-acrişor scufundat în sosuri!
Oooooo, acum mă întorc, nu am voie, îşi pune pe ea rochia de lipie şi nu vreau să fiu nesimţit…
− E gata, domnule!
− Gata??!!?? răspund aproape sufocat.
− Da. Poftiţi!
O cuprind în mână. Eşti a mea, frumoaso!!! Dar, ca de fiecare dată, căsnicia noastră nu durează mai mult de un sfert de oră. Îmi dispare din mână treptat, se răceşte, se desparte de mine… şi pleacă. Mă lasă…

(povestire scrisă la Școala de vară de scriere creativă cu Adina Rosetti)

scriere creativa copii

David, Adina și Ștefan

de David Raviczki

Eram terminat. Se terminase TOTUL! Şi mâncatul prinţeselor, dar şi băutul siropului de arţar. Priveam în sus, vedeam luna cum străbătea cerul. Vertebrele îmi îngheţaseră de la răcoarea solului pe care zăceam întins. Încercasem să scot o mică flacără pe nări ca să mă încălzesc, dar tot ce ieşi fu un fum vag de ţigară.
Dintr-odată, o amintire foooooarte îndepărtată îmi străbătu mintea… sau era doar ce se întâmplase de dimineaţă:
− No, numa’ bun! Ce bine am dormit ! Şi… ce… am… mai visat, am zis eu, vorbele fiindu-mi întrerupte de siropul de arţar combinat cu ciocolată ce îmi aluneca pe gât. De fapt, nu mai ştiu ce am visat.
M-am deplasat rapid către MacBook Pro-ul meu de generaţie 2063 pe care l-am cumpărat în 2062 şi am intrat pe ZOOZEL, adică motorul de căutare plagiat de zmei de la GOOGLE. Am scris: „www. printeseonline.zm”. Pe prima pagină a apărut anunţul: Prinţesa POKERSVILLE-ului, acum locaţia… la doar 4 rubini!
Nici nu am stat pe gânduri şi am fugit la cămară, unde, sub un miel la proţap şi un tip din Liceul Jean Monnet la grătar, zăceau două kalașuri. Am luat ce am putut.
− Perfect, hai la garaj, am răsuflat.
Am deschis poarta garajului şi am scos afară noua achiziţie: un tanc blindat cu armură de 60 de cm şi un tun de 200. Am încălecat pe turelă şi am pornit către palat, fără să realizez că Făt-Frumos se apucase între timp de hacking şi-mi spărsese baza de date a PC-ului, astfel ştia că sunt pe urmele prinţesei!
Mergând spre palat cu viteză mare şi mâncând tipul din Jean Monnet cu o delicioasă cremă de caramel şi cacao, nu am obsevat că m-a prins radarul şi că nişte „curcani” sunt pe urmele mele. Un cap de cretă pe motocicletă îmi făcu semn să trag pe dreapta, aşa că eu am tras spre stânga, l-am turtit cu șenilele şi mi-am continuat drumul. Atenţia fiindu-mi încă distrasă de acest incident, nu am observat că Făt-Frumos stătea cu un PANZER – 1042 exact în fața mea.
În câteva secunde blindajul tancului a fost spulberat, iar eu catapultat pe marginea drumului. Era deja seară. Până să mă ridic, Făt-Frumos îndreptă un pistol cu apă spre mine şi îmi stinse flăcările pentru totdeauana. ERAM TERMINAT! Se terminase TOTUL!!!

(povestire scrisă la Școala de vară de scriere creativă cu Adina Rosetti)

david ravizcki

David

de Ana Cernea

Și acum trăiesc fericiți într-o casă cu mulți copii cărora le-au pus nume antice, desigur. Dar povestea lor de dragoste e mai veche și chiar merită să fie povestită.

Cu 11 ani înainte

„Oare ce am azi în program?”, se întrebă îngândurat extraterestrul Nuțu. Chiar când voia să deschidă ușa frigiderului ca să-și ia o bere Space Bubble, se pomeni cu o navă ciudată în fața porții. Trebuie menționat că el era singurul locuitor al sectorului 13 de pe planeta Marte.

„Bonjour, monsieur. Nous sommes de NASA.”

„Bună ziua. Da’ ce-i NASA asta?”

„Venez avec nous, monsieur l’extraterestre.”

Și cu aceste ultime vorbe, îl traseră de mânecă și-l împinseră în navă. Din receptor se auzi o voce robotică׃ „On sera arrivé sur Terre en 3 heures. Commencez le procès dˈeffaçer la mémoire.”

Nuțu nu înțelegea nimic din ce spuneau, dar, într-un mod ciudat, se simțea bine și în siguranță.

Un astronaut-medic îl duse într-o cameră și îi lipi niște fire de cap. Avea o senzație ciudată, de parcă i se golește capul și venele îi plesnesc. După asta, căzu într-un somn profund.

***

„Ooo, dar cât de singură mă simt. Nicio statuie nu este prietenoasă cu mine. Se cred superiori doar pentru că ei au brațe și eu nu. Dar de asta sunt specială, pentru asta sunt celebră. Aș vrea să vină cineva să-mi țină companie. Mă simt atât de singură și neiubită.”

Auzi un zgomot puternic și văzu că o nouă vitrină va fi expusă.

„Mă întreb ce au mai adus aici.”

Când vitrina trecu prin fața ei, simți de parcă zvâcnește ceva în ea. Era un animăluț ciudat, cu pielea bej-movulie și cu niște buline maro. O privire de vis pe care nu o va uita prea curând.

Seara veni și noul exponat se mișcă și ieși din vitrină.

„Ooo, Venus din Milo. De când te-am văzut pentru prima dată doar la tine m-am gândit. Chipul tău angelic, sculptat parcă de un artist foarte talentat, îmi apare mereu în minte când închid ochii. Părul tău blond și mătăsos este perfect și aș vrea să-mi trec degetele prin el și să-l mângâi. Cred că inima mea de extraterestru s-a îndrăgostit de tine. Nu vrei să plecăm amândoi din acest muzeu vechi și prăfos?”

„Ba da, vreau, doar că eu sunt o statuie. Ar trebui să mă reîntorc la viață, dar nu știu la cine să apelez.”

„Nu-ți face griji, cunosc eu un vrăjitor care ne poate ajuta.”

Așa că îl sună pe vărul său, Costel, și îi ceru ajutorul. Acesta apăru într-o secundă și incantă ceva în sanscrita veche. Ca prin magie, Venus redeveni om.

„Îmi pare rău, dar nu-ți pot da brațele înapoi”,  spuse Costel.

„Nu-i nimic, deja ai făcut atâtea pentru mine. Îți mulțumesc.”

„Mersi, Costele, îți voi fi mereu recunoscător.”

Și cu asta, Venus și cu Nuțu plecară din muzeu și trăiră fericiți până la adânci bătrâneți.

 

Și asta a fost povestea lor de dragoste care a făcut înconjurul lumii.

(povestire scrisă la Școala de vară de scriere creativă cu Adina Rosetti)

ana cernea scoala de vara scriere creativa

Adina și Ana

de Ioana Popescu

Stătea într-o parte, învăluită misterios într-un nor albăstrui de fum ce se ridica aromat în înaltul neoanelor. Purta un pardesiu lucios și lung iar unghiile-i perfect lăcuite străluceau în noapte. Cu ochii duși în depărtări, privind parcă la vremuri de mult apuse, trase un ultim fum înainte să se îndrepte spre intrare. O priveam din umbră, înainte să-i aud vocea de care îmi era atât de dor.

− Bună seara, îl întâmpină pe bodyguard cu o voce languroasă.

Nu zice nimic, încordându-și bicepsul lucrat peste intrare.

− Aș putea să intru?
− De ce?!
− Poate ca să dansez.
− Domnișorico, știți foarte bine că ăsta nu e un club ordinar, se răstește el. Dar înainte să continue, vede cum urechile pisicuței se pleoștesc și lacrimile i se adună în ochi.
− Dar… eu aici… aici veneam cu cu… cu motanul meu înainte… înainte să… să să… disparăăă, izbucni ea într-un bocet finuț.

Cățelandrul, care aparent nu știa cum să procedeze în cazul femeiuștilor care plâng, încerca în zadar să o calmeze.

− Ok ok, zise într-un sfârșit, poți să intri!

Arborând zâmbetul de dinainte, trecu de cațel, intrând în zumzăitul disco.

Intrasem. Luminile îmi colorau extraterestru blănița iar inima îmi bătea pe ritm. Țin minte că asta era melodia preferată a lui Nelu, realizez cu lacrimi în ochi. Ah, motănelul meu drag. Dar acum trebuia să mă concentrez, aveam un scop precis.

Marea supraîncălzită de iepurași se agita pe ringul de dans, în timp ce încercam să-mi fac loc până la camera așa-zis secretă, unde știam că se lăfăia El Bossinio, cum se autointitulase căpetenia clanului Iepurașilor Obezi, în al cărui club mă găseam.

Găsesc ușa încrustată excesiv cu cristale de zahăr. Îmi iau două minute pentru a-mi aminti bătaia pe care mi-a arătat-o Nelu înainte să dispară. Ciocănesc, iar în scurt timp, un ochi roșu de iepure mă privește bănuitor, apoi deschide.

− Cu ce te pot ajuta, madmoiselle?
− Aș vrea să vorbesc cu șeful tău.
− Nu oricine poate ajunge la El Bossinio atât de ușor, îmi spune grav. Înțeleg aluzia și scot dintr-un buzunar o cutie rară cu trufe învelite în morcovi.
− Pe aici, îmi zice poftindu-mă într-o cameră.

Închide ușa, iar eu rămân un moment cu privirea pironită. În mijlocul încăperii, pe un divan din ciocolată belgiană era poate cel mai gras iepure pe care îl văzusem vreodată.

− O, dar ce pardesiu frumos, blindat cu multe bunătăți dacă nu mă înșală mirosul.
− Hai să trecem direct la subiect, te rog.

O ușă se deschide, iar El Bossinio îmi face semn să aștept. Îl ucid puțin cu privirea, pe el și pe servitorul lui care îi adusese o gustare. Mă mișc agitată, până rămânem singuri din nou.

− Unde ai plasat ultimul cartel de zahăr brun și cui? îl întreb direct. Nu sunt aici ca să te arestez, am nevoie doar de informația asta!

El Bossinio luă o gură de ciocolată caldă, se linse pe mustăți și zise pofticios:

− De ce ți-aș zice eu asta? Ești simpatică tu așa. Hmm, poate chiar am pu…

Se poticnește și ia o gură disperată de aer cu ochii ieșiți din orbite, moment în care capul îi cade pe spate inert. Mă retrag cu groază, împiedicându-mă de un rulou de ciocolată. Reușesc cumva să ajung înapoi în club, în mijlocul muzicii asurzitoare. Respiram precipitat, iar prin minte îmi vâjâiau o mulțime de întrebări. Oare să fi fost ea? Atinsă parcă de un fluture, observ un bilețel în palma mea. Îl despăturesc repede și citesc:

Sunt în viață. „Vrăjitoarea de turtă dulce” este după noi. Ne vedem la ora „noastră” la fabrica de ciocolată din Vienna. Mi-e dor de tine. Arde biletul.

(povestire scrisă la Școala de vară de scriere creativă cu Adina Rosetti)

ioana popescu scoala de vara

Adina și Ioana

de Alexia Uscatu

În mintea mea sunt mereu prezente două mari personaje: copilul şi adultul.
− Alexia are deja aproape 14 ani, aşa că ar trebui să îmi fac apariţia în viaţa ei puţin mai des ca înainte, spuse adultul gânditor.
− Dar stai puţin, nu pot fi neglijat aşa uşor, sări copilul. Alexia va mai avea gândirea şi inima ei de copil cel puţin câţiva ani. Eu propun să ne facem ambii apariţia la fel de des ca înainte, spuse copilul puţin supărat. Suntem amândouă personaje în mintea ei. Am citit şi eu, m-am informat cum e în lumea ei. Adulţii sunt foarte stresaţi, nu îşi mai folosesc aproape deloc imaginaţia şi sunt permanent nervoşi. Aşadar sunt în căutare de oameni cu minte şi suflet de copil. Haide totuşi să nu avansăm în maturizarea Alexiei, încheie copilul.
− În regulă.

− Ştii că Alexia are o grămadă de certuri în ultimul timp? Cred că ar trebui să îţi faci şi tu apariţia în dispute, nu numai unde sunt evenimente frumoase. Nu spuneai că vrei să te implici mai mult? Spuse copilul cu mândrie în glas.
− Ai mare dreptate, recunosc. Însă apare o mică problemă… ştii, eu sunt o persoană foarte somnoroasă. Adorm aici, la locul meu de muncă, frecvent. Te-aş putea oare ruga să mă trezeşti de fiecare dată când sună alarma de dispută în sala de control? întrebă adultul cu entuziasm în voce.
− Desigur, îndrugă cu jumătate de gură copilul. Cred că ar trebui să te învăţ cum să fii atent. Ai nevoie doar de un iPod, nişte căşti şi un espresso de dimineaţă. Apropo, am hotărât împreună cu departamentul care controlează sentimentele Alexiei că vom avea un nou coleg în echipă. El se numeşte Teo şi este ursuleţul imaginar de pluș al copilului pe care îl ajutăm noi. S-a aprins becul verde ce indică un băiat în preajma Alexiei! Pe mai târziu!

(povestire scrisă la Școala de vară de scriere creativă cu Adina Rosetti)

alexia uscatu

Adina și Alexia

de Janna Grigoraș

Bob s-a născut în Berlinul de Est, în timpul Războiului Rece. Părinţii lui au fost omorâţi de comunişti, lăsându-l singur pe străzi. Când Bob avea bani, mergea la cinema. Când avea timp, mergea la bibliotecă. Acum el trăieşte în New York şi lucrează ca scenarist. Sau, mai bine zis, lucra…

− De ce te-am angajat! urlă regizorul Aribella. Bob era de sute de ori mai bun ca tine! Of, pleacă de-aici! Strigă Aribella la săracul scenarist. Oftă, apoi îşi aminti ce se întâmplase cu Bob.

Începuse ca o zi normală. Bob se trezise cu iubita lui, merseseră la o cafenea, apoi iubita lui plecase la librăria la care lucra. După o siestă scurtă, Bob îşi puse pălăria pe cap şi se îndreptă spre clădirea la care lucra câteva ore pe zi, scriind diferite scenarii şi ajutând la filmarea lor. Avea de lucru la o scenă pentru noul film al lui Tim Burton, la al cărui scenariu colabora.

Bob intră în Megamix Studios, o clădire înaltă şi intimidantă, vopsită în mov, cu uşi de lemn şi o plăcuță albă la fiecare geam. Clădirea era învecinată cu Empire State Building, care era în construcţie pentru adăugarea a 100 de etaje.

Bob se grăbi, sperând să nu fi întârziat și nedorind să-l supere pe Aribella. Dar, în timp ce se îndrepta spre liftul care trebuia să-l ducă la etajul 45, observă un semn lângă uşă. Un semn care nu mai fusese acolo. Intrând, văzu că era o simplă sală de cinema. Când vru să plece, observă o bucată de film pe jos și, fără să-și dea seama ce i se întâmplă, fu tras cu totul în film și dispăru pentru totdeauna.

(povestire scrisă la Școala de vară de scriere creativă cu Adina Rosetti)

janna grigoras

Janna și Adina

de Daria Anghel

După ce am înghițit lumina cerului de februarie, am început deja să mă simt vinovată. Supermarketul, clădirile, șoseaua, toate erau sub mine, sau în mine, nici nu mai știu: totul era o învălmășeală din care cu greu distingeam câteva voci și câteva frunze roșii.

Îmi pare rău că le-am făcut asta atâtor oameni, dar nu am avut de ales. Mărturisesc: m-am lăsat amețită cu totul de visul acela. Totul a început azi-dimineață, când pe munte era frig, doar suntem la începutul lui februarie, mi-am spus. Cerul era trandafiriu, senin și îndepărtat, și mă simțeam bine, liberă și nesfârșită, privindu-l. Apoi, am auzit niște voci împleticindu-se prin aer, de departe: una era groasă și gravă, iar alta răsuna a gol, fără a fi în stare să ducă vreo frază până la capăt. Le-am ascultat atentă, se apropiau din ce în ce mai mult și, la un moment dat, am putut să văd două perechi de picioare.

Dar nu mai pot mărturisi mai departe, e mult prea dureros și un sentiment ciudat mă face să mă topesc. Unii oameni poate l-ar numi ,,vină”, iar eu lâncezesc aici, singură, neavând habar nu am cum să-i spun, o neliniște ca un cui, o teamă, știu doar că există.

Revin, totuși, să-mi duc la bun sfârșit confesiunile. Când s-au apropiat, cei doi oameni au încetat să mai vorbească. Unul dintre ei părea să caute ceva, cerceta cu atenție tot copacii, se uita bine în jur, dar era atât de zăpăcit, încât spunea uneori cu voce tare: Dumnezeule, oare ce fac aici? Celălalt era cumpătat, atent. Avea o geantă care pulsa ca o inimă – cine știe ce-o fi fost acolo.

Mă apropii din ce în ce mai mult de momentul dezastrului.

Exploratorul zăpăcit a alunecat, s-a agățat de o ramură care s-a rupt și, apoi, neputând să se echilibreze, a căzut, s-a prăbușit cu totul, cât era de mare, și a tras după el și geanta celuilalt – probabil că a se prinde de geantă fusese și ea o metodă de menținere a echilibrului. Odată căzută, geanta s-a desfăcut și am simțit ceva pătrunzându-mi prin pielea albă, un fel de substanță moale topind câteva particule reci, până a ajuns în adâncuri: habar nu aveam ce era, dar mă făcea să mă simt mai puternică și mai vie ca niciodată.

Acum, după ce dezastrul s-a produs, îmi dau seama ce era: un vis. Cert e că atunci nu-mi doream decât să ies în lume, să las soarele să-mi strălucească în piele, formând cercuri auriu-roșiatice, să mă simt nesfârșită și liberă și sub alte ceruri.

− Vino aici, Martin, l-am auzit pe explorator spunându-i celuilalt.
Amândoi s-au îndepărtat încet, am rămas iarăși singură, așa că am început să mă gândesc. Îmi plăcea muntele, dar vocile oamenilor treziseră în mine altceva, îmi doream să fiu umană. Pentru că știu tot ce știe un om, știu cum e să ți se facă inima terci de nostalgie, știu ce înseamnă singurătatea, aici, între brazi, niciodată n-ai putea fi mai singur. Dar nu pot să vorbesc și, dacă mă întorc pe o parte, moartea stă și pândește, moartea mea e lumina roșiatică a amiezii, care arde chiar și iarna, la început de februarie. Așa că am vrut să se schimbe, am vrut ca toate astea să se schimbe definitiv.

M-am prăvălit cu totul, rostogolindu-mă ca un copil, făcând bulgări de zăpadă albi și fragili, ca genunchii unui nou-născut. Muntele era abrupt, m-am lăsat împinsă de aer, m-am lăsat să cad și, când în sfârșit am ajuns în oraș, oamenii strigau. Se auzea același cuvânt, rostit cu un fel de teroare avalanșa, avalanșa, avalanșa avalanșa avalanșa avalanșa avalanșa și doar asta se auzea și nu înțelegeam despre ce vorbesc. În supermarket i-am mai zărit o singură dată pe cei doi care m-au făcut să ajung în situația asta.

Și am sărit peste strigăte, peste păduri, peste oameni, peste lumină, înghițind tot.

Se face târziu. Vina se topește încet-încet, odată cu pielea mea albă. În oraș, pe șosea, mașinile trec roșii, albastre, negre, galbene, una după alta, una după alta și, la o fereastră, perdelele se mișcă ușor, aproape că ar putea trece neobservate.

(povestire scrisă la Școala de vară de scriere creativă cu Adina Rosetti)

Adina și Daria :)

Adina și Daria 🙂