Povestire scrisă de Costa Gussi la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.
Era o zi de octombrie a lui 1987, trăiam în Japonia, la perferia orașului Tokyo. Tatăl meu era inginer, mama mea era doctoriță, iar eu eram singura lor fetiță. Mă numeam Lin și eram o simplă elevă din clasa a 6-a. Singurul meu țel era să devin cea mai bună pianistă din Japonia.
Marțea și vinerea, după orele de curs, mergeam la pian alături de alte șase prietene de-ale mele, în laboratorul de muzică unde ne aștepta doamna profesoară. Prietenele mele erau și ele pasionate de pian, însă participau la aceste cursuri doar pentru amuzament. După câteva luni de cursuri de pian, am decis împreună cu ele să mergem la cursurile de pian și miercurea. Două dintre ele au zis că nu pot, așa că am decis să merg împreună cu restul colegelor timp de câteva zile, până când am vrut să merg în fiecare zi după ore. Când fetele au auzit propunerea mea, au vrut să îmi reamintească faptul că toate aceste cursuri sunt făcute pe ascuns, așa că dacă o să întindem coarda prea mult, putem risca să fim descoperite, nu doar de către părinții, ci și de către director, care, cel mai probabil, o s-o concedieze pe doamna profesoară.
Doar că eu nu le-am ascultat și am continuat să particip la cursurile „secrete”, chiar dacă părinții mei au început să-și pună un mare semn de întrebare asupra timpului pe care mi-l petrec după orele de la școală.
Era o zi de aprilie a lui 1988, păsările cântau, în timp ce eu mergeam liniștită spre școală. Cerul cristalin îmi amintea cât de puțin timp mai este până când vara va învălui întreaga țară cu un val mare de căldură, care îmi va umple sufletul de fericire.
După terminarea orelor, mă îndrept spre laboratorul de muzică. Deschid ușa și privesc atentă înăuntru. Sunt speriată și rușinată, deoarece în acea sală de clasă sunt părinții mei, împreună cu domnul director, care și-a îmbrăcat probabil cel mai frumos costum pe care îl are. Nimeni nu știa cu ce ocazie se îmbrăcase așa.
Tata se uită ferm la mine și îmi spune:
— Ne-ai mințit timp de un an și jumătate, doar pentru a face pian. Acum trebuie să suporți consecințele care se cuvin, așa că ai de ales:
1. Nu mai studiezi niciun instrument muzical;
sau
2. Te apuci de lecții de vioară. Alege!
Eu stăteam încremenită acolo, gândindu-mă ce să fac. Transpirația curgea pe mine, așa că mi-am luat inima în dinți și am răspuns.
— Mă apuc de lecții de vioară.
După ce am rostit acele cuvinte (pe care n-am crezut vreodată că le voi rosti), am simțit cum tot viitorul pe care îl planificasem a fost distrus în doar câteva clipe.
Doisprezece ani mai târziu, am devenit violonista cea mai tânără care a reușit să țină cele mai multe concerte solo! Am primit mii de aplauze, numeroase premii și cea mai mare oportunitate pe care orice violonist și-ar dori-o.