Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search
Archives

Povestire scrisă de Maria Bia (10 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

valerie-elash-HNCX1RT1qRk-unsplash

Salut, după cum vedeți, în această poza sunt eu și Maria. Ea e mereu comodă când e acasă, așa că nu dă bine în poza, dar eu… Mă las singur fără cuvinte. Poate ar trebui să fiu un star canin sau ceva… Ar trebui sa vorbesc cu Maria despre asta, nu e o idee rea.

În fine, mi s-a comunicat că ar trebui să vorbesc despre Maria și nu despre mine. Din păcate.
Se pare că ea mi-a comandat acest mesaj de la profesoara ei de creativ. Ori mă lasă să vorbesc despre mine, ori îmi dă un os. Dacă nu primesc nici una, nici alta, nu îmi place de ea. Uite un lucru cu care nu suntem de acord, Maria.

În orice caz, ea e foarte drăguță și veselă. Uneori e și enervantă pentru că vine spre mine, dar nu mă mângâie. Totuși am o părere bună despre ea. Mai ales când mă freacă pe burtă… AH! Dar, să știți, nu am fost corupt. Încă…

Ea are o mână fină și blândă. Mereu mă face să râd când sperie pisica în locul meu. Uneori povestește cu bunicul ei pe balansoar, alteori cu mine.

Din când în când mă face să fac tot felul de trucuri, dar îmi convine atâta timp cât primesc ceva la final. Când mă vede că latru la ea să îmi dea și mie ce mănâncă, mereu o face. E înțelegătoare, deși rar și arțăgoasă. Râde de mine când mă las cu burta în sus sau când sar, o citez „Ca un iepure mutant”. Sunt într-adevăr un câine mare. O corcitură între husky și… ceva.

Mariei îi era frică într-o vreme de mine. Dar acum ne înțelegem bine. Mereu îmi ia apărarea și mă lasă mai mult afară din cușcă.

O iubesc mult de tot, ca și ea pe mine!

 ***

În tren

Lumea văzută cu ochii mei poate fi complicată și, uneori, neașteptată.

Nu-mi place să ies în evidență, cu atât mai mult să fiu în centrul atenției. În tren îmi place să stau în colțul cel mai îndepărtat – colțul secretelor și prefer să îmi petrec timpul aici și nu acasă. De când mama și tata au divorțat, pentru mine nimic nu mai e ce pare. „Acasă” nu mai există în viața mea, ci doar un loc din amintirile mele încețoșate unde pe vremuri sălășluia veselia, dar acum n-a rămas decât regretul.

În majoritatea timpului mă plimb singură prin parcuri observând cerul sau alergând. Îmi place uneori să stau fără să fac nimic. Să meargă timpul, dar fără mine. Locul meu preferat însă este trenul. El mereu duce o rutină zilnică, dar și un secret. Acolo nimeni nu mă poate certa sau să-și facă timp pentru mine. Toată lumea e ocupată și nu-mi poate observa tristețea.

Într-o zi, pe când urcam în tren cu ghiozdanul atârnând, m-am împiedicat și, cu un bufnet puternic, am căzut. În față mi-a apărut un băiat înalt, cam de vârsta mea, blond, cu ochii de un negru cărbune, dar vesel și cu un zâmbet plăcut și atrăgător. M-a întrebat ceva, dar nu l-am putut auzi căci în spatele lui era o  îngrămădeală asurzitoare. Lumea voia să vadă ce s-a întâmplat. Eu eram amețită și am intrat în panică. Singura opțiune a fost să fug. M-am ridicat și m-am îndepărtat în grabă de mulțime. M-am așezat la locul meu în tren unde nimeni nu mă mai putea deranja. Cu un pas grăbit, a apărut lângă mine și mi-a zâmbit:

— Ți-ai uitat ghiozdanul!

— Nu am observat… am zis, împingând părul în spatele urechilor.

— Poate tu nu, dar eu sunt atent în jur.

— Și acum ce propui? Să îți dau un premiu? Locul întâi se acordă lui…

— Kyle, acesta este numele meu.

— Pff… nu ți l-am cerut! am bombănit eu.

— Dar totuși ți l-am spus.

— N-am de gând să-ți spun numele meu, mi-am dat ochii peste cap.

— Serios?

— Bine. Lily.

— Frumos nume!

— Nu știi nimic despre mine, așa că pleacă!

Am spus atât de tare, încât un domn s-a ridicat și a întrebat:

— Te deranjează, domnișoară?

Dar Kyle l-a întrerupt:

— Nu, domnule, tocmai plecam.

S-a întors spre mine, a schițat un zâmbet și a plecat. Când m-am așezat, am simțit ceva sub mine. Am băgat mâna și am găsit un bilețel mototolit, dar curat. L-am deschis. „Dragă Lily, te aștept în gara WOODSON la 17.

P.S. Așa o să te cunosc mai bine! Kyle”

Fără să vreau, am zâmbit. Și am continuat să o fac multă vreme.

Apasă fără frică

Start the conversation

Success
Your comment is awaiting moderation.