Povestire scrisă de Ana Ioniță la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.
Aşteptarea durase o veșnicie, luând în considerare frigul şi ploaia, dar, în sfârşit, autobuzul venise şi mă puteam duce la şcoală.
Urc şi mă aşez lângă un bătrân care miroase a scorţişoară şi arată destul de prietenos. Pare că zâmbeşte pentru sine, gândindu-se la ceva. Are în mâna o cutiuţă frumos împodobită cu o fundă roşie şi presupun că e un cadou pentru fiica lui. Când mă pregătesc să îmi pun muzică, aud un pocnet şi văd cutiuţa bătrânului pe jos, aşa că mă grăbesc să o iau.
— Cred că v-a căzut, spun şi întind cadoul, iar el, cu o expresie extrem de uimită, îmi ia obiectul din mână, neaşteptat de rapid, şi îmi mulţumeşte în aceeaşi manieră.
Tace pentru o vreme şi decid să mă uit pe geam şi să mă gândesc la altceva, deşi rămân şocată de reacţia lui. Mă întreb dacă am făcut ceva greşit. „Poate nu aveam voie să ating cutia”, îmi spun. Mă uit la obiect, observ cu câtă grijă este împachetat şi-mi amintesc de cadourile pe care trebuie să le împachetez în seara asta.
— Ştiu că pare învechit să dai cadouri împachetate… ştii tu… la care te gândeşti mult timp şi le alegi cu grijă, spune observându-mi privirea. Şi poate e de modă veche, dar nu vreau să las spiritul Crăciunului să moară, deşi observ cum se pierde cu fiecare an.
Pare trist, ba chiar dezamăgit, aşa că îi spun cum şi eu cred, cum şi eu îi acord importanță. Cu o expresie de zece ori mai uimită decât cea de mai devreme, scoate un sunet şocat şi se holbează pentru câteva secunde la faţa mea. Apoi schiţează un zâmbet atât de sincer, şi mă întreb ce am făcut ca să îl impresionez aşa de mult.
— Nu credeam că mai există persoane aşa, nu sunt obişnuit ca oamenii să mă vadă. Probabil nu înţelegi, e şi normal, spune cât se poate de absent. Dar vei înţelege mai târziu. Acum aş vrea să îmi răspunzi la o singură întrebare.
Mă uit la el şi văd oamenii din jur holbându-se, dar accept; am început să mă ataşez de bătrânul cu miros de scorţişoară din autobuz.
— Ce îţi doreşti de Crăciun, ştii tu, de la Moş Crăciun?
Mă blochez puţin, deşi probabil e cea mai uşoară întrebare pentru mine, cea din trecut. După ceva timp, mă hotărăsc la lucrul pe care îl doresc cel mai mult, aşa că spun:
— Îmi doresc să ningă, dar nu foarte mult, doar pentru ceva timp, cât să aducă oamenii împreună. Pentru că fulgii de nea îi aduc pe oameni împreună ca lipiciul pe hârtie, şi, cum spuneaţi mai devreme, spiritul e pierdut, dar zăpadă îl aduce mereu înapoi. E ca un fel de maşină a timpului, aş putea spune. Şi cel mai mult vreau ca oamenii să zâmbească şi să se simtă bine împreună, tot ce spiritul făcea înainte, ştiţi? Asta e ce vreau de Crăciun.
Tot ce am auzit după micul meu discurs motivaţional a fost tăcere şi privirea tuturor din autobuz. Bătrânul se uita la mine zâmbind, iar eu nu ştiam ce să fac, ce să spun, până când unul din bărbaţii din faţa mea începu să cânte primele versuri din Let it snow.
Ce am simţit după a fost de nedescris, tot autobuzul a început să cânte melodia, iar eu alături de ei, simțind ceva probabil de un infinit de ori mai bun decât o ninsoare. Toată lumea e în sfârşit împreună, chiar şi pe scaune diferite, chiar şi fără să se cunoască.
Dar bătrânul nu a cântat, el doar a privit fericirea oamenilor din jur. După cântec, oamenii au început să vorbească între ei, toţi cu zâmbet uriaş pe chipuri.
Ştiind că urma să cobor, îmi iau la revedere de la bătrânul lângă care am stat, iar el îmi zâmbeşte şi îmi întinde cutia frumos împachetată. Sunt confuză, dar îmi spune să o iau, aşa că cobor din autobuz, nerăbdătoare să o deschid. Am grijă la panglica roşie, îi îndepărtez capacul şi constat că, de fapt, cutia e goală. Deodată văd ceva mic şi alb cazându-mi de pe haină. Când mă uit mai bine, observ că a început să ningă. Fericită şi extrem de confuză, observând că autobuzul este încă în staţie, îl caut cu privirea pe bătrânul misterios, dar a dispărut.