Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search

Povestire scrisă de Ilinca Munteniță (11 ani și 10 luni) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, martie-aprilie 2020, când #amstatacasă.

Maria Lou fusese chemată la masă de Poe, tatăl ei adoptiv. Ea îl salută pe prietenul ei din vecini, Lup, și intră în casă.

— Maria Lou, ai mâncarea pe masă, eu mă duc să iau niște saci cu grâu de la magazin, îi zise el cu o voce blândă.
— În regulă, mănânc și după aceea cred că am să mă întind puțin, îi răspunse ea, în vreme ce Poe ieșea liniștit din casă.

Mariei Lou îi plăcea de Poe deoarece era un om cu suflet bun și simțea că el chiar ținea la ea de parcă ar fi fost fiica lui. Soția lui Poe își dorise dintotdeauna o fetiță, dar, din păcate, în urmă cu câțiva ani murise din cauza unei boli de plămâni. La început, Poe se gândise că dacă o adoptă pe Maria Lou ar fi fost ca și când i-ar fi împlinit cea mai fierbinte dorință soției sale din ceruri, dar observă că, după o perioadă de timp petrecută cu Maria Lou, chiar se atașase de ea. Poe avea părul cărunt și niște ochi de cenușă. Uneori, te uitai în ochii lui și puteai să-ți dai seama ce gândește, îți dădeai seama de suferința prin care trecuse, dar, mai ales, îți dădeai seama de lumina din sufletul lui.

Fetița mâncă, își lua câteva lucruri pe care le puse în buzunarul hăinuței și o zbughi afară. Îl luă pe Lup cu ea și plecară la drum. Copiii plănuiau de mai mult timp să plece, dar acesta era momentul perfect, pentru că adulții care îi supravegheau nu erau acasă.

Copiii voiau să-i elibereze pe părinții Mariei Lou. Aceștia fuseseră capturați de armata fagilor, o armată care pusese stăpânirea pe ținutul lor, Longtree. Ei îi luaseră captivi pe părinții fetei pentru că aceștia erau suspectați că ar fi furat coroana regelui fag, un om înfricoșător, care îți dădea mereu o stare proastă atunci când îl priveai și care te făcea să crezi că ceva rău urmează să se întâmple. Maria Lou era sigură că ei nu făcuseră așa ceva, pentru că părinții ei erau oameni cinstiți, care nu erau în stare să fure nici măcar un cartof, d-apoi coroana regelui.

Închisoarea unde erau ținuți nu era departe, era la câteva minute de mers pe jos, dar copiii nu aveau chef să meargă pe jos. Așa că se ascunseră într-un tufiș, așteptară până trecu o căruță, apoi se suiră în ea pe ascuns. Probabil, mulți se întreabă: dacă închisoarea era atât aproape, de ce nu s-a dus Maria Lou mai devreme să-și salveze părinții? Ei bine… se gândea în fiecare zi la asta, dar niciodată nu prinsese suficient curaj cât să ducă lucrurile la bun sfârșit. În plus, acum niciunul dintre adulții care îi supravegheau pe ea și pe Lup nu erau acasă.

Lup, spre deosebire de ea, avea niște părinți destul de înstăriți, care își plăteau taxele în timp util și aveau un cort mare, în care încăpeau peste zece persoane. Însă ei erau excepția de la regulă, pentru că satul lor trecea prin vremuri nespus de grele. Oamenii nu aveau mâncare, nu aveau apă, iar casele lor erau formate din câteva lemne care de-abia stăteau în picioare, lipite cu un material cleios. Era greu când ploua, căci materialul nu era foarte rezistent. Din pricina asta, se putea spune că așezările aduceau mai degrabă cu niște corturi, deși erau mai pătrate. Fagii cereau taxe săptămânal, iar cei mai săraci dintre săteni rămâneau fără case și fără mâncare ori mulți erau închiși în temnițe, căci regele zicea:

— Nu vreau ca săracii să umble brambura prin sat. Dacă nu își plătesc taxele, e treaba lor, nu e vina mea că nu sunt în stare să lucreze destul cât să câștige bani pentru puțin material și niște bețe solide.

Degeaba ar fi încercat cineva să-i explice regelui că banii se strângeau greu în satul lor, din aratul câmpului sau săpatul prin mine, pentru că n-ar fi înțeles niciodată așa ceva. Părinții naturali ai Mariei Lou, de pildă, nu erau prea înstăriți. Casa lor era formată din câteva bețe firave sprijinite de un copac și din niște crengi cu frunze ce serveau pe post de acoperiș, pentru că nu aveau bani nici măcar pentru materialul acela cleios, de proastă calitate. În plus, tatăl Mariei Lou, care era pădurarul satului, avea grijă de copaci și se asigura ca nimeni să nu-i taie ori să-i otrăvească, căci în vremurile acelea tulburi se petreceau treburi necurate cu pădurile din împrejurimi.

În câteva minute copiii își dădură seama că sunt aproape de închisoare, așa că săriră din căruță. Pe acolo, oamenii erau îmbrăcați în robe până la genunchi, iar soldații fagi purtau și ei niște robe galbene, care le acopereau în totalitate gâtul și care aveau găici prin care li se ițeau țepușele. Maria Lou și Lup înaintară puțin până văzură cuștile din bambus, unde erau ținuți prizonierii. Cuștile erau toate înconjurate de soldații fagi, dar Mariei Lou nu îi era deloc frică. Știa că soldații nu aveau să le facă nimic, pentru că în opinia lor „erau doar doi copii inofensivi”.

desenul autoarei :)

desenul autoarei :)

Se pitiră după niște copaci și așteptară să se însereze. Când se făcu noapte, se furișară mai aproape de cuști, căci știau că soldații nu-i puteau vedea foarte bine. Tocmai puseseră lacăte cuștilor prizonierilor, apoi se așezară la o masă puțin mai încolo de cuști, așa cum făceau de fiecare dată.

Atunci Maria Lou îi șopti amicului ei:

— Lup, ne trebuie un cuțit!

Lup băgă rapid mâna în buzunar și scoase un briceag pe care i-l dădu Mariei Lou.

— Trebuia să mă aștept că tu vei fi pregătit. Tot timpul îți iei toate bazaconiile din lume cu tine.
— Da, dar uite că ne sunt de folos! zise el, fericit că o putea ajuta. Tu, de exemplu, ce ți-ai luat cu tine? mai întrebă el, curios. Văd că ai buzunarele pline.
— Ei bine, mi-am luat o chiflă și pastilele lui Poe de adormit. Mă gândeam că dacă ne luptăm cu fagii, putem să aruncăm cu pastile în ei ca să adoarmă.
— Doamne, Maria Lou! chicoti Lup, uluit și amuzat în același timp.

Pentru a ajunge fix în zona cuștilor, copiii fură nevoiți să sară un gard din bambus și, ca să nu facă gălăgie, fetița tăie bambusul cu briceagul și îl lăsă ușor pe jos. După aceea, ca să nu fie văzuți, se lipiră de cuști. O mână se strecură printre pătrățelele formate din bucățile de bambus suprapuse. Fetița se uită mai bine la persoana care întinsese mâna. Era un chip acoperit de funingine. „Salvează-ne”, spunea privirea din ochii lui. Fetița strânse mâna într-a ei și plecă mai departe. Când, în sfârșit, ajunse la cușca părinților ei, era cât pe ce să nu-i mai recunoască. Nu-i venea să creadă în ce hal ajunseseră! Erau îmbrăcați în zdrențe, erau și plini de funingine, aveau răni pe tot corpul și păreau epuizați. Arătau ca niște cai biciuiți cât era ziua de lungă.

Maria Lou se lipi de cușca lor și le șopti:

— Mama! Tata!

Părinții se ridicară și încercară să o îmbrățișeze prin cușcă. Plângeau. Maria Lou nu își putea da seama dacă de bucurie sau de tristețe. Îi ziseră că era foarte periculos ce încerca ea să facă, apoi o sfătuiră să se întoarcă imediat acasă, pentru că Poe își făcea cu siguranță griji pentru ea. Însă Maria Lou era hotărâtă. Le răspunse că n-are de gând să plece nicăieri fără ei, doar de asta venise, ca să-i salveze. Atunci mama ei începu să-și depene povestea:

— Știi, draga mea, noi chiar am luat coroana regelui fag… Pentru că, de fapt, nu era a lui, ci a noastră. Acum mult timp, străbunicul tău a domnit peste acest ținut în bună pace și rânduială, apoi a venit rândul bunicul tău, care a fost și el un rege drept și bun, însă, într-o zi, pe când eu eram mică, a primit un cadou interesant. Nu se știe de la cine, dar s-a trezit cu el pe pat. Era o țepușă exact ca acelea pe care le poartă azi la brâu soldații. În dimineața următoare, bunicul tău a fost găsit mort cu țepușa înfiptă în inimă. Mulți au crezut că s-ar fi sinucis, dar noi, cei care îl știam cât de fericit era și cum se bucura de viață, am fost siguri că a fost vorba de o crimă. Atunci i-a luat locul regele fag, cel care conduce și acum regatul și care ne cere multe taxe și ne tratează ca pe niște animale. Deci eu n-am furat, fata mea, doar am luat ce mi se cuvine. Eu sunt moștenitoarea de drept a tronului și am făcut ceea ce era drept să fac.

Acestea fiind zise, Maria Lou și Lup alergară disperați spre sat, pentru că voiau să le spună cât mai repede și celorlalți ce se întâmplase cu ani în urmă cu bunicul ei și cu tronul. Auzindu-i povestea, oamenii spuseră că se așteptau ca fagii să fi făcut vreun șiretlic pentru a ajunge la conducere, dar nimeni nu se așteptase la o crimă. Un sătean chiar începu să strige:

— Toți cei din închisoare sunt sărmanii care nu și-au plătit la timp taxele, toți mai puțin părinții Mariei Lou! Ar trebui să-i eliberam imediat!

Mulțimea l-a aclamat și, fără să mai stea mult pe gânduri, fiecare s-a înarmat cu ce avea la îndemână: un topor, o coasă, iar o femeie veni cu o matură. Apoi au mers în pas grăbit spre închisoare. Se strânseseră mulți oameni, era aproape tot satul. Când au ajuns acolo, au strigat într-un glas:

— Noi avem puterea!

Apoi au alergat cu toții către cuști și au început să le lovească cu armele. Nu le păsa de soldați, doar voiau să elibereze prizonierii. Cum îi văzură, soldații se năpustiră asupra lor, însă lumea era plină de energie. Toți sătenii luptau cu putere și curaj, pentru dreptate și pentru dragoste. Dragoste față de ținutul pe care îl iubeau atât de mult, ținutul care se transformase într-un loc hidos. Cu toate acestea, oamenii se prăbușeau la pământ din ce în ce mai mulți. Totul părea copleșitor. Cum ar fi putut învinge niște oameni simpli o armată înarmată până-n dinți și tot timpul gata de luptă?

Se puteau vedea imagini înfiorătoare, cu oameni ce cădeau din picioare fără vlagă. Peste cerul piperat cu stele, domnea un vânt puternic. Era abisul… Maria Lou nu mai putu privi. I se părea totul atât de trist, cum armata ei veselă și plină de viață pierdea. Bieții oameni cădeau la pământ nevinovați, parcă eliberați, liniștiți, căci pentru ei suferința din sat se terminase. Acum erau eroii bătăliei, cei care și-au dat viața ca să își apere țara. Erau eroii care au dat dovadă de curaj și de loialitate față de sat și față de întregul popor al regatului.

Mama Mariei Lou, care fusese eliberată, o strânse în brațe și se cuibări lângă ea în iarbă. Retrăi cu puterea minții tot ce se întâmplase în ultimii ani. Văzu cum tatăl ei fusese ucis și-și aminti ce sentiment de dezamăgire simțise atunci când regele fag urcase pe tron. Ea ar fi vrut să se opună, ar fi vrut să tipe, ar fi vrut să facă dreptate, dar era doar o fetiță pe-atunci, nimeni n-ar fi ascultat-o. Apoi retrăi momentul în care regele fag ajunsese la conducere și pe cele care urmară peste mulți ani, când începuse să-și pregătească planul prin care urma să-și recupereze coroana, dar și cum ea și soțul ei fuseseră prinși. Totul i se părea atât de nedrept!

Însă, chiar atunci, Poe, care nu luase parte la luptă, alergă spre ele.

— Am găsit o cale prin care îi putem învinge pe fagi! spuse el mândru.
— Imposibil, îi răspunse mama Mariei Lou.
— Am găsit o carte străveche despre armata fagilor! le explică el, precipitat. În ea scrie că acum sute de ani armata lor a fost izgonită dintr-un regat îndepărtat cu ajutorul mierii.
— Cum adică cu ajutorul mierii? întrebă Maria Lou, uimită. Cum ar putea mierea să învingă o armată atât de puternică?
— Ei bine, am citit că acum mult timp s-a născut un trib ce putea ucide doar cu niște țepușe fermecate, iar tribul acela a ajuns în scurt timp o armată ce a cucerit multe regate. O bătrână scrisese în carte că și regatul ei a fost cucerit de această armată, care a dominat regatul pentru mult timp, dar au reușit să o alunge cu ajutorul unui secret. Într-o zi, un apicultor a venit la palatal regelui implorându-l să trimită pe unul dintre supușii săi să îl ajute cu căratul unor stupi de albine în locul în care plănuise să-i ducă. Apicultorul îi spuse regelui că soldatul care îl va ajuta va primi o sumă consistentă de bani, așa că regele acceptă. La final, după ce soldatul îl ajută, apicultorul îl răsplăti cu suma de bani, dar și cu un borcan cu miere. Însă, când apicultorul se apropie de soldat ca să îi dea borcanul de miere, se împiedică și căzu, iar borcanul se sparse în bucăți, împroșcând cu miere în toate direcțiile. Puțină miere ajunse și pe țepușa soldatului, pe care acesta o ținea legată la brâu, iar țepușa se prefăcu în scrum.
— Atunci trebuie neapărat să facem rost de multă miere! zise Maria Lou fericită.

Așa că, mai întâi, adunară multe borcane cu miere de pe la toți stupii din sat, apoi făcură din lemn niște catapulte și băgară mierea în ele. Aduseseră mulți oameni din sat cu ei, oameni gata să reîncarce catapultele, iar acestea fură încărcate și trimise în scurt timp pe câmpul de luptă. Totul mergea de minune! Și când mierea ajunse pe țepușele soldaților, acestea se transformară toate în scrum, iar soldații începură să dispară unul câte unul. Maria Lou era în culmea fericirii.

În cele din urmă, până la răsăritul soarelui, mai rămăseseră în viață doar câțiva soldați fagi. Nici dintre săteni nu mai rămăseseră mulți, dar oricum erau mult mai mulți. Toți prizonierii fuseseră eliberați din cuștile care acum erau arse ori tăiate. Regelui i se permise să trăiască, dar în exil. Maria Lou fu încoronată regina ținutului, susținută, bineînțeles, de părinții ei. Și, de-atunci încoace, ea a fost dată ca exemplu multor oameni și multor regi. Un lucru spus de Maria Lou, care a rămas în istorie, a fost:

— Atunci când ceva nu e în regulă și ai observat, fă ceva! Nu aștepta să vină altcineva să lupte pentru tine, pentru că, dacă toți oamenii ar gândi așa, lumea aceasta ar fi pierdută!

Apasă fără frică

Start the conversation

Success
Your comment is awaiting moderation.