Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search

de Daria Anghel

După ce am înghițit lumina cerului de februarie, am început deja să mă simt vinovată. Supermarketul, clădirile, șoseaua, toate erau sub mine, sau în mine, nici nu mai știu: totul era o învălmășeală din care cu greu distingeam câteva voci și câteva frunze roșii.

Îmi pare rău că le-am făcut asta atâtor oameni, dar nu am avut de ales. Mărturisesc: m-am lăsat amețită cu totul de visul acela. Totul a început azi-dimineață, când pe munte era frig, doar suntem la începutul lui februarie, mi-am spus. Cerul era trandafiriu, senin și îndepărtat, și mă simțeam bine, liberă și nesfârșită, privindu-l. Apoi, am auzit niște voci împleticindu-se prin aer, de departe: una era groasă și gravă, iar alta răsuna a gol, fără a fi în stare să ducă vreo frază până la capăt. Le-am ascultat atentă, se apropiau din ce în ce mai mult și, la un moment dat, am putut să văd două perechi de picioare.

Dar nu mai pot mărturisi mai departe, e mult prea dureros și un sentiment ciudat mă face să mă topesc. Unii oameni poate l-ar numi ,,vină”, iar eu lâncezesc aici, singură, neavând habar nu am cum să-i spun, o neliniște ca un cui, o teamă, știu doar că există.

Revin, totuși, să-mi duc la bun sfârșit confesiunile. Când s-au apropiat, cei doi oameni au încetat să mai vorbească. Unul dintre ei părea să caute ceva, cerceta cu atenție tot copacii, se uita bine în jur, dar era atât de zăpăcit, încât spunea uneori cu voce tare: Dumnezeule, oare ce fac aici? Celălalt era cumpătat, atent. Avea o geantă care pulsa ca o inimă – cine știe ce-o fi fost acolo.

Mă apropii din ce în ce mai mult de momentul dezastrului.

Exploratorul zăpăcit a alunecat, s-a agățat de o ramură care s-a rupt și, apoi, neputând să se echilibreze, a căzut, s-a prăbușit cu totul, cât era de mare, și a tras după el și geanta celuilalt – probabil că a se prinde de geantă fusese și ea o metodă de menținere a echilibrului. Odată căzută, geanta s-a desfăcut și am simțit ceva pătrunzându-mi prin pielea albă, un fel de substanță moale topind câteva particule reci, până a ajuns în adâncuri: habar nu aveam ce era, dar mă făcea să mă simt mai puternică și mai vie ca niciodată.

Acum, după ce dezastrul s-a produs, îmi dau seama ce era: un vis. Cert e că atunci nu-mi doream decât să ies în lume, să las soarele să-mi strălucească în piele, formând cercuri auriu-roșiatice, să mă simt nesfârșită și liberă și sub alte ceruri.

− Vino aici, Martin, l-am auzit pe explorator spunându-i celuilalt.
Amândoi s-au îndepărtat încet, am rămas iarăși singură, așa că am început să mă gândesc. Îmi plăcea muntele, dar vocile oamenilor treziseră în mine altceva, îmi doream să fiu umană. Pentru că știu tot ce știe un om, știu cum e să ți se facă inima terci de nostalgie, știu ce înseamnă singurătatea, aici, între brazi, niciodată n-ai putea fi mai singur. Dar nu pot să vorbesc și, dacă mă întorc pe o parte, moartea stă și pândește, moartea mea e lumina roșiatică a amiezii, care arde chiar și iarna, la început de februarie. Așa că am vrut să se schimbe, am vrut ca toate astea să se schimbe definitiv.

M-am prăvălit cu totul, rostogolindu-mă ca un copil, făcând bulgări de zăpadă albi și fragili, ca genunchii unui nou-născut. Muntele era abrupt, m-am lăsat împinsă de aer, m-am lăsat să cad și, când în sfârșit am ajuns în oraș, oamenii strigau. Se auzea același cuvânt, rostit cu un fel de teroare avalanșa, avalanșa, avalanșa avalanșa avalanșa avalanșa avalanșa și doar asta se auzea și nu înțelegeam despre ce vorbesc. În supermarket i-am mai zărit o singură dată pe cei doi care m-au făcut să ajung în situația asta.

Și am sărit peste strigăte, peste păduri, peste oameni, peste lumină, înghițind tot.

Se face târziu. Vina se topește încet-încet, odată cu pielea mea albă. În oraș, pe șosea, mașinile trec roșii, albastre, negre, galbene, una după alta, una după alta și, la o fereastră, perdelele se mișcă ușor, aproape că ar putea trece neobservate.

(povestire scrisă la Școala de vară de scriere creativă cu Adina Rosetti)

Adina și Daria :)

Adina și Daria :)

Apasă fără frică

Start the conversation

Success
Your comment is awaiting moderation.