de Mara Isvoranu
Capitolul I: Înainte
Viața mea se împarte în „Înainte” și „După”. Mai era fix o săptămână până împlineam 13 ani și totul părea liniștit, ba chiar ușor, aș putea spune. Pe atunci, cele mai mari necazuri ale mele erau învățatul și cu ce să mă îmbrac la școală în ziua următoare. Ce nu aș da să fie din nou așa! În acea sâmbătă dimineață, aerul era ca înghețat, iar eu îmi purtam ghetele, pe atunci noi și curate, și tremuram într-o geacă subțire. Mă îndreptam spre cursul de scriere creativă, la care mă înscrisese mama, și așteptam la semafor în mașină. Asta era viața mea de Dinainte. După, a început nebunia…
Semaforul, care parcă voia să nu își mai schimbe culoarea roșie spre acel verde aprins ce ne lăsa să trecem, stătea ca un paznic al drumurilor. În mașină răsuna de la radio o melodie de-a Beatles-ilor și nimeni nu vorbea. Era una dintre acele dăți când nu ne grăbeam să ajungem, pentru că traficul era lejer. Printre mașini umbla un băiat înalt, cu umeri lăsați și cu trăsături elegante. Îmi plăcea să mă uit la oameni, știind că ei nu se uitau la mine, mereu mi-a plăcut să-i observ pe ceilalți. Dar era ceva diferit cu el; se uita direct la mine, de parcă vedea prin mine, și s-a îndreptat fix spre mașina noastră. Nu mă panicasem, nu aveam de ce, dar când a ajuns chiar lângă geamul meu și încă se uita la mine, am m-am speriat. Am simțit cum mi se desface centura de siguranță și cum, încetul cu încetul, se deschide portiera. M-am uitat disperată la verișoara mea, Sara, care parcă nu observase nimic. Bineînțeles că nu… Băiatul, ce părea a avea 15 ani, nu mai mult, mi-a spus pe un ton morocănos să cobor. Și eu, bineînțeles, asta am și făcut.
Am închis portiera și l-am urmat spre cea mai apropiată stradă. El s-a întors spre mine și mi-a spus:
— Nu mă înțelege greșit, dar a trebuit să te găsesc. Mai ales acum, când aproape ai împlinit 13 ani. Este cea mai importantă fază a vieții unui taumaturg. Știu că sună ciudat, dar trebuie să mă crezi. Vino cu mine! Eu mă uitam la el ca la un nebun de legat. Luasem în considerare varianta de a fugi, dar era ca și cum picioarele mi se contopiseră cu cimentul de pe jos. El a luat tăcerea mea ca pe un da și a spus că o să mă ducă la un Adăpost.
Chiar dacă pare că aveam situația sub control și că eram calmă, nu eram. Credeam că înnebunisem, că îmi pierdusem mințile, ceea ce, într-un final, aproape că am făcut. Și ca și cum o vrajă ar fi fost aruncată asupra mea, chiar l-am crezut pe băiat și l-am urmat. De aici a început partea de După…
Capitolul II: După
Așteptam în stația de metrou când, după o tăcere lungă, el a zis:
— Nu mă așteptam să-ți fie chiar așa de ușor să înțelegi, dar mă bucur că ai făcut-o. Sunt Art, taumaturg de rang 4. Am fost trimis să te aduc la Adăpostul Central. Tu ești Mara, nu? m-a întrebat el, mai mult pentru a fi sigur.
Problema era că eu chiar nu înțelesesem ce mi s-a întâmplat și habar nu aveam ce era acela un taumaturg sau un Adăpost. Așa că asta am și întrebat.
— Oh, deci nu ai înțeles… O să-ți spun direct: „vrăjitorii” chiar există, dar ne numim taumaturgi și trăim în adăposturi sub pământ. Imediat ce a zis aceasta, o garnitură de tren diferită de cele pe care le văzusem până atunci ne-a întâmpinat. Era neagră, în totalitate neagră, cu geamuri fumurii și fără faruri.
— Ei, se pare că acesta e al nostru, spuse Art plin de fericire, urcând în vidul pe șine.
Și, ca prin minune, asta am făcut și eu. Nu mai era nimeni înăuntru, dar trenul era foarte colorat. Tablouri, perne confortabile, mese și ecrane. Ne-am așezat și a fost ca și cum o vrajă pusă asupra mea s-a rupt. Art, văzându-mi fața derutată, mi-a explicat că mi-a făcut o mică vrajă, ca să-l urmez fără probleme. A spus că ar fi fost necesar, mai ales cu mine, dar când l-am întrebat de ce, a replicat că nu are voie să-mi spună încă. Restul drumului am stat cu ochii ațintiți pe o pictură antică ce reprezenta un peisaj de primăvară, ce părea că se mișcă live. Totuși, am fost trezită din contemplare de Art, care mi-a spus că am ajuns. În timp ce ușa trenului se deschidea cu un sunet deranjant spre o altă lume, Art a zis:
— Bun venit în Adăpostul Central sau, dacă vrei, Capitala Subterană a taumaturgilor!
Capitolul III: Misiunea
Art insistase că Adăpostul e în subteran, dar eu vedeam un cer de un albastru mai intens decât cerneala. El mi-a explicat că e vrăjit, că de fapt, deasupra noastră este Eternul București, ce a „găzduit” primul oraș al taumaturgilor de la începutul lumii. Tocmai voiam să-l întreb de ce se află în subteran, când, după colțul unei clădiri mari și impunătoare am dat de o clădire și mai înfricoșătoare.
— Acesta este Palatul. De aici, Împăratul conduce tot Imperiul. Sclipirea din ochii lui era de o intensitate așa mare, încât mi-am dat seama că era foarte emoționat. Pe parcursul drumului, își tot aranjase paltonul negru care îi ajungea până la genunchi și am observat că avea ticul nervos de a-și trece mereu mâna prin părul său un pic mai blond decât al meu.
— Împăratul mi-a spus ca după ce te găsesc să te aduc imediat la El la Palat. Se pare că ești foarte importantă, Mara, mi-a spus el pe un ton șăgalnic.
— Cât timp m-ai căutat? l-am întrebat eu cu o stânjeneală precaută în voce.
— Doar câteva săptămâni. A fost chiar ușor, sincer. O dată, am căutat un copil 6 luni fără încetare, a spus el și cu asta a încheiat discuția, mergând mai departe. Era destul de greu să ții pasul cu el, pentru că avea aproape 1,80.
Ușile palatului erau imense și sculptate din lemn de nuc. Încet, s-au deschis în fața noastră, dezvăluindu-ne un coridor lung, bine iluminat. „Ți-e frică?” m-a întrebat Art, dar nu i-am răspuns. Chiar dacă îl cunoscusem pe tip de câteva ore, voiam să-i arăt că pot mai mult decât să-l însoțesc precum un cățeluș își urmărește stăpânul. Așa că am călcat pragul Palatului și am mers spre camera tronului într-un pas grăbit, cu Art pe urmele mele. Sinceră să fiu, simțeam că mor de frică; fiecare părticică din corp îmi tremura, dar nu am lăsat pe nimeni să observe asta.
Sala tronului era minunată, cu vitralii splendide și covoare roșii. Iar în spatele sălii stătea, pe un tron plin de cristale, Împăratul însuși. Era un om masiv, îmbrăcat într-o pelerină roșie. M-am apropiat de acesta și, neștiind ce altceva să fac, am mers direct la el, fără să fac măcar o reverență, până ce nu mi-a dat Art un cot în coaste.
— Mara! Ce bine că te-am găsit! mi-a spus Împăratul. Oh, am atâtea să-ți spun!
Art se uita la Măria-Sa ca la cea mai importantă persoană întâlnită vreodată. Eu eram doar uimită de cât de bine semăna Art cu Împăratul. Doar dacă… Am uitat repede această idee atunci când Împăratul le-a zis tuturor celor ce păzeau ușile să iasă, lăsându-ne doar pe noi trei.
— Acum, Mara, știu că tot ce ai văzut în ultimele ore nu pare real, dar este. Taumaturgii există de la începutul lumii și vor dăinui până la sfârșitul acesteia, doar dacă nu o să găsim Toiagul primului Împărat. Te întrebi de ce ești tu aici, nu? Am dat din cap aprobator. Află că și tu ești un taumaturg, chiar unul foarte bun, mai ales că vii dintr-o familie cunoscută printre noi. În acel moment am crezut că o să îmi fugă pământul de sub picioare, noroc că m-a prins Art repede de braț. Civilizația noastră s-ar putea să dispară de pe Glob dacă nu avem Toiagul Atotputernic pentru a învinge răscoala unor taumaturgi care vor să se arate lumii, ceea ce este strict interzis. Și chiar dacă eu sunt Împăratul, nici eu nu pot să găsesc Toiagul. Doar un urmaș al primului Împărat poate. Iar acea singură, foarte norocoasă persoană, ești tu. În acel moment fața mea era albă ca varul și simțeam că nu mai pot acumula informații noi. Mersi din nou, Art…
— Mara, ai fi de acord să pleci într-o misiune pentru a găsi Toiagul? Bineînțeles, vor fi pericole mortale, creaturi uitate de lume, dar tu și băiatul meu, Art, o să vă descurcați, nu-i așa? Art m-a înghiontit din nou, ca o avertizare; că doar nu îi puteam spune nu Împăratului.
— Da, Domnule Împărat, aș fi onorată.
Și astfel am început împreună cuArt cea mai grea misiune de pe Pământ (și de sub acesta).
(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)
