Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search

Faceți cunoștință cu noua noastră colaboratoare, Adriana Ștefan! Ea va coordona atelierul de scriere creativă pentru copii pe care îl organizăm la București în această primăvară.

Primăvara asta vei ține un atelier de scriere creativă. Dar acum câțiva ani ai fost tu însăți cursanta unui atelier literar. Cum a fost pentru tine acea experiență? Mai scrisesei înainte? Ai învățat să îți cizelezi poveștile, să le faci mai ușor de citit?

M-am înscris la atelierul Revistei de Povestiri dintr-o joacă, dorindu-mi să fac ceva diferit. Îmi plăcea să inventez tot felul de povești pentru copiii mei, dar nu aveam vreo intenție să le și scriu. Grație atelierului, am descoperit o nouă versiune a mea care își dorea să scrie. Discuțiile despre construcția textului, a personajelor, despre modurile atât de diverse în care poate fi scrisă o poveste, despre cititori, mi-au adus multă claritate. În plus, temele pentru acasă (pentru că fără teme nu se poate 😊) au avut un rol foarte important și m-au ajutat să-mi găsesc „vocea” în scris. Dar cred că cel mai mult și mai mult m-a ajutat încrederea celor din jur în puterea mea de a scrie mai bine. Mulțumesc, Adina Popescu! Mulțumesc, colegi de curs!

Bună, Adriana! Iată câteva întrebări. Trimite-mi, te rog, și niște poze cu tine și cartea, de pe la lansare, ceva mai cu mișcare, interacțiune. Primăvara asta vei ține un atelier de scriere creativă. Dar acum câțiva ani ai fost tu însăți cursanta unui atelier literar. Cum a fost pentru tine acea experiență? Mai scrisesei înainte? Ai învățat să îți cizelezi poveștile, să le faci mai ușor de citit? M-am înscris la atelierul Revistei de Povestiri dintr-o joacă, dorindu-mi să fac ceva diferit. Îmi plăcea să inventez tot felul de povești pentru copiii mei, dar nu aveam vreo intenție să le și scriu. Grație atelierului, am descoperit o nouă versiune a mea care își dorea să scrie. Discuțiile despre construcția textului, a personajelor, despre modurile atât de diverse în care poate fi scrisă o poveste, despre cititori, mi-au adus multă claritate. În plus, temele pentru acasă (pentru că fără teme nu se poate 😊) au avut un rol foarte important și m-au ajutat să-mi găsesc „vocea” în scris. Dar cred că cel mai mult și mai mult m-a ajutat încrederea celor din jur în puterea mea de a scrie mai bine. Mulțumesc, AdinaPopescu! Mulțumesc, colegi de curs! Anul trecut ai devenit scriitoare publicată. Cartea ta - Povești pe nerăsuflate - a apărut la editura Humanitas. Ai intrat în noul rol sau încă se simte ca un vis? Inițial mi s-a părut un vis și m-am bucurat extraordinar de mult. Apoi am realizat că am o responsabilitate față de cititorii poveștilor mele și mi-a fost un pic teamă să nu greșesc în vreun fel. În momentul de față sunt recunoscătoare pentru șansa de a putea scrie povești care, întâmplător, plac și altora și îmi doresc ca mâine să scriu un pic mai bine decât azi. Ce îți place din interacțiunile pe care le ai cu copiii, care crezi că sunt avantajele lor ca mici inventatori de povești? Din câte am putut să observ până acum, copiii te/ne citesc din prima privire. De aceea, când sunt cu ei, sunt mai sinceră cu mine însămi decât în orice altă împrejurare, iar asta îmi place foarte mult. Adevărații inventatori de povești sunt ei, pentru că văd lumea în culori pe care noi, adulții, le-am uitat. Când un copil și-a imaginat o poveste, de ce crezi că are nevoie ca să poată să îi transmită unui cititor povestea din mintea lui? Cred că un copil are nevoie, în primul rând, de încredere; încrederea că nu va fi judecat sau criticat pentru ceea ce își imaginează. Din păcate, noi (adulții de azi/copiii de ieri) avem tendința de a sublinia ce nu merge, ce nu ne place, ori asta e mai mult decât suficient pentru distruge o poveste încă dinainte ca ea să înceapă. Dacăare încredere, un copil își va găsi și curajul, și cuvintele pentru a ne spune povestea lui. Unde găsești tu inspirația? Unde crezi că o vor găsi copiii? Inspirația este destul de capricioasă, uneori îmi stă pe cap zile întregi, pentru ca apoi să mă părăsească subit. Am învățat să nu alerg după ea când mă lasă baltă, ci să fac plimbări lungi, să citesc cărți pentru copii și să fiu mai atentă la oamenii din jurul meu (să ascult ce spun, să înțeleg ce le place, ce îi supără, de unde pleacă și încotro se duc). Astfel, inspirația revine de fiecare dată. Copiii și-ar putea găsi inspirația în visele și în frământările lor, cred. Dar, sincer, nu pot ști cu certitudine, pentru că ei sunt mult mai deschiși și mai dezinvolți decât mine. Dacă printre cursanți ar fi și o veveriță, ce poveste crezi că ar vrea să scrie? Veverița de la curs ar scrie despre o doamnă bizară care-și imaginează că este scriitoare și care le face pe toate anapoda: scrie cuvintele pe foaie de jos în sus și își începe poveștile cu sfârșitul.

Anul trecut ai devenit scriitoare publicată. Cartea ta – Povești pe nerăsuflate – a apărut la editura Humanitas. Ai intrat în noul rol sau încă se simte ca un vis?

Inițial mi s-a părut un vis și m-am bucurat extraordinar de mult. Apoi am realizat că am o responsabilitate față de cititorii poveștilor mele și mi-a fost un pic teamă să nu greșesc în vreun fel. În momentul de față sunt recunoscătoare pentru șansa de a putea scrie povești care, întâmplător, plac și altora și îmi doresc ca mâine să scriu un pic mai bine decât azi.

povesti pe nerasuflate

Ce îți place din interacțiunile pe care le ai cu copiii, care crezi că sunt avantajele lor ca mici inventatori de povești?

Din câte am putut să observ până acum, copiii te/ne citesc din prima privire. De aceea, când sunt cu ei, sunt mai sinceră cu mine însămi decât în orice altă împrejurare, iar asta îmi place foarte mult. Adevărații inventatori de povești sunt ei, pentru că văd lumea în culori pe care noi, adulții, le-am uitat.

Când un copil și-a imaginat o poveste, de ce crezi că are nevoie ca să poată să îi transmită unui cititor povestea din mintea lui?

Cred că un copil are nevoie, în primul rând, de încredere; încrederea că nu va fi judecat sau criticat pentru ceea ce își imaginează. Din păcate, noi (adulții de azi/copiii de ieri) avem tendința de a sublinia ce nu merge, ce nu ne place, ori asta e mai mult decât suficient pentru distruge o poveste încă dinainte ca ea să înceapă.

Dacă are încredere, un copil își va găsi și curajul, și cuvintele pentru a ne spune povestea lui.

Unde găsești tu inspirația? Unde crezi că o vor găsi copiii?

Inspirația este destul de capricioasă, uneori îmi stă pe cap zile întregi, pentru ca apoi să mă părăsească subit. Am învățat să nu alerg după ea când mă lasă baltă, ci să fac plimbări lungi, să citesc cărți pentru copii și să fiu mai atentă la oamenii din jurul meu (să ascult ce spun, să înțeleg ce le place, ce îi supără, de unde pleacă și încotro se duc). Astfel, inspirația revine de fiecare dată.

Copiii și-ar putea găsi inspirația în visele și în frământările lor, cred. Dar, sincer, nu pot ști cu certitudine, pentru că ei sunt mult mai deschiși și mai dezinvolți decât mine.

Dacă printre cursanți ar fi și o veveriță, ce poveste crezi că ar vrea să scrie?

Veverița de la curs ar scrie despre o doamnă bizară care-și imaginează că este scriitoare și care le face pe toate anapoda: scrie cuvintele pe foaie de jos în sus și își începe poveștile cu sfârșitul.

***

♣Dacă vreți să aduceți copiii sau veverițele la atelierul de scriere creativă, rezervați un loc, începem în martie!

Am reluat, după o pauză prea lungă, atelierele fizice pentru copii, în București, în zona Gării de Nord.

Scrisul literar

Atelierul de scriere creativă e gândit pentru copiii peste 10 ani care vor să își exerseze exprimarea în scris, să reușească să redea, prin descriere, prin dialog, prin cum structurează povestea, lumile imaginare și personajele pe care le creează în mintea lor.

Profa de scriere creativă, scriitoarea Adriana Ștefan, se va întâlni de 6 ori cu grupul de cursanți, iar fiecare întâlnire va avea două ore. Perioada atelierului e 16 – 31 martie 2024, ședințele au loc sâmbăta și duminica de la 10:30 la 12:30.

Pentru înscriere, e nevoie de o poveste scrisă de copil sau de o motivație (de ce vrea să participe?) și plata avansului.

personaje

Scrisul de mână

Atelierul de caligrafie pentru copiii peste 9 ani are ca obiectiv un scris mai lizibil, mai ordonat. Micii caligrafi vor primi un caiet cu exerciții, pe care se vor antrena, cu cea mai mare lentoare, pentru că scrisul de mână are nevoie de timp ca să devină mai rotund, mai uniform.

Profa de caligrafie, Gloria Popa, se va întâlni de 8 ori cu grupul de cursanți, iar fiecare întâlnire va avea două ore. Perioada atelierului e 16 martie – 7 aprilie 2024, ședințele au loc sâmbăta și duminica de la 14:00 la 16:00.

Pentru înscriere, e nevoie de o poză cu scrisul copilului și plata avansului.

litere

Înscrieri – pe mail la simina arond motanov punct ro

Să ne vedem cu chef de scris!

Laura Pamfiloiu ține deja a treia ediție online a atelierului de scriere creativă pentru copii pe care îl păstorim de aproape 8 ani. Înscrierile sunt deschise și noi nerăbdători să cunoaștem noul grup de copii creatori.

Cum a fost pentru tine experiența primelor două ateliere de scriere creativă la Academia Motanov?

A fost o experiență extrem de interesantă, chiar dacă la prima întâlnire am avut foarte mari emoții. Era primul meu atelier, nu știam nimic despre copii, probabil nici ei nu știau mare lucru despre mine. A fost un soi de blind date în care, pe parcursul celor șase întâlniri, ne-am apropiat unii de ceilalți, am ajuns să ne cunoaștem și să lucrăm foarte bine împreună. Întâlnirile astea cu copiii sunt esențiale pentru mine, mai ales că se desfășoară în afara școlii și astfel dispare formalitatea și seriozitatea pe care cuvântul „școală” le-o impune lor, că eu sunt la fel de ne-serioasă și la școală și în afara ei. Îmi amintesc că la prima întâlnire i-am întrebat pe copii de ce s-au înscris la atelier, iar o fetiță mi-a spus că ar vrea să învețe cum să scrie compuneri mai frumoase, deoarece doamna de la școală nu e foarte mulțumită de textele ei. Probabil că la momentul respectiv am speriat-o, deoarece i-am spus că nu vom învăța să scriem compuneri, vom încerca să uităm cât mai multe lucruri pe care le învățăm la școală, măturăm toate adjectivele zornăitoare și expresiile frumoase, dăm de pământ cu textele plicticoase, pline de învățături și morale. Au rămas paf, îți dai seama, dar după primele mici exerciții pe care le-am făcut au înțeles exact ce vreau de la ei și ne-am distrat de minune.

Scriitoarea Laura Pamfiloiu

Cum ai trecut peste bariera ecranului, dat fiind că întâlnirile sunt online?

Asta nu a fost foarte dificil, eram deja obișnuită cu ecranul de la orele mele de la școală. La debutul primului atelier eram deja în online de luni bune, așa că era oarecum familiar. Copiii, la fel, știau regulile jocului.

Ce e creativ la scrierea creativă și ce e tehnică a scrisului, când e vorba de povești inventate de copii?

La vârsta lor, totul ar trebui să fie creativ. Tehnica vine după. Copiii au o prospețime și un fel de a vedea lumea pe care noi, adulții, l-am pierdut. Școala, de cele mai multe ori, acoperă și înfundă canalele prin care ludicul și creativul ar trebui să curgă liber. Mult prea repede copiii sunt puși pe șine, aliniați în coloană, măsurați cu aceeași riglă și în ale scrisului. În anii în care am fost profesor la clasa pregătitoare am învățat enorm de la copii. Era suficient să le arunc în fiecare zi o momeală de genul „cum ar fi dacă”, iar ei reinventau lumea, creau povești pe loc, aveau limbajul și codul lor. Și cu ei scriam povești, chiar dacă majoritatea nu știau să scrie corect, cum am spune noi. Îți dau două exemple care-mi vin acum în minte. Am scris la un moment dat o poveste despre un oraș, iar un băiat și-a numit orașul Carmendebizet. Fix așa. Un alt copil și-a început povestea cu În trozi. Genial, nu? De aceea îmi place să lucrez cu copii, pentru că într-o zi devine în trozi.

Predai limba engleză la o școală privată din Cluj. Care e filozofia ta apropo de cum e cel mai bine să fie tratați copiii și stimulați să își asume învățarea?

Esențială este relația pe care o dezvolți și o crești cu ei. De la asta pleacă totul. Să stai în bancă cu ei, să te apleci când le vorbești, să fii de partea lor, să-ți pese de ei și să le arăți că-ți pasă, să glumești cu ei. Să-i asculți, să fii curios ce le place, ce-i bucură, ce-i întristează. Să le spui pe nume și să le zâmbești. Pare banal ce spun eu acum, dar sunt lucruri esențiale. Odată ce relația există și funcționează, te duci cu ei pe Lună. Vor învăța de plăcere, cu plăcere. Uneori de dragul tău învață. E extraordinar asta, dar e și o mare responsabilitate.

Ești deja la a câta carte pentru copii? Ca autoare de literatură pentru copii, ce ai învățat din scris și poți transmite cursanților noștri? 

Să tot fie a cincea. Da, urmează să apară Cine locuiește aici?, o bijuterie ilustrată de Kim Amate. Ce am învățat din scris? Scrisul e bucurie, dar e și singurătate, genul acela de singurătate bună, în care ești tu cu tine și cu gândurile tale, care constați că sună într-un fel în capul tău, dar puse pe hârtie sunt total diferite. Scrisul zilnic, notițele, mergi pe stradă, cu tramvaiul, vezi ceva neobișnuit, auzi frânturi dintr-o conversație, le notezi. Nimic nu ajută mai bine scrisul ca cititul. Poate nu toți copiii care se înscriu la un atelier visează să devină scriitori, nici nu trebuie, dar scrisul ca exercițiu zilnic e una din cele mai mari plăceri, eu așa zic. E un refugiu la îndemână, e un spațiu secret asemenea unui dulap plin cu comori.

Care sunt câteva cărți pe care le-ai recomanda copiilor de gimnaziu, cărora li se adresează atelierul nostru?

Seria Olguța scrisă de Alex Moldovan e tare iubită de elevii mei, pentru cei pasionați de istorie și mituri ar fi cărțile din mitologia nordică, autorii Neil Gaiman și Rick Riordan îmi vin acum în minte. Apoi O vară cu Isidor a Veronicăi D. Niculescu, Unde fugim de acasă de Marin Sorescu, Trei într-o barcă, Jerome K. Jerome, Gianni Rodari e unul dintre preferații mei, desigur Alice în a ei țară a minunilor și câte și mai câte. Să nu uit de Dr. Seuss și cărțile lui minunate pline de calambururi. Aș încheia cu cuvintele lui: „from there to here and here to there, funny things are everywhere!”

Îi mulțumim lui Ediz Isal (13 ani) pentru impresiile lui despre ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

valentin-petkov-i03NbP3Wv9I-unsplash

Nu am ținut un jurnal al atelierelor. Acum îmi dau seama că nu vreau să se termine, chiar dacă a început școala și e mai complicat, pentru că nu mai am timp. La început mi-a fost puțin greu, o grijă în plus, apoi am descoperit că-mi face plăcere să scriu. Cel mai mult îmi plac poveștile cu acțiune și umor, poate pentru că vara asta nu m-am putut desprinde de Agatha Christie, toate cele cinci cărți citite au fost scrise de ea. Îmi place să intru în pielea personajelor, să-mi imaginez personaje, să le înțeleg, să ghicesc ascunzișurile și să mă surprindă finalul unei cărți polițiste.

Mi-am dat seama că imaginația trăiește cu tot ce fac, când m-am gândit la povestea despre corb am avut în minte un film văzut în vara asta, Bătrânul și marea, nu știu exact de ce. Poate pentru că m-a impresionat vocea naratorului sau bătrânul care iubea natura, nu doar se lupta cu ea, iar în același timp se recunoștea în băiatul singuratic care-l ajuta.

Faptul că am avut aceeași temă și textele au fost atât de diferite mi-a plăcut enorm. A fost important să le discutăm pe fiecare în parte. Părerile obiective ale celorlalți sunt interesante și am învățat din ele.

Nu am scris ca la școală, nu mi-au plăcut niciodată expresiile frumoase forțate, prea dulci. La școală scriam ceva neconvingător, când eram mai mic, pentru că aveam impresia că trebuie să scriu adevărul. Cumva scriam despre mine și expresiile frumoase pe care le căutam erau false. Acum am înțeles că ceva imaginat poate să spună ceva mai adevărat decât dacă încerc să povestesc o întâmplare adevărată, cu multe amănunte în care mă pierd. M-a ajutat și o carte de scriere creativă cu tot felul de teme ciudate pe care trebuia să le dezvolt. Și mama m-a ajutat.

Am început școala pregătit și vă mulțumesc!

Ediz

Povestire scrisă de Ediz Isal (13 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

balazs-busznyak-El5zuQAtfeo-unsplash

— Bună ziua! Biletele la control și actul de identitate vă rog!
— Desigur! Chiar acum, să-l găsesc.
Controlorul era un om serios și solid, cu o expresie amenințătoare. Nu avea timp pentru neatenția unui pasager visător.
— Poftiți!
— Călătorie plăcută. Îmi răspunde pe un ton plictisit și aspru, dar în același timp și suspicios.
Priveliștea de pe geam nu era atractivă, așa că mă întorc la rebusul meu. Rezolvasem deja trei rânduri și nu mai aveam multe. Dintr-odată se zguduie tot trenul și aud o bubuitură puternică, asemănătoare unei explozii. În acel moment s-a instaurat haosul în tren, toată lumea țipa și alerga de colo-colo disperată.
— O să murim! Până aici ne-a fost!
— Nu credeam că o să mor așa de tânără, oh, doamne!
Încercând să-mi păstrez calmul, traversez cele șapte vagoane, sala de mese, înca trei vagoane pentru clasa întâi și ajung în vagonul angajaților. Toți erau panicați, dar în același timp erau ordonați și încercau împreună să rezolve problema.
— Ce s-a întâmplat? Strig eu disperat.
— Nu știm încă, așteptăm răspunsuri de la conductor sau de la echipa tehnică, se cercetează chiar acum care este problema și de unde a provenit. Vă rugăm să vă păstrați calmul, totul se va rezol..
Nu apucase să-și termine fraza că în următoarea clipă se deschise ușa din celălalt capăt al vagonului și intră în grabă conductorul, transpirat tot și plin de praf.
— A avut loc o explozie la motor, va trebui să așteptăm un inginer. Am contactat asistența, va dura 2-3 zile pană ajunge, trebuie să anunțăm pasagerii.
— Mă scuzați, aș putea să văd eu ce pot sa fac la motor, am absolvit facultatea de inginerie mecanică la München și am un magazin de piese și reparații în Hamburg. Mă ocup în general de motoare de mașini sau motociclete, dar cred că pot să vă ajut, în funcție de problemă.
— Desigur, orice ajutor este de folos, urmați-mă!
După vagonul angajaților urmează locomotiva, acolo se alimenta motorul. Nu se vedea niciun fel de defecțiune, dar conductorul mă conduce afară. Acolo văd unul dintre cilindri spart, cu urme de arsuri pe el. Desfac valvele de la el și le închid ca să-l pot scoate.
— Nu este o problema așa de gravă, mă pot duce să-mi iau din vagon trusa de scule și să repar problema.
— Am înțeles, dacă aveți nevoie de ceva nu ezitați să mă chemați.
— Nu va fi nevoie, vă mulțumesc pentru amabilitate.
— Eu vă mulțumesc pentru ajutor.
Mă urc înapoi în locomotivă, trec prin vagonul angajaților, controlorul care mi-a cerut biletele în continuare mă privea cu aceeași expresie amenințătoare pe care o avea si când mi-a perforat biletul. Trec din nou prin vagoanele de la clasa întâi, toți pasagerii erau disperați și din cale afară de panicați. Uneori, acest sentiment, pe care oamenii din jurul meu îl au, îmi da o stare de bine, nu prea pot înțelege de ce, dar îmi dă o stare bună. Trec de sala de mese și ajung în vagoanele de la clasa a doua, mă duc până în penultimul vagon, cel în care îmi lăsasem geanta, scot imediat trusa de scule și o pun pe masă împreună cu cilindrul. Îmi deschid trusa, nu apuc să-mi scot ciocanul, că din spatele meu aud, în engleză:
— Martin Sheppard?
— Poftim? Mă cheamă Franz Hoffmann, cred că greșiți persoana.
— S-a terminat totul, domnule Sheppard, știm că vreți să bombardați trenul acesta în care se afla guvernatorul Angliei. Nu mai aveți nicio șansă de scăpare. Sunteți arestat.
Nu mai aveam nicio cale de scăpare, m-au prins. În timp ce eram încătușat, vedeam în cealaltă parte a vagonului un chip cunoscut, nu l-am văzut prea clar de prima dată, dar nu mi-a luat prea mult să-l zăresc pe controlor, care rânjea. Nu credeam că acel bărbat a zâmbit vreodată în întreaga sa viață, dar era din cale afara de amuzat. Agenții mă conduc până la ieșirea din tren, care era chiar lângă locul în care se afla controlorul, s-a uitat la mine în tot timpul acela, nu și-a luat ochii de la mine.
— A fost un plan ingenios, trebuie să recunosc, nu cred că mai este nimic de zis, îți vei petrece restul vieții în închisoare. Ai ceva de zis?
Acum mă aflam într-o cameră de interogatoriu de la Scotland Yard, tot planul meu a fost în zadar, dar era o întrebare în mintea mea la care nu găseam răspuns.
— Cum ați aflat că sunt eu, cum ați aflat ce voiam să fac?
— Vezi tu, aveam un om de încredere în trenul ăla, un vechi prieten din copilărie, am trecut prin multe cu el. Investigația noastra a arătat ca s-ar putea să fie un atac asupra guvernatorului, în călătoria sa spre întâlnirea de la Viena. Acel prieten despre care începusem să-ți povestesc lucra chiar pe acea linie de tren, de la Mainz până la Regensburg. Mi-a spus că ne va ajuta în găsirea suspectului dacă va avea orice indiciu de folos. Ne-a povestit de un anume Franz Hoffmann, care avea două acte de identitate pe care le-a zărit în timp ce îl căuta pe cel fals, primul era german, cel pe care i l-a prezentat, iar al doilea era englez, cu un nume pe care nu a avut timp să-l citească, dar a reținut inițialele. Din lista noastra de suspecți dumneavoastră făceați parte, iar restul nici nu se aflau la bord sau în Germania. Cu toate acestea, sper că v-am lămurit.
Se auzi un ciocănit puternic în ușă. Inspectorul își întoarse capul imediat.
— A sosit transportul tău, e timpul să mergem!

Povestire scrisă de Maria Bia (10 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

valerie-elash-HNCX1RT1qRk-unsplash

Salut, după cum vedeți, în această poza sunt eu și Maria. Ea e mereu comodă când e acasă, așa că nu dă bine în poza, dar eu… Mă las singur fără cuvinte. Poate ar trebui să fiu un star canin sau ceva… Ar trebui sa vorbesc cu Maria despre asta, nu e o idee rea.

În fine, mi s-a comunicat că ar trebui să vorbesc despre Maria și nu despre mine. Din păcate.
Se pare că ea mi-a comandat acest mesaj de la profesoara ei de creativ. Ori mă lasă să vorbesc despre mine, ori îmi dă un os. Dacă nu primesc nici una, nici alta, nu îmi place de ea. Uite un lucru cu care nu suntem de acord, Maria.

În orice caz, ea e foarte drăguță și veselă. Uneori e și enervantă pentru că vine spre mine, dar nu mă mângâie. Totuși am o părere bună despre ea. Mai ales când mă freacă pe burtă… AH! Dar, să știți, nu am fost corupt. Încă…

Ea are o mână fină și blândă. Mereu mă face să râd când sperie pisica în locul meu. Uneori povestește cu bunicul ei pe balansoar, alteori cu mine.

Din când în când mă face să fac tot felul de trucuri, dar îmi convine atâta timp cât primesc ceva la final. Când mă vede că latru la ea să îmi dea și mie ce mănâncă, mereu o face. E înțelegătoare, deși rar și arțăgoasă. Râde de mine când mă las cu burta în sus sau când sar, o citez „Ca un iepure mutant”. Sunt într-adevăr un câine mare. O corcitură între husky și… ceva.

Mariei îi era frică într-o vreme de mine. Dar acum ne înțelegem bine. Mereu îmi ia apărarea și mă lasă mai mult afară din cușcă.

O iubesc mult de tot, ca și ea pe mine!

 ***

În tren

Lumea văzută cu ochii mei poate fi complicată și, uneori, neașteptată.

Nu-mi place să ies în evidență, cu atât mai mult să fiu în centrul atenției. În tren îmi place să stau în colțul cel mai îndepărtat – colțul secretelor și prefer să îmi petrec timpul aici și nu acasă. De când mama și tata au divorțat, pentru mine nimic nu mai e ce pare. „Acasă” nu mai există în viața mea, ci doar un loc din amintirile mele încețoșate unde pe vremuri sălășluia veselia, dar acum n-a rămas decât regretul.

În majoritatea timpului mă plimb singură prin parcuri observând cerul sau alergând. Îmi place uneori să stau fără să fac nimic. Să meargă timpul, dar fără mine. Locul meu preferat însă este trenul. El mereu duce o rutină zilnică, dar și un secret. Acolo nimeni nu mă poate certa sau să-și facă timp pentru mine. Toată lumea e ocupată și nu-mi poate observa tristețea.

Într-o zi, pe când urcam în tren cu ghiozdanul atârnând, m-am împiedicat și, cu un bufnet puternic, am căzut. În față mi-a apărut un băiat înalt, cam de vârsta mea, blond, cu ochii de un negru cărbune, dar vesel și cu un zâmbet plăcut și atrăgător. M-a întrebat ceva, dar nu l-am putut auzi căci în spatele lui era o  îngrămădeală asurzitoare. Lumea voia să vadă ce s-a întâmplat. Eu eram amețită și am intrat în panică. Singura opțiune a fost să fug. M-am ridicat și m-am îndepărtat în grabă de mulțime. M-am așezat la locul meu în tren unde nimeni nu mă mai putea deranja. Cu un pas grăbit, a apărut lângă mine și mi-a zâmbit:

— Ți-ai uitat ghiozdanul!

— Nu am observat… am zis, împingând părul în spatele urechilor.

— Poate tu nu, dar eu sunt atent în jur.

— Și acum ce propui? Să îți dau un premiu? Locul întâi se acordă lui…

— Kyle, acesta este numele meu.

— Pff… nu ți l-am cerut! am bombănit eu.

— Dar totuși ți l-am spus.

— N-am de gând să-ți spun numele meu, mi-am dat ochii peste cap.

— Serios?

— Bine. Lily.

— Frumos nume!

— Nu știi nimic despre mine, așa că pleacă!

Am spus atât de tare, încât un domn s-a ridicat și a întrebat:

— Te deranjează, domnișoară?

Dar Kyle l-a întrerupt:

— Nu, domnule, tocmai plecam.

S-a întors spre mine, a schițat un zâmbet și a plecat. Când m-am așezat, am simțit ceva sub mine. Am băgat mâna și am găsit un bilețel mototolit, dar curat. L-am deschis. „Dragă Lily, te aștept în gara WOODSON la 17.

P.S. Așa o să te cunosc mai bine! Kyle”

Fără să vreau, am zâmbit. Și am continuat să o fac multă vreme.

Povestire scrisă de Elisia Ursache (13 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

— Trebuie să înțelegeți că aveți nevoie și de virgulă între voi două! a spus exasperat polițistul Semn de exclamație.
Propoziția „— Haide să mâncăm bunica!” se afla în biroul acestuia de mai bine de o oră.
— Noi nu vom sta despărțite! răspunseră pentru a mia oară la unison „mâncăm” și „bunica”.
Punct și Linie de dialog încercau să le facă să înțeleagă, dar degeaba. Restul cuvintelor din propoziție stăteau mute, neștiind ce să facă. Nu voiau să le supere pe bunele lor prietene prin a le da dreptate polițiștilor, dar nici nu voiau să se facă de râs, umblând pe stradă ca o propoziție scrisă incorect gramatical.
La un moment dat, virgula care trebuia să se alăture grupului și-a făcut curaj și-a mers la „mâncăm” și la „bunica”.
Cele două cuvinte schimbau priviri ca și cum cea mai mare grozăvie se întâmpla chiar în fața lor. Virgulița le-a despărțit și s-a așezat veselă între ele.

— Cum vă simțiți? a întrebat Semn de exclamație.
— Bine… spuseseră „mâncăm” și „bunica”, uitându-se îmbujorate una la alta.

***

Ceasul care crăpa tot

yaniv-knobel-2YWS62tLATA-unsplash
Era odată un ceas care crăpa minutul. Crăpa și lemne și pietre. Distrugea orice lucru.
Acest ceas era și destul de încrezut. Într-o zi, când se antrena la crăpatul pietrelor, ceasul de mână îl întrebă:
— De ce ești așa de crud cu minutul? Ieri era să-i strici de tot limba.
— Sunt așa de puternic… nu mă mai pot limita la crăpatul sticlei, lemnului, pietrei. Vreau să-i arăt lumii de ce sunt în stare, vreau să impresionez lumea cu puterea mea!
— Ești doar un ceas cu o putere mult prea mare! Pe cine ai putea impresiona? Oamenii nu pot vorbi cu tine, iar plantele din casă te urăsc pentru că le-ai distrus un ghiveci acum o săptămână.
— Nici nu mă aștept să mă înțelegi. Acum pleacă și lasă-mă în pace, piticanie!
Furios, ceasul de mână a plecat de îndată și a fost bucuros când a auzit că a crăpat ceasul care le crăpa pe toate.

Povestire scrisă de Maria Ciucu (10 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

rusty-watson-N7VUr4pF44k-unsplash

Într-o zi ca toate zilele, era un tren ca toate trenurile. Mai precis o zi de vineri, şi un tren care mergea spre Bucureşti. Trenul nu are nevoie de vreo descriere sau prezentare, să zicem doar că în tren s-a urcat un bărbat scund, într-un costum în carouri, cu o valiză din piele şi părul galben ca spicul de grâu ieşind rebel de sub pălăria lui elegantă, înclinată puțin într-o parte. Omul a intrat fulgerător în vagon şi s-a aşezat grăbit pe scaun. Trenul porni chiar în aceeași clipă şi ceva acoperit de blană sări pe scaunul liber de lângă el. Bărbatul îşi trase valiza mai aproape de el şi exclamă:
— O pisică!
Pisica îşi linse blana albă şi îl privi plictisită cu ochii ei albaştri.
— Dar a cui este? întrebă o doamnă cu o rochie roşie şi o pălărie de soare galbenă, care stătea lângă bărbatul cu costum în carouri.
— O pisică? ziseră în cor două doamne mai în vârstă şi se uitară nemulțumite în jur. Să o dea cineva afară!
— Nu avem cum, trenul merge! se enervă o mamă cu doi băieți. Cum a ajuns aici?
— Putem să o păstrăm? întrebă unul dintre băieți şi se întinse în față în direcția pisicii. Pis pis pis!
Pisica toarse leneşă şi începu să se alinte pe lângă bărbatul cu costum în carouri, în timp ce în tren se iscase deja o ceartă înverşunată. Toată lumea vocifera şi țipa, copiii se ridicaseră de pe scaune şi alintau pisica, până ce în final un bărbat înalt şi slab, cu părul castaniu şi un costum scump, se ridică şi merse la cabina conductorului.
— Domn’ conductor! se răsti bărbatul supărat. E o pisică!
— Unde, afară? întrebă conductorul fără a acorda prea mare importanţă tonului ridicat al bărbatului. Să se ducă în treaba ei!
— Nu! În tren!
— Animalele de companie sunt permise.
— Mă duc să rezolv de unul singur!
Bărbatul se duse înapoi în vagon, unde cearta era în toi. Fără să mai stea pe gânduri, apucă pisica şi strigă:
— A CUI E PISICA ASTA?
Cu toții se opriră şi nimeni nu răspunse. Şi asta nu făcu decât să îi enerveze pe toți încă şi mai tare. Cearta începu din nou, de data asta şi mai aprigă ca prima dată.
Între timp, trenul ajunse la Bucureşti. Dar cu toții erau prea ocupați cu cearta ca să observe când pisica s-a strecurat uşor printre picioarele lor, apoi a sărit afară din tren cu un salt silențios. Uşile s-au închis şi oamenii urlau încă din toți rărunchii.
— Pleacă trenul! strigă doamna cu pălărie galbenă furioasă şi cu toții se opriră.
— Şi a coborât cineva? întrebă bărbatul cu costum în carouri.
— Pisica!

Povestire scrisă de Irina-Monica Badea (11 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

christopher-6Bfsnn_OPPE-unsplash

— Bună! Eu sunt Stella!

— Sunt un mic peștișor Guppy.

Am văzut lumina zilei într-un bazin cu apă, alături de frații mei. Am crescut împreuna și ne-am jucat, până într-o dimineață când s-a întâmplat ceva neobișnuit. O gură mare și  verde a coborât în apă și ne-a urmărit. Noi am fugit de frică în toate colțurile. Dar am obosit și am căzut în plasa verde.  M-am îngrămădit speriată, cu aripioarele strânse și inima bătându-mi cu putere.  Am fost apoi transferată într-un pahar mic și îngust, care se clătina mereu. Simțeam că mă sufoc.

Acesta era purtat de o creatură, cu brațe imense, care semăna cu o caracatiță uriașă (ființa despre care mi-au vorbit frații mai mari). Mă privea cu ochii ei mari și fioroși. Și-a arătat dinții ascuțiți! Îmi era teamă că mă va mânca.

La un moment dat, clătinatul s-a oprit. M-am liniștit, dar, după câteva clipe  a început iarăși.

Brusc, recipientul a fost răsturnat, iar eu am căzut în apă. În fața mea se afla un fel de peșteră ciudată, cu trei intrări. Aș fi vrut să mă ascund în ea, dar îmi era teamă că acolo locuiește o ființă periculoasă. Am observat o pădure de alge roșii și verzi și m-am apropiat de ele. Straniu! Atingerea lor era dură, nu mătăsoasă. Și aveau un gust pe care nu-l suportam. M-am îndepărtat în grabă! Deodată, patru vietăți  în formă de romb mă înconjurară. Unul era verde, altul roz și ceilalți doi aveau culorile portocaliu și albastru. Nu m-am speriat de ei pentru că erau și ei locuitori ai apei.

Creatura-caracatiță ne privea. Aceasta a presărat pe apă niște granule. Ceilalți s-au repezit să le mănânce. Așa că am făcut și eu la fel. Ce delicioase au fost!

În fiecare dimineață, creatura ne presăra granule sau fulgi de mâncare. M-am obișnuit cu acest lucru și nu m-am mai temut de ea. Uneori, cred că încearcă să fie prietenoasă și să comunice cu noi.

Într-o zi am văzut pe fundul acvariului o ființă a apei, care căuta resturi printre pietre. Avea corpul cenușiu și o pată neagră în jurul ochiului. La început m-am speriat și m-am dat înapoi. Dar aceasta nu m-a băgat în seamă. Așa am învățat că nu este periculoasă. Am aflat mai târziu că era un sanitar.

Cu timpul, m-am obișnuit cu noua mea viață. Și cred că a început să-mi placă și de creatură!

Povestire scrisă de Violeta Popa (14 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020. 

daniel-zjV8ptYgcEo-unsplash

În orașul imaginației mele se află o bibliotecă uriașă în care mereu găsești persoane interesate de cărți, care citesc sau discută cu ceilalți cititori despre lecturile lor. În spațiile verzi sau lângă colțuri se află pictori sau desenatori care își folosesc instrumentele cu măiestrie făcând niște ilustrații admirabile. Orașul e înconjurat de munți, păduri și dealuri înalte pe care oamenii le străbat pe jos și se relaxează privind peisajele. Sunt o mulțime de locuri pentru practicarea sportului și o mulțime de sportivi: handbaliști, cicliști, skateri, fotbaliști și mulți alții. Cinematografele sunt, de asemenea, locuri foarte apreciate de locuitorii orașului. Există și un restaurant în care poți să ajungi doar cu liftul, pentru că se află deasupra pământului. Acolo sunt servite cele mai alese mâncăruri și tot acolo cântă cel mai bun pianist din oraș pentru a oferii clienților cea mai bună atmosferă.