Blog

de Matei Cercel

1.

Andrei este un băiat în clasa I. Fiind cel mai scund din clasă, toată lumea are remarci caraghioase la adresa lui: „Te-au sunat piticii! Te vor înapoi!” În plus, Andrei mai era nemulțumit de înălțimea lui și din alte motive: nu ajungea la frigider, nu se putea urca pe scaunul de la birou, așa că făcea temele la masa din bucătărie, nu putea deschide șifonierul și multe alte probleme minore. Totul până într-o zi…

2.

Andrei e la școală. Bătăușul clasei, Radu, se luase la bătaie cu cel mai bun prieten al lui Andrei, Tudor. Andrei îi spune lui Radu:
− Ia-te de cineva pe măsura ta, nu de Tudor!
− Nici tu nu prea ești, zice râzând.
Bineînțeles, Andrei mănâncă bătaie…
Pe drum spre casă, Tudor îl întreabă:
− Chiar trebuia să faci asta? Arăți de parcă a dat mașina peste tine!

3.

Cum ajunge acasă, mama lui zice, oarecum ironic:
− Ce-ai mai pățit, te-ai aruncat de pe Empire State Building?
− Nu, am luat bătaie!
− De la cine?
− Radu.
− Aha, eram convinsă!
− Măcar de eram mai înalt, poate îl intimidam, zise el mai mult pentru sine.
Andrei se gândi la vorbele astea toată seara. Auzi un zgomot de afară, prima oară încet, a doua oară tare. Văzu o licărire. Cine putea fi? Deschise ușa și era, ei bine, o… zână!

4.

− Aș fi venit mai devreme, dar sora mea mai mică mi-a ascuns bagheta! zice mica zână convinsă 100% că știe despre ce vorbește.
− Scopul și motivul vizitei! zice Andrei, fără să-și dea seama că e o zână.
− Sunt o zână!! Ți-o pot dovedi!
− Daaaaa, sigur, atunci îmi voi pune o dorință!
− Ok, fix pentru asta am venit, dar…
− Îmi doresc să fie copiii înalți și adulții scunzi! zice el la plesneală, convins că zâna n-o să facă nimic.
O explozie de lumini se petrece. Andrei adoarme la ușa de la hol.

5.

Andrei se trezește în hol. E înalt, la fel ca părinții lui. Mama stă pe o pătură lângă el:
−’Neața! Se pare că acum noi suntem mici! Ce ironie din partea vieții!
− Dap, și eu sunt mare acum!
Andrei s-a dus la școală ca în orice altă zi normală, doar un lucru a fost nasol: tatăl său nu mai ajungea la pedale, așa că mama era la pedale: accelera și frâna, iar tata spunea de la volan „Stop!”, „Accelerează!” și „Mai încet!”. Drumul a durat o oră și jumătate. Din fericire, nu era deloc trafic.

6.

Andrei a ajuns la școală primul. Probabil ceilalți au plecat pe bicicletă. La începutul orei, doamna învățătoare a trebuit să se urce pe catedră cu greu, ca să monteze o planșă. A fost ora ideală pentru copii, deoarece doamna nu a mai ajuns la dulapul cu markere, ca să scrie în caiet. N-au mai putut nici să verifice teme, deoarece ochelarii doamnei erau mult prea mari. Cel mai slab la învățătură, Paul, a zis că a fost ziua perfectă.

7.

Doar că în ziua următoare Andrei a realizat că să fii înalt are și dezavantaje: când s-a urcat în leagănul din curte, dădea întruna cu capul de bara de care era fixat leagănul, când a fost în parc, toboganele, cândva uriașe, erau mici și strâmte. Probabil și din alte motive asemănătoare, era gol tot parcul. Cum a ajuns acasă, a dat cu capul de tavan – cum se explică asta urmează să aflați. La intrarea în camera lui se află un prag destul de înalt, ceea ce i-a provocat lovitura.

Pentru o clipă i-a părut rău că e înalt. Apoi i-a trecut.

8.

„GATAA!” a zis Andrei când a realizat că crește. Avea 1,80 când s-a culcat și acum are 1,82. S-a gândit cum să salveze lumea de la înălțarea excesivă. Apoi a văzut că părinții lui deveneau din ce în ce mai mici. Erau de mărimea unui pitic de grădină mai înalt. Andrei s-a gândit să facă din nou ceva bun, ca zâna să vină, să-i ceară să fie totul normal și înălțimile să fie ca înainte. Trebuie doar să facă o faptă bună.

9.

Andrei are o idee genială. O va ajuta pe doamna învățătoare să ia markerele din dulapul aparent prea înalt. Zis și făcut. Totul părea ușor. La școală, Andrei încearcă să ia markerele, dar Paul îl atacă și le pune la loc. Cu chiu, cu vai, cu ajutorul lui Tudor, reușește să-i dea piticului… pardon, doamnei învățătoare… markerele. Andrei se duce înapoi în bancă și așteptă să se termine școala. „Am salvat copiii de la devenit uriași și adulții de la devenit furnici!”, își zice… Acasă, cum ajunge, vede bineînțeles o zână, dar nu era aceeași.

10.

− Bună, a zis zâna.
− Bună ziua, a răspuns Andrei.
− Sunt mama zânei Bubulina, am venit să-ți îndeplinesc o dorință.
Dar nici nu apucă zâna să-și termine cuvintele, că se prăbuși la pământ, înjunghiată. Din spatele ei se auzi o voce malefică și apăru o altă ființă
− Muahahaha! Sunt zâna Omorina, te voi face să ai dorințe rele!
*BUM* se auzi și Omorina căzu la pământ, răpusă de nimeni altul decât Tudor, vecinul și colegul lui Andrei. Tudor avea o bâtă de baseball în mână:
− Ce doamnă morocănoasă! a zis el și a plecat.
− Mersiii! strigă Andrei după el.
− Cuuuu plăcereeeee! strigă și el înapoi.

11.

Mama Bubulinei este în viață. A fost bandajată de Andrei și se va vindeca folosindu-și puterile magice. Ea spune:
− Ce dorință ai?
− Îmi doresc să avem înălțimi normale din nou!
Se petrece o ploaie de steluțe și Andrei se…
TREZEȘTE!
Se duce să ia micul dejun și se gândește „ce păcat că a fost doar un vis!”
După ce se întoarce în camera lui, găsește pe jos un bilețel pe care scrie: „Nu a fost un vis!, semnat Bubulina”
A fost cea mai tare săptămână din viața lui Andrei.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Anais Bădescu

I

Mă cheamă Jon Von Hafer și sunt un explorator. Cred că mă cunoașteți. Am descoperit din greșeală Noua Zeelandă. Dar acum o să vă povestesc despre întâmplarea mea de pe muntele Rushmore.

Este o zi de iarnă și mă duc la magazin să îmi iau un telefon nou. Mă urc în mașină și programez telefonul pe GPS, dar, în loc să îl programez spre munții Meridionali, îl programez spre muntele Rushmore. Ajungând acolo, văd un magazin. Intru în el. Acolo era vedeta TV Maria Lara Shara Mora. Îi cer un autograf. Ea țipă. Țipătul ei provoacă o avalanșă care blochează ieșirea.

II

Lara spune:
− E numai vina ta, netrebnicule! Trebuia să îmi ceri un autograf?
− Stai liniștită! zice Jon și îi dă peste mână vedetei, care scapă sticla cu apă.
− Ah, este a doua cea mai groaznică zi a mea! Prima a fost când frizerița mi-a făcut părul alb!
Cei doi încep să țipe unul la celălalt. Peste jumătate de oră, Jon dărâmă 13 rafturi. 3 dintre ele erau cele cu apă. 10 erau cele cu mâncare. Vedeta începe să țipe iarăși la săracul Jon.
− Ești un incompetent. Bun de nimic. Te urăsc!

Peste trei ore, Jon și Lara sunt salvați de o fetiță pe nume Sofia, care avea doar 5 ani. Ea făcuse 7 facultăți de salvare. Și 10 facultăți de medicină. Deci era foarte simplu pentru ea.

Vedeta începe să se bâlbâie. Jon fuge spre mașină și o întreabă pe Lara dacă vrea să vină și ea cu el. Ea zice că da. Ajung la Jon acasă. Vedeta îi spune:
− Îmi placi!
− Și tu mie! zice Jon.

Peste un an, se vor căsători și vor avea și un copil, pe Einstein.

III

Când avea 4 ani, Einstein știa să citească și să scrie. Nu era nici ca mama lui, nici ca tatăl lui. Era ca stră-stră-străbunica bunicului lui. Așa că Einstein fu dat la școală de mic. La 8 ani, era în clasa a V-a. La 13 ani era în clasa a X-a. La 19 ani terminase facultatea. Peste un an de pregătire de excelență se făcu doctor ortoped (chirurg). Muzica lui preferată era cea de operă. El era foarte foarte sensibil. Avea o inimă mare. Și ajuta pe toată lumea. Einstein se îmbrăca elegant, nu exista zi în care să nu își pună un papion. Locuia pe strada Primăverii. Lui îi plăceau bomboanele, respectiv cele cu ciocolată amăruie. Melodia lui preferată era „Copacul”. Îi plăceau copiii. Chiar dacă el nu avea nici unul.

IV

La vârsta de 39 de ani, Einstein decide să se mute la New York. Vede că în New York este totul diferit –  mâncarea, apa, locurile, totul. Apa, de exemplu, avea gust de limonadă. Uneori chiar de portocale.

Einstein a stat 4 ani acolo, timp în care a scris cartea „Inima unui copil”. În carte era vorba despre un copil pe nume Jon Clopot, care este adoptat de o familie ce locuiește pe malul unui râu. Copilul acela avea un prieten care avea o boală. Pentru a se face bine îi trebuia o inimă. Așa că Jon Clopot îi dă inima lui. Când a publicat cartea, Einstein a zis: „Fără prietenie nu ești om!”

La vârsta de 43 de ani, se întoarce în țara natală, unde moare la vârsta de 100 de ani.
Pe crucea lui scrie: „Fără prietenie nu ești om!”
Toți oamenii care i-au citit cartea au venit la înmormântarea lui. Fiecare om a zis cât de important a fost Einstein.
− Eu sunt Vara și îl admir pe Einstein, nu aș fi putut fi aici fără el. Mi-a salvat viața!

De atunci, toți oamenii au făcut o tradiție în onoarea lui. De 1 Mai toți oamenii se vopseau în alb. Doar că acum oamenii se îmbracă în alb. Și dau petreceri.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Alexandra Elena Toma

Mai demult, cu mulţi ani în urmă, exista un loc magic care se numea Misteria (sună misterios, nu-i aşa?), în care trăiau multe vrăjitoare. În fiecare an, în Misteria se căuta un cufăr, care avea înăuntru o inimă sub formă de bec, ce îi aparţinea Legendarei Helga, cea mai puternică vrăjitoare dintre toate, datorită inimii ei făcută din o mie şi unul de elemente.

Când Helga a murit, din cauza bătrâneţii, sora sa mai mică a făcut o vrajă pentru a-i ascunde inima într-o pădure numită Precaspia, în care nu puteai să foloseşti magia și în care locuiau vrăjitoare uitate de timp. Inima Legendarei Helga se mai numea Legendara Comoară a Misteriei. Se spune că cine o avea ajungea a doua Legendară.

Milly era o vrăjitorică de şaisprezece ani. Era înaltă, părul îl avea şaten, iar ochii albaştri sticloşi ca floarea de nu-mă-uita. Era vrăjitoare la categoria de juniori. Nu trecuse testul de avansaţi, deoarece nu putuse să transforme apa în gheaţă. Pentru restul vrăjitoarelor asta era ceva ușor, dar pentru Milly era un adevărat chin.

Într-o zi, Milly se ducs la prietena sa, Matilda, pentru a se plânge din nou pentru că nu a trecut examenul.

— Dacă aş avea comoara Misteriei, ţi-aș da-o ţie! o consolă Matilda.

Lui Milly îi veni o idee.

— Ai dreptate. Mă voi duce în pădurea Precaspia.

— Glumeşti? Poţi rămâne fără puteri.

— Nu este adevărat. Speranţa moare ultima.

— Și cum îi vei spune mamei tale?

— Foarte simplu. O voi minţi că voi petrece o săptămâna la tine, pentru că vine Halloweenul şi facem pregătiri.

— Şi dacă nu îți ajunge o săptămână? spuse Matilda îngrijorată.

— Ba îmi ajunge. Îţi voi dovedi. Vrei să mă ajuţi?

— Bine! Te ajut.

— Mulțumesc.

Ziua următoare, îşi puse planul în aplicare și ajunse în paradisul culorilor. Copacii erau deşi şi înalţi, iar prin iarba fragedă se zăreau şi câteva floricele.

Înainte de a pleca de acasă, mică vrăjitoare se informase despre Legendara Helga. Aflase că-i plac florile mov. Se îndreptă către o floare și, voind să o miroasă, căzu într-un tobogan secret la capătul căruia ajunse într-o peşteră. Milly atinse unul dintre miile de ceasuri care se aflau acolo și ceasornicele îi arătară, cu ajutorul acelor, locul unde se află comoara. Atunci când Milly atinse inima Helgăi, sora acesteia veni de îndată.

— Milly, îţi apreciez curajul şi bunăvoința ta de a deveni a doua Legendară.

— Mulţumesc. Asta înseamnă că am trecut testul de avansaţi?

— Ai trecut peste toate celelalte grade. Dar acum ar trebui să te duci acasă, pentru a-i mărturisi mamei tale minciuna pe care ai spus-o…

— Va mulţumesc.

— Pentru ce anume?

— Pentru tot ce aţi făcut.

Milly a ajuns a doua Legendară şi a trăit fericită alături de familia şi prietena sa, până la adânci bătrâneţi.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Clara Rosetti

Mă numesc Luna, am 18 ani şi am aripi de dragon.

Într-o zi, acum 10 ani, mă jucam cu prietenele mele de-a „mama şi copiii”, doar că eram în joc vampiri. Eram pe treptele casei şi le săream una câte una. Ele îşi fluturau eşarfele ca şi când ar fi zburat. Când a venit rândul meu, mi-am folosit aripile și am început cu adevărat să zbor. Simţeam cum trece vântul pe lângă mine.

Din acel moment, viaţa mea s-a schimbat: plecam de acasă de pe pervaz, iar în loc să urc scările preferam tot să zbor. Puteam chiar să îmi fac temele în timp ce zburam spre casă. Toate acestea au stârnit invidia colegilor. Erau atât de invidioşi, încât îmi făceau farse. Totuşi, cea mai bună prietenă a mea, Lucy, a rămas alături de mine şi mi-a dat următorul sfat:

— Fugi! Fugi de aici! Nu ştii cât de răi pot fi! Du-te şi ascunde-te în pădure ca să scapi! Repede!

— Bine! Să nu mă uiţi, Lucy, am să-ţi scriu!

Şi am plecat în zbor. Am ajuns la pădurea Căldăruşani şi m-am oprit acolo. Am făcut un cort şi apoi am plecat să caut mâncare în apropiere: fructe, legume şi carne.

În toiul nopţii m-am trezit şi am văzut cuibăriţi lângă mine două vulpi, patru şacali şi șapte lupi. Nu mi-a fost frică de ei, pentru că nu mă atacaseră când dormeam. Spre dimineaţă, m-au trezit lingându-mă pe faţă şi cerându-mi mâncare, iar eu le-am dat carne. Apoi mi-am dat seama că pot înţelege limba animalelor.

Am decis să explorez locul. Ei mă conduceau prin pădure să-mi arate lucruri. Unul dintre lupi mi-a spus:

— Arăţi ca cineva cunoscut. Ai aripi şi patru labe, dintre care două le ţii în sus. Eşti o zburătoare! Hai să îţi fac o surpriză!

Lupul mă conduse la un cuib cu un acoperiş imens. Din înaltul cerului, au apărut nişte creaturi care aveau împreună cinci perechi de aripi (unul avea de vultur, altul de pegas, iar ceilaţi trei de liliac). Erau două creaturi zburătoare mari şi trei mici.

— Ce este? a întrebat una dintre zburătoare.

— Am găsit pe cineva ca noi, dar cu aripi de dragon.

Acea familie m-a adoptat cu plăcere şi am avut multe aventuri împreună. Dar asta este o altă poveste…

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)