Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search

Laura Pamfiloiu ține deja a treia ediție online a atelierului de scriere creativă pentru copii pe care îl păstorim de aproape 8 ani. Înscrierile sunt deschise și noi nerăbdători să cunoaștem noul grup de copii creatori.

Cum a fost pentru tine experiența primelor două ateliere de scriere creativă la Academia Motanov?

A fost o experiență extrem de interesantă, chiar dacă la prima întâlnire am avut foarte mari emoții. Era primul meu atelier, nu știam nimic despre copii, probabil nici ei nu știau mare lucru despre mine. A fost un soi de blind date în care, pe parcursul celor șase întâlniri, ne-am apropiat unii de ceilalți, am ajuns să ne cunoaștem și să lucrăm foarte bine împreună. Întâlnirile astea cu copiii sunt esențiale pentru mine, mai ales că se desfășoară în afara școlii și astfel dispare formalitatea și seriozitatea pe care cuvântul „școală” le-o impune lor, că eu sunt la fel de ne-serioasă și la școală și în afara ei. Îmi amintesc că la prima întâlnire i-am întrebat pe copii de ce s-au înscris la atelier, iar o fetiță mi-a spus că ar vrea să învețe cum să scrie compuneri mai frumoase, deoarece doamna de la școală nu e foarte mulțumită de textele ei. Probabil că la momentul respectiv am speriat-o, deoarece i-am spus că nu vom învăța să scriem compuneri, vom încerca să uităm cât mai multe lucruri pe care le învățăm la școală, măturăm toate adjectivele zornăitoare și expresiile frumoase, dăm de pământ cu textele plicticoase, pline de învățături și morale. Au rămas paf, îți dai seama, dar după primele mici exerciții pe care le-am făcut au înțeles exact ce vreau de la ei și ne-am distrat de minune.

Scriitoarea Laura Pamfiloiu

Cum ai trecut peste bariera ecranului, dat fiind că întâlnirile sunt online?

Asta nu a fost foarte dificil, eram deja obișnuită cu ecranul de la orele mele de la școală. La debutul primului atelier eram deja în online de luni bune, așa că era oarecum familiar. Copiii, la fel, știau regulile jocului.

Ce e creativ la scrierea creativă și ce e tehnică a scrisului, când e vorba de povești inventate de copii?

La vârsta lor, totul ar trebui să fie creativ. Tehnica vine după. Copiii au o prospețime și un fel de a vedea lumea pe care noi, adulții, l-am pierdut. Școala, de cele mai multe ori, acoperă și înfundă canalele prin care ludicul și creativul ar trebui să curgă liber. Mult prea repede copiii sunt puși pe șine, aliniați în coloană, măsurați cu aceeași riglă și în ale scrisului. În anii în care am fost profesor la clasa pregătitoare am învățat enorm de la copii. Era suficient să le arunc în fiecare zi o momeală de genul „cum ar fi dacă”, iar ei reinventau lumea, creau povești pe loc, aveau limbajul și codul lor. Și cu ei scriam povești, chiar dacă majoritatea nu știau să scrie corect, cum am spune noi. Îți dau două exemple care-mi vin acum în minte. Am scris la un moment dat o poveste despre un oraș, iar un băiat și-a numit orașul Carmendebizet. Fix așa. Un alt copil și-a început povestea cu În trozi. Genial, nu? De aceea îmi place să lucrez cu copii, pentru că într-o zi devine în trozi.

Predai limba engleză la o școală privată din Cluj. Care e filozofia ta apropo de cum e cel mai bine să fie tratați copiii și stimulați să își asume învățarea?

Esențială este relația pe care o dezvolți și o crești cu ei. De la asta pleacă totul. Să stai în bancă cu ei, să te apleci când le vorbești, să fii de partea lor, să-ți pese de ei și să le arăți că-ți pasă, să glumești cu ei. Să-i asculți, să fii curios ce le place, ce-i bucură, ce-i întristează. Să le spui pe nume și să le zâmbești. Pare banal ce spun eu acum, dar sunt lucruri esențiale. Odată ce relația există și funcționează, te duci cu ei pe Lună. Vor învăța de plăcere, cu plăcere. Uneori de dragul tău învață. E extraordinar asta, dar e și o mare responsabilitate.

Ești deja la a câta carte pentru copii? Ca autoare de literatură pentru copii, ce ai învățat din scris și poți transmite cursanților noștri? 

Să tot fie a cincea. Da, urmează să apară Cine locuiește aici?, o bijuterie ilustrată de Kim Amate. Ce am învățat din scris? Scrisul e bucurie, dar e și singurătate, genul acela de singurătate bună, în care ești tu cu tine și cu gândurile tale, care constați că sună într-un fel în capul tău, dar puse pe hârtie sunt total diferite. Scrisul zilnic, notițele, mergi pe stradă, cu tramvaiul, vezi ceva neobișnuit, auzi frânturi dintr-o conversație, le notezi. Nimic nu ajută mai bine scrisul ca cititul. Poate nu toți copiii care se înscriu la un atelier visează să devină scriitori, nici nu trebuie, dar scrisul ca exercițiu zilnic e una din cele mai mari plăceri, eu așa zic. E un refugiu la îndemână, e un spațiu secret asemenea unui dulap plin cu comori.

Care sunt câteva cărți pe care le-ai recomanda copiilor de gimnaziu, cărora li se adresează atelierul nostru?

Seria Olguța scrisă de Alex Moldovan e tare iubită de elevii mei, pentru cei pasionați de istorie și mituri ar fi cărțile din mitologia nordică, autorii Neil Gaiman și Rick Riordan îmi vin acum în minte. Apoi O vară cu Isidor a Veronicăi D. Niculescu, Unde fugim de acasă de Marin Sorescu, Trei într-o barcă, Jerome K. Jerome, Gianni Rodari e unul dintre preferații mei, desigur Alice în a ei țară a minunilor și câte și mai câte. Să nu uit de Dr. Seuss și cărțile lui minunate pline de calambururi. Aș încheia cu cuvintele lui: „from there to here and here to there, funny things are everywhere!”

Din toamna asta, Sînziana Popescu ține atelierul de scriere creativă pentru copii la academia noastră mov.

Dacă într-o bună dimineață te-ai trezi transformată într-o vată de zahăr, ce ai face?

Wow! Vată de zahăr? Grav! Cred că m-aș baricada urgent într-un dulap și n-aș mai ieși de acolo până când ai mei n-ar jura că nu mă vor mânca, pentru că sunt niște dulcivori de mare clasă.

Foto: Andreea Mitran

Foto: Andreea Mitran

Crezi că toți oamenii au imaginație sau și-o pierd sau și-o uită sau ce se întâmplă cu ea?

Toți copiii se nasc cu o imaginație debordantă, numai că o pot pierde ușor dacă n-au lângă ei părinți isteți, capabili să le oferă acasă ceea ce nu li se va oferi prin școlile noastre, adică liniște și libertate, pentru că imaginația trăiește numai într-o minte deschisă.

Care e experiența ta de lucru cu copiii?

Până acum am organizat multe ateliere pentru promovarea cărților pe care le publicam. În acest an am avut un proiect numit „Basmele românilor din nou la modă”, prin care mi-am propus să promovez mitologia românească și poveștile noastre folclorice în rândul copiilor români. Plecând de la seria fantasy Andilandi (www.andilandi.ro / https://nemi.ro), publicată la Editura Nemi, dar și de la basmele clasice semnate de Alexandru Mitru, Vladimir Colin sau Petre Ispirescu, le-am vorbit copiilor despre zmei, iele, balauri, solomonari, cai năzdrăvani, pitici, sfinte, vâlve și despre pasărea măiastră, în ideea că puștii noștri, care știu multe despre troli, orci și dragoni, ar fi bine să afle că avem și noi o mitologie interesantă, demnă de admirație. Dar am mai avut și alte proiecte. De pildă, proiectul „Cum se naște o carte?”, pentru copii „de grădi”, sau proiectul „Teatru radiofonic în culori”, realizat în parteneriat cu librăria Cărturești și Teatrul Național Radiofonic, în care copiii ascultau o piesă radiofonică, își imaginau personajele și le desenau după puteri, așa cum și le închipuiau ei.

Care e lucrul cel mai interesant care se întâmplă când lucrezi cu copiii?

Îmi vin idei noi pentru povești. Cred că, de fapt, are loc un transfer de vârstă, iar copiii îmi împrumută și mie nițel din imaginația lor. Sau, oricum, mă direcționează, îmi spun, foarte direct, ce fel de cărți și-ar dori să citească, deci mă pun pe drumul cel bun. Și cred că astfel de întâlniri cu „publicul țintă” sunt vitale pentru orice autor de literatură pentru copii care se respectă. Nu poți scrie pentru ei, dar fără ei, stând așa, închis într-un turn de fildeș, pentru că atunci riști să ajungi să scrii numai pentru tine.

Cum ți-ai propus să antrenezi scrisul juniorilor la Academia Motanov? De ce așa?

În primul rând, aș vrea să le deschid apetitul pentru literatura de calitate și să-i fac să înțeleagă că totul funcționează pe bază de mimetism. Nu poți scrie o poveste izbutită decât după ce ai citit o sumedenie de istorioare demne de luat în seamă. Apoi ne vom ocupa de tehnică, de structură și, mai ales, de procesul prin care se nasc personajele și de felul în care trebuie ocrotite ca nu cumva să le pierdem pe drum ori, mai rău, să ajungă să „fure” din replicile altor personaje, devenind de nerecunoscut. Deci vom citi și vom exersa în clasă pornind de la anumite exemple, apoi copiii vor primi și câteva teme năstrușnice de la o săptămână la alta. La acest atelier copiii vor învăța să se joace cu cuvintele și vor fi îndemnați să continue acest joc acasă, pentru că scrisul nu e nimic altceva decât un alt fel de joc.

Care sunt proiectele literare de care te ocupi în prezent?

În perioada asta lucrez la cel de-al șaptelea roman al seriei fantasy Andilandi, pentru copii de 9-15 ani, pe care va trebui să-l predau editurii Nemi până la finele anului, dar și la o carte ilustrată, pentru copii mai mici, de 3-7 ani. În plus, de curând, am participat alături de colegele mele din Asociația Scriitorilor de cărți pentru copii – „De basm” la #LittleLIT –  nouă zile de evenimente dedicate literaturii pentru copii, dar și la Târgul Internațional de carte pentru copii – BOOKerini.

Cum Veronica D. Niculescu e noua antrenoare a atelierului de scriere creativă pentru copii, i-am pus câteva întrebări prin care să o cunoașteți mai bine și să vedem cum are de gând să procedeze cu juniorii inventatori de povești.

Cum ai început să scrii proză pentru copii?

Culmea e că am început să scriu primul meu roman pe când aveam 11 ani!… Bănuiesc că era, cumva, pentru copii. Am scris primele câteva capitole într-un caiet de format mare, l-am găsit vara trecută, acasă la părinți, după ce ani la rândul l-am crezut pierdut. M-a amuzat să văd acolo un fel de rădăcină pentru tot ce-a urmat. Sigur, am început să scriu cu adevărat mult mai de curând. Dar e interesant: știam la 11 ani ce vreau să fac, însă apoi m-am rătăcit prin tot felul de zone, m-am ținut de tot felul de studii și de meserii, pentru ca mult mai târziu, ca adult, să mă întorc la drumul firesc de atunci, din copilărie.

Primele povestiri pentru copii le-am scris la invitația unor edituri, pentru volume colective, pe teme date. Într-un fel atât de simplu s-a deschis o ușă spre locul acesta atât de important. Așa am devenit și autor de cărți pentru copii. Dar totul s-a potrivit cu atâta ușurință fiindcă de fapt îmi doream să fac asta de mult.

Prima mea carte pentru copii este romanul O vară cu Isidor, însă înainte de roman au fost multe povestiri. Unele sunt incluse în diverse volume colective, altele sunt încă nepublicate, le tot adun. Cred că mi-am dorit dintotdeauna să scriu și pentru copii. Mă interesează să scriu acele cărți pentru copii care îi pot bucura și pe adulți. Un soi de cititor cu vârstă universală mă ademenește. Scriu copilărindu-mă eu însămi, fără eforturi: dacă ai fost odată copil, rămâi pe viață, nu uiți, nu te desparți niciodată de cel care ai fost la 5 ani.

o vara cu isidor

Cine e Isidor?

Isidor sunt eu. Isidor e prietenul meu. Isidor e orice ființă care visează să fie liberă, să regăsească adevărata sa viață, adevăratul său sens. Isidor e viața, e literatura și e arta, la fel cum Isidor e un biet animal, cu toate ale lui. Putem să vedem în el toate astea la un loc. Dincolo de orice filosofie, condorul Isidor e un personaj-umbrelă care ne învață despre libertate și prietenie, despre granița ușor de topit dintre vârste. Și dintre specii.

Cum erai tu în gimnaziu, ce-ți plăcea, cum gândeai?

E unul dintre marile mele regrete, că nu ne putem vedea cum eram când eram mici. Putem doar să ne cufundăm în amintiri. Suntem, așadar, tare subiectivi. Eu îmi amintesc că eram capabilă de bucurii uriașe și de tristeți egale cu ele. Încropeam spectacole de teatru în spatele blocului. Păturica mea roz devenea cortină. Scriam în gând scenarii, scenete, piese. Le jucam, cu copiii de la bloc. Regizam. Cântam, chiuiam de răsuna cartierul. Mama, rotind în vreo oală în bucătăria de la etajul întâi, îmi spunea seara, când intram în casă: „Doar gura ta s-a auzit!”. Uluitor! Cum de-am devenit apoi atât de retrasă?

Îmi plăceau orele de română și de engleză. Citeam pe rupte, mai ales în vacanțe. Odată mama mi-a zis: „Mai ieși și tu afară, că te-ai făcut verde!”. Țin minte că m-am amuzat: deveneam extraterestru stând în casă și citind? Sau poate plantă?

timisoara doua bufnite 2

Din interacțiunea cu copiii care au venit la evenimentele legate de cartea ta, ce impresie ai, ce crezi că își doresc copiii de acum de la povești?

Cred, apropo de extratereștri, că toți copiii „din zilele noastre” nu sunt deloc niște extratereștri. Se tot spune că nu mai pot copiii fără tabletă și telefon și așa mai departe. Ei, zău? Eu am văzut copii care se înghesuie la măsuța cu cărți, după o lansare lungă, ca să ia autograf și să te îmbrățișeze și poate să facă și-un selfie cu tine (de ce nu?). I-am văzut punând zeci de întrebări despre o poveste pe care o citiseră atenți. Sigur, sunt foarte diferiți ei, între ei. Nu-s doi omuleți la fel. Unul ar vrea mai multă acțiune de la o poveste, altul ar vrea monstruleți, altul poate ar vrea o prințesă, un vampir sau un strop de absurd. Corul lor cântă pe o mulțime de voci – și asta e frumusețea. Pe mine m-a surprins foarte tare succesul avut cu O vară cu Isidor. Pentru că eu acolo n-am scris deloc pentru copii „cu tabletă și telefon”, am scris pentru oameni de peste 10 ani, despre niște teme universale: prietenia, libertatea, cu un strop de tristețe și un strop de umor. Am lucrat la carte cu speranța că o să trebuiască povestea cuiva. Și au apărut niște mii de cititori… Deci – ce-și doresc copiii acum? Să le spui cu adevărat o poveste. Să nu te prefaci. Să nu-ți schimonosești vocea. Să nu te adaptezi cu orice preț la așa-zisele mode. Să le vorbești „pe bune”. Să fii original. Să nu rescrii, să nu imiți, să scrii în acel fel unic al tău. Să ai încredere în istețimea și-n sensibilitatea celui care-ți va deveni cititor. Nu știu dacă e un răspuns. E ceea ce-am încercat să fac eu.

Ce fel de curs va fi atelierul nostru, pentru ce fel de copii e potrivit?

Cum ziceam, copiii sunt atât de diferiți. Eu la asta mă aștept, să văd niște caractere diferite, să aud niște voci diferite. Ei trebuie să vină cu poftă de citit și cu multă răbdare: o să avem lecturi, discuții și teme, câte două ore în fiecare sâmbătă și duminică, timp de patru săptămâni. Vor trebui să scrie sâmbătă în orele de atelier o temă mică, iar după atelierul de duminică vor avea o temă mai mare, ceva de scris până vinerea viitoare. Îi așteptăm la atelier pe copiii cu o oarecare înzestrare în direcția asta. Însă mai e un secret. Așa cum în presa scrisă există reporteri buni și redactori buni (reporterul e bun pe teren, miroase o poveste interesantă, culege informații, povestește, redactorul e cel cu talent la scris, la așternut corect pe hârtie, la rescris, la retușat), așa mă aștept să fie și în cazul copiilor: unii poate sunt buni povestitori, inventatori, dar încă nu cunosc răbdarea sau rigoarea așternutului pe hârtie. Și aici venim noi.

Care e partea atelierului pe care o aștepți cu cea mai mare nerăbdare?

Aștept să îi văd, să îi cunosc, în primul rând, iar apoi aștept ca la finalul celor patru săptămâni să pot pune alături, în cazul fiecărui copil sau adolescent, ce a scris în prima ședință, la tema „Cine sunt eu”, și ce a scris la ultima temă, când trebuie să construiască o poveste urmând toate sfaturile și trucurile învățate. O să tragem bilețele, o să dăm cu zarul, o să ne distrăm dar – important! – o să și tăcem scriind. O să curtăm imaginația, o să ne gândim mult și apoi o să ne punem degetele la treabă. Este o gimnastică pentru minte, trup și suflet.

Un mesaj pentru copiii care se gândesc să vină la atelier?

Dacă aveți imaginație, dacă vă plac poveștile, dacă vă place să citiți și dacă vreți să faceți primii pași într-ale scrisului alături de prieteni noi, într-un grup mic și inimos, veniți, cu curaj! Dacă vă sfiiți, vă spun un secret: și eu sunt timidă. O să fim între noi.

Ștefania Iorgoiu e profa atelierului de caligrafie pentru copii. I-am pus câteva întrebări de elucidare, dat fiind că avem înscrieri la o nouă ediție dedicată juniorilor caligrafi.

stefania iorgoiu

Ștefania Iorgoiu

Ștefania, cu ce te-ai ocupat tu până acum?

Am fost devotată educației aproape opt ani, fiind activă ca profesor în învățământul preșcolar/primar privat. În paralel am avut diverse curiozități artistice care m-au ajutat să țin un mic butic on line de fotografie și podoabe meșterite manual.

Cum a apărut pasiunea pentru caligrafie?

Pasiunea pentru caligrafie a apărut încă din copilărie, am fost un fel de scrib în școală, solicitat de profesori datorită scrisului de mână cursiv și lizibil, încă scriu exact ca în clasa I :)). Făcând iconografie, am fost atrasă de scrierea arhaică românească, după care am descoperit atelierul de caligrafie organizat de Revista de Povestiri, episod care mi-a dat un elan artistic grozav și un start pozitiv în direcția asta.

De ce te-ai gândit să îmbini predarea tradițională a caligrafiei cu activități de crafting la atelierul pentru copii?

Ambele direcții vin cu un plus de creativitate și dinamism menite să mențină activ interesul copiilor și să le provoace imaginația. E un mix sănătos pe care l-am testat prin prisma atelierelor de creație.

Ce preconcepții crezi că există în legătură cu caligrafia? De cât timp și de mai ce e nevoie ca să-și formeze copiii un scris de mână frumos?

Din păcate în școală nu mai există caligrafie ca și disciplină separată, de aici confuzia și asocierea cu orele de scriere, contactul celor mici cu procesul de învățare efectiv al literelor fiind în clasa I. Există de asemenea presiuni asupra lor cu privire la lizibilitate atât din partea părinților cât și din partea cadrelor didactice; când îi repeți copilului că scrie urât, cu siguranță nu va fi foarte motivat să depună interes în acest sens. De aceea e necesar să strigăm în direcția caligrafiei, caligrafia este arta scrierii și ar trebui privită ca proces. Un proces căruia îi acorzi timp suficient și antrenament. În plus, vine cu tot felul de instrumente atractive, foarte utile în formarea și îmbunătățirea scrisului de mână.

Am observat că la prima ședință ai făcut un fel de contract jucăuș cu copiii. Povestește-ne puțin despre asta și despre metoda ta de predare.

Da, semnat, asumat și respectat :)). La începutul atelierului am făcut un contract de grup în care ei au stabilit regulile de desfășurare ale cursului, o convenție de echipă care ne-a ajutat să ne construim relația și atmosfera de lucru; cu cât mai relaxantă și confortabilă pentru ei, cu atât mai benfic pentru învățare, pe această premisă s-ar baza și metoda mea de predare. În final se lasă cu antrenament de mușchi creativi.

Cum a fost pentru tine prima ediție a atelierului de caligrafie?

Un început pozitiv cu uși deschise în educația alternativă. A fost o provocare creativă pe care m-am bucurat să o duc la bun sfârșit.

Adina Rosetti ține la Academia Motanov atelierul de scriere creativă pentru copii între 10 și 16 ani. Poate știți deja că Adina e scriitoare și jurnalistă, a publicat la Curtea Veche un roman – Deadline (2010), o carte pentru copii – Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul (2014) și o carte de proză scurtă – De zece ori pe buze (2015).

Am întrebat-o una, alta aporopo de a patra ediție a atelierului, care începe toamna asta. Înscrierile sunt deschise. Detalii aici.

1. După trei ediţii de atelier de scriere creativă pentru copii şi o şcoală de vară secretă, ce s-a modificat în felul în care priveşti atelierul?
Am învăţat mai multe despre copii şi despre scris. Sincer, la început nu credeam nici eu că se poate scrie pe loc, având o temă dată… Mie mi-ar fi foarte greu să fac asta. Dar copiii mi-au arătat că se poate, că poţi să-ţi chemi creativitatea şi să te joci cu ea. Am învăţat să improvizez mult, pentru că nu toate exerciţiile se potrivesc oricărui grup de copii. Am mai învăţat şi că fiecare grup e diferit şi are dinamica lui proprie. Am învăţat şi că nu au răbdare să asculte prea mult lucruri pur teoretice şi că cel mai bine se învaţă ceva în joacă. Cel puţin la şcoala de vară „secretă” am renunţat de multe ori la notiţele cu care venisem de acasă şi am improvizat la faţa locului exerciţii şi idei noi, inspirate de ceea ce-şi doreau copiii.

2. Despre ce le place copiilor să scrie?
Cel mai mult le place să inventeze întâmplări fantastice. Să reinterpreteze basmele, aducând personajele în realitatea în care trăiesc ei (să vedeţi cum caută zmeii prinţese pe Zoozle, un portal magic de căutare copiat după Google). Le plac interviurile imaginare cu personajele lor preferate din filme şi cărţi. În scrierile băieţilor se strecoară aproape întotdeauna câte o sabie laser sau o maşinărie complicată (Insecto-Sopârlo-Maşina 9000). O fetiţă i-a luat un interviu fictiv scaunului nr. 13 din Ateneul Român…(ambele aici) Am avut şi scrisori de dragoste adresate felului de mâncare preferat (pizza) sau scenarii de film suprarealiste cu iepuraşi obezi.

3. Ce li se pare mai greu de învăţat?
Am încercat să predau nişte noţiuni de jurnalism narativ şi eseu personal şi aici mi se pare că ne-am împotmolit puţin. Ideea că nu trebuie să se abată de la realitate nu li s-a părut prea grozavă. Li se pare greu să scrie despre ei înşişi, pentru că li se pare că în imaginaţie se întâmplă întotdeauna lucruri mai … „amazing” (ca să-l citez pe un băieţel) decât în realitate.

scoala de vara de scriere creativa

4. Ce le place să citească? Cum reacţionează la temele celorlalţi?
Lecturile puştilor „din ziua de azi” sunt destul de diferite faţă de cele de pe „vremea noastră”. Mulţi dintre ei sunt entuziasmaţi de fantasy-uri şi SF. Am tot promis că o să mă apuc să citesc Stephen King ca să ţin pasul cu ei. Neil Gaiman, Roald Dahl şi Michael Ende se află pe lista autorilor pentru copii preferaţi. Harry Potter şi Hunger Games sunt în top în jurul vârstei de 12 ani. Dar am avut şi o fetiţă în clasa a şaptea care citea Nostalgia lui Cărtărescu şi poezii de Gellu Naum.

5. Care sunt momentele tale preferate din atelierele de până acum?
Mi-e greu să aleg nişte momente preferate. Întotdeauna ne distrăm şi râdem mult. Poate cumva momentul de final, în care copiii primesc revistele cu poveştile scrise de ei şi sunt extrem de mândri şi bucuroşi, îşi dau dedicaţii şi autografe şi în aer pluteşte o mare emoţie. Mi se pare frumos că leagă prietenii care pornesc de la dragostea pentru cărţi şi poveşti şi unii dintre ei continuă să ţină legătura şi după atelier.

Ioana Popescu are 17 ani și s-a jucat anul trecut cu atelierul de scriere creativă al Adinei Rosetti, la care avem înscrieri în perioada asta. Ne-am gândit să aflăm ce mai face și să o tragem de limbă, să vedem ce obținem. Am obținut mai multe povești și o poză cu brațe șahiste!

scriitor copil

Ioana, cum te-ar recunoaște un fluture care ar intra în clasa ta în pauză?

Probabil ar folosi una dintre bulinele de pe bluza/fusta/rochia mea ca și pistă de aterizare diafană. Însă dacă în vreo zi nu sunt îmbulinată, de obicei îmi exasperez prietenele cântând prea mult Lana del Rey.

Ce ar fi amuzant și neașteptat să cumpărați din fondul clasei și de ce ar fi o idee bună?

O idee bună la care ne-am gândit adesea ar fi să cumpărăm niște pături sau măcar niște perne, întrucât monotonia orelor asigură atmosfera propice somnului. Totuși, conștiința noastră, căreia îi place să pozeze în ipostaza de băbuță-propovăduitoare a regulilor de politețe, ne-a împiedicat din a comite asemenea delicvență morală. Am reușit însă să ne decidem asupra procurării unui automat de mâncare personal, achiziție ce a fost aprobată în mod surprinzător de directoare. Momentan, intervievăm posibilii bodyguarzi ce vor păzi automatul de alte clase înfometate.

Ce text din manualul de română ți-a plăcut mai mult până acum și de ce?

Fără pic de memorie îndoielnică, pot spune că cel mai frumos text pe care l-am citit într-un manual de română a fost în clasa a treia sau a patra, și anume „Prințul fericit” de Oscar Wilde. Deși fragmentată, puteai să-ți dai seama cât de tristă și duioasă era povestea, pe care mai apoi am citit-o în întregime. Este genul acela de povestioară care ilustrează într-un fel viața, condamnând egoismul și redând prietenia & iubirea „at its finest”, lăsându-ți inimioara infantilă să lăcrimeze melancolic… Ar trebui să se găsească la începutul fiecărui manual, propun eu emoționată.

Ce titluri ai pe raftul cu cărți preferate?

Tot ce am găsit în librării de Salinger, „Clopotul de sticlă” (Sylvia Plath), „Să nu mă părăsești” (Kazuo Ishiguro), „Portretul lui Dorian Grey” (Oscar Wilde), „Extrem de tare și incredibil de aproape” (Jonathan Safran Foer), „The perks of being a wallflower” (Stephen Chbosky), „Sinuciderea fecioarelor” (Jeffrey Eugenides), „Mândrie și prejudecată” (Jane Austen), „Eleganța ariciului” (Muriel Barbery) și „Cianură pentru un surâs” (Rodica Ojog-Brașoveanu).

Ai mai scris? Cum e starea în care începi să scrii, ce te îmbie?

Am mai scris, însă nu la fel de mult pe cât mi-ar plăcea, datorită lipsei mele impardonabile de determinare. În general, scriu pentru mine (niște chestii pseudo-memorialistice), iar uneori mai încep mici povestioare ce mai apoi zac indecise și neterminate în caietul de la curs, pe care-l țin aproape. Ceea ce mă „îmbie” la scris sunt diverse lucruri pe care le observ sau gânduri răzlețite pe care reușesc să le surprind; iar în funcție de natura lor, se proiectează și starea mea în momentul în care încep să scriu.

Ce ai învățat la atelierul de scriere creativă cu Adina?

La cursul Adinei am învățat în primul rând să îmi vină inspirația la cererea mea și cum Lady Gaga este răspunsul perfect în orice criză de imaginație. Am aflat de poveștile în șase cuvinte inițiate de Hemingway și de curentul artistico-revoltat al dadaismului care continuă să mă fascineze împreună cu poeziile lui Gellu Naum, peste care am dat la recomandarea Adinei. Am aruncat o privire curioasă într-ale scenaristicii și am învățat să creez un profil cuprinzător al personajului, fie el o banană artistă ce și-a pierdut părinții într-o salată de fructe.

adina rosetti copii

Antrenament de imaginație de la Motanov. Ce materie îți place cel mai puțin? Scrie-mi un scurt fragment/o scurtă povestire care să aibă ca personaj principal ceva din acea materie. (de exemplu, un electron, o mitocondrie, un plan înclinat, un Ștefan cel Mare, etc)

Deși nu îmi place să perpetuez opinia generală cum că noi, cei de la filologie, privim științele exacte ca pe niște hieroglife, trebuie să recunosc că atunci când profa scrie câte două table pe minut, am tendința să mă opresc bulversată și să accesez acele puține cunoștiințe de chimie împrăștiate prin scoarța cerebrală. Ochii mi se îngustează iar privirea îmi trece peste enervant-parfumata profesoară, lipindu-se de reacțiile confuzante de pe tablă, dezintegrându-le în mici particule, moment în care figura mi se înseninează pentru că îmi amintesc de acea poveste inițială de dragoste.

Se spune că odată un Nucleu și un Înveliș electronic pluteau îndrăgostiți în al lor vid, singura problemă fiind că orbitele lor nu se puteau intersecta. Cu toate astea, era clar că între ei exista chimie: înamorați, își trimiteau scrisori lungi, priveau apusul împreună din unghiuri diferite, ba chiar ascultau doar cu o cască ‘As time goes by’, suspinând visător în a lor singurătate împărțită. Însă, pe măsură ce se învărteau uitându-se unul la altul, cei doi deveneau triști că nu pot nici măcar de mână să se țină, de mâna lor magnetică…

„Mi-e frig”, spune Nucleu; „din ce în ce mai frig”. Alarmat și neștiind de ce, Înveliș observă cum Nucleu se distanțează pe zi ce trece. Și atunci, decide să facă un lucru nesăbuit și mult visat, întinzându-și brațele electronice într-o îmbrățișare tandră. Brusc, gravitația piere și, dintr-odată, hocus pocus, bubidi-babidi, se contopesc într-un ying și yang atomic spre marea lor fericire reactivă.

În poveste am impresia că mai apăreau și niște Ioni, unul negativ și altul pozitiv, iar relația celor doi devenea covalentă, dar nu-mi pot aduce bine aminte, pentru că Ilinca mă trezește din visare, întrebându-mă dacă am înțeles ceva.

Am avut interviu cu Robert, acum v-o prezentăm pe draga Diana (mai jos, în viziunea astistului Another Outsider), profa atelierului de benzi desenate.

Diana Necșulescu

Sursa: facebook Diana

Care sunt albumele/seriile tale preferate de BD și ce îți place mai mult la fiecare?

Citesc şi recitesc albumele BlackSad de astă iarnă, de când le-am descoperit, pentru atmosfera superbă de film noir combinată cu animaţie Disney pentru oameni mari (protagonist: un detectiv-motan foarte simpatic). The Collected Essex County al lui Jeff Lemire e un roman grafic genial, înduioşător şi bântuitor care ţese o serie de poveşti ilustrate-n tuşe dure de cerneală, prin orăşele minuscule din câmpia canadiană (cred că cea mai bună naraţiune din ce-am citit în ultima vreme). Ar mai fi Hellboy-ul lui Mignola pentru că-i atât de entertaining, Northlanders şi Unknown Soldier pentru grafică şi doza de real istoric pusă în poveşti şi Elabuga, romanul meu grafic preferat din România.

Sunt multe creatoare de BD în lume? Pare mai degrabă un univers masculin, și ca autori și ca public.

Universul ăsta e majoritar masculin dacă ne uităm la el cantitativ: sunt clar mai mulţi creatori decât creatoare. Dar printre explozii, bătălii epice între super-eroi şi peisaje post-apocaliptice răsar zeci de floricele. Aşa că da, există multe creatoare de BD, prolifice şi super-talentate. Uite, ca exemple ar fi extraordinarele Maria şi Ileana Surducan, care scot minunăţii pe bandă rulantă, Persepolis-ul lui Marjane Satrapi care-i best-seller internaţional, sau Laura Martin – cel mai mişto colorist de care ştiu. Plus, o grămadă de autoare de webcomicsuri faine. Şi apropo de public, cred că-i o chestiune de tematică aici. Prin şcoala generală devoram împreună cu prietenele mele seria W.I.T.C.H, un fel de Sailor Moon occidental, cu puştoaice, super-puteri şi universuri paralele. Săracii băieţi n-aveau nici o opţiune de BD la tarabă pe-atunci.

Ce te-a făcut să devii creatoare de BD?

Desenam eu de mult, dar pentru începutul în BD a fost după-amiaza când am citit Fahrenheit 451 al lui Ray Bradbury, varianta graphic novel, şi-am priceput ce putere fantastică pot avea o serie de ilustraţii care îţi spun o poveste. Ador la banda desenată cum două linii trase unde trebuie pot materializa cel mai improbabil univers, lăsându-ţi şi ţie loc de imaginat. Cum impactul unei pete de roşu schimbă complet atmosfera. Pentru că o foaie albă nu te limitează cu nimic, iar libertatea asta a desenului cuplată cu o poveste puternică poate naşte miracole. Pe scurt, răspunsul ar fi „magia”. 🙂

Faci parte din grupul Dezarticulat. Ce scopuri și planuri are dumnealui?

Dezarticulat e un teren de joacă pentru copii mari, unde ne-aducem ideile, creioanele şi planurile măreţe şi punem la cale poveşti în imagini. Am lucrat anul ăsta, într-o super echipă de 15 graficieni şi scenarişti, la 80 de pagini de bandă desenată pentru Lapsus, o antologie pe care de-abia aşteptăm să o vedem pe hârtie, şi mai avem un munte de idei şi scenarii care urmează să fie puse în cadre. Suntem un grup mare şi divers, iar colaborările între scenarişti şi desenatori dau naştere de fiecare dată la ecuaţii interesante. Plănuim să facem în continuare poveşti mişto, în bandă desenată, cărţi ilustrate şi, curând, animaţie.

Cum pot viitorii noștri cursanți să folosească mai departe ce învață la atelierul de BD?

Banda desenată te învaţă să vizualizezi în detaliu lumea pe care vrei să o pui pe hârtie. Şi după ce ai creat tot universul ei, te întreabă ce alegi să spui cititorului. Vom învăţa să spunem lucruri mari în desene mici, să găsim cel mai bun punct de vedere al fiecarei situaţii, să creăm impact năucitor printr-un cadru de detaliu cu un nasture zburând. Şi, pe viitor, chiar dacă nu vor face bandă desenată, cursanţii vor şti să exprime concis o idee într-un „cadru” sau mai multe de grafică şi text.

Dacă ai fi o supereroină (bine, ești), care ar fi superputerea ta și ce ai face cu ea?

Uite o super-putere inutilă, în spirit de primăvară: mi-ar plăcea să fac liliecii să înflorească oricând la un gest din deget, ca să bucure dimineţile bucureştenilor în miez de iarnă, în staţia de autobuz.

Robert este unul dintre coordonatorii atelierului nostru de benzi desenate, cu înscrieri deschise până pe 15 aprilie. L-am descusut un pic.

Robert Obert

Sursa: Facebook Robert

Ce albume BD/reviste/romane grafice ne recomanzi să citim din ce s-a publicat la noi și de ce?

Elabuga. Este cel mai curat album de bandă desenată, ca tehnică și ca subiect. Plus că autorul mi-e și prieten și știu mai multe.

Lucrezi la un roman grafic, Profeția urbană. De ce ai ales povestea asta, nu te lasă apocalipsa să dormi?

Profeția Urbană este povestea despre ce trăim. Nu mă lasă să trăiesc de atâta timp, încerc să definesc toată apăsarea din jur într-o formă vizuală coerentă.

Am văzut că faci crowdfunding pentru publicare. Ce crezi că îi va face pe oameni să doneze?

Crowdfundingul este singura variantă ca autorii independenți ca mine să publice și să păstreze drepturile. E o poveste despre societate și identitate, cred că oamenii vor dona pentru că le place ideea de identificare și de autoconștientizare, așa cum povestea va stimula.

Ai mai fost prof, ce le-ai predat copiilor și cum a fost experiența asta?

Am predat desen pentru copii de 7-8 ani. Experiența a fost senzațională, copiii sunt absolut fabuloși ca stare și ca energie. Pe de altă parte, trebuie să fii un bun manager de timp și să-i faci pe ei să definească lucrurile după coordonatele tale. Trebuie să impui respect și să stabilești o relație de „unchiu ăla de treabă care se supără dacă nu facem și lucruri serioase, chiar dacă ne jucăm”. E manipulare afectivă, dincolo de pragmatic. E foarte mișto dar și foarte greu de controlat.

Cum îți imaginezi că ar fi un prof supererou, care ar putea să schimbe învățământul din România?

Un prof super erou ar fi unul care ar salva copiii de la îndobitocire. Super puterea lui ar fi despre joacă în sens util. Foarte puțini profi sunt super eroi, copiii se feresc de oamenii mari care le restricționează imaginația. Dacă poți să-i stimulezi și să-i faci să te respecte, ești un super erou.

Interviul a fost realizat pe mail, de Simina Diaconu, iar în rolul lui Arthur a fost Diana Georgescu, redactor-șef la Editura Arthur. Cum am inclus câteva cărți de la ei în bibliografia atelierului de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti, am fost curioși să aflăm mai multe. Mulțumim, Diana!

Diana Georgescu, editura Arthur

Diana Georgescu

Care e politica editorială a editurii Arthur? Care sunt colecțiile, cum selectați cărțile și autorii?

Prin cărţile pe care le publicăm, vrem să le oferim tinerilor literatură de calitate. Avem cărţi pentru cititorii mici (7 – 10 ani), cărţi pentru cei mai avansaţi (11 – 12 ani) şi cărţi pentru adolescenţi, tipărite sub imprintul YoungArt. Asta e o împărţire formală, dar noi încercăm să facem în aşa fel încât cărţile pe care le alegem să fie acelea pe care le poţi citi la 7 şi la 100 de ani. Aşadar, publicăm clasici ca Jules Verne, Mark Twain, Lewis Carroll sau Jonathan Swift, clasici contemporani ca Michael Ende sau Roald Dahl, scriitori care s-au impus în literatura lumii ca Neil Gaiman, Norton Juster sau Louis Sachar. Încercările noastre se îndreaptă şi spre descoperirea unor autori contemporani mai puţin cunoscuţi publicului larg, cum ar fi Tove Jansson, o scriitoare finlandeză de limbă suedeză.

Suntem foarte atenţi în alegerea titlurilor, dar avem foarte mare grijă ca traducerile să fie bune şi să le oferim copiilor cărţi în condiţii grafice de calitate.

Un alt obiectiv foarte important este acela de a crea proiecte originale. Astfel de proiecte sunt: Unde fugim de-acasă de Marin Sorescu, Cel mai mare Gulliver de Gellu Naum, ediţii minunat ilustrate de Ágnes Keszeg, respectiv de Irina Dobrescu. Irina Dobrescu este de asemenea ilustratoarea cărţilor din colecţia Cărţile mele.

Cel mai mare Gulliver - Irina Dobrescu

Cel mai mare Gulliver – ilustrație de Irina Dobrescu

Cum alegeți subiectele cărților colective, cum e Cui i-e frică de computer? Așa, ca subiect, mi se pare mai degrabă potrivit bunicilor decât copiilor, cum ați ajuns la ideea că le e teamă copiilor de calculator?

În urmă cu câţiva ani, încercând să conturăm o colecţie de literatură pentru copii, am constatat că în ceea ce priveşte literatura română contemporană nu avem multe variante. La noi nu s-a scris şi deocamdată nu se scrie prea mult pentru copii. Ne-am gândit atunci să facem cumva să-i atragem pe scriitorii „pentru oameni mari”, să-i convingem să intre în jocul nostru. Astfel, în 2009, la iniţiativa doamnei Florentina Sâmihăian, s-a născut colecţia Cărţile mele. Prima temă pe care le-am propus-o scriitorilor a fost lectura. A le propune copiilor de azi un astfel de subiect poate părea riscant, prea te duce cu gândul la şcoală şi la acele veşnice îndemnuri ale părinţilor şi profesorilor „Mai pune şi tu mâna pe-o carte”.  Însă aveam un as în mânecă. Ne-am bazat pe talentul, inteligenţa şi pe umorul celor pe care i-am invitat să scrie. Şi credem că am reuşit să le oferim tinerilor cititori o carte care le-a stârnit cu adevărat interesul. Probabil că şi numele volumului – Care-i faza cu cititul?  –  a contribuit mult la succesul cărţii. Am primit şi critici pentru că am adoptat limbajul adolescenţilor într-un titlu de carte, dar faptul că în felul acesta i-am făcut curioşi pe tinerii cititori poate că ne absolvă de vină. Au urmat Ce poţi face cu două cuvinte şi Cui i-e frică de computer?

În legătură cu titlul celui de-al treilea volum al colecţiei – da, aveţi dreptate, pare mai degrabă potrivit bunicilor. Pentru a vă răspunde la această întrebare, trebuie să revin la povestea seriei. Începând cu volumul al II-lea, Ce poţi face cu două cuvinte, am început să-i implicăm pe tinerii cititori în crearea volumului scris de cei mari (de pildă, propunerea cuvintelor de la care vor porni textele şi apoi votarea lor), dar mai ales le-am oferit şansa de a avea o carte a lor pornind de la aceeaşi temă. Am creat astfel seria Juniorii, fiecare carte fiind un răspuns al celor mici la cartea celor mari. Titlul de lucru al cărţii despre computere era iniţial Supertehnologii şi invitaţia pe care le-am lansat-o autorilor era de a scrie despre relaţia lor cu noile tehnologii. La final, am constatat că relaţia multor scriitori cu tehnologia e de teamă, de multe ori jucată, şi totuşi teamă, de nostalgie pentru calmul de dinainte de computer, dar şi de admiraţie pentru un lucru frumos, dar de neînţeles. Cu atât mai interesant va fi răspunsul pe care tinerii cititori deveniţi scriitori îl vor da în volumul lor acestei întrebări.

Pare că aveți o comunitate de părinți și copii pe care îi implicați în tot felul de activități. Ce faceți împreună cu această comunitate?

Aşa cum spunem mai sus, lucrăm foarte mult cu copiii, încercăm să aflăm ce le place, dar şi să-i atragem să citească literatură de calitate.

Ne vedem adesea la lansări sau organizăm întâlniri pentru a afla ce ar vrea să citească, ce le-a plăcut şi ce nu din cărţile pe care le-am publicat. Unul dintre prilejurile de întâlnire cu cititorii noştri este şi tabăra pe care o organizăm în fiecare vară la Sinaia pentru finaliştii concursului „Locuieşte în poveste!”  – concurs organizat în vederea creării volumelor junioare ale colecţiei Cărţile mele. În tabără sunt invitaţi scriitori şi ilustratori care-i vor ajuta pe tinerii artişti să-şi definitiveze creaţiile pentru volumul care va fi tipărit.

Unde fugim de-acasă - ilustrație de Agnes Keszeg

Unde fugim de-acasă – ilustrație de Agnes Keszeg

Povestește-ne puțin despre trofeul Arthur. De ce există, ce ați învățat din edițiile de până acum.

Trofeul Arthur e o continuare firească a drumului pe care am început să-l străbatem de câţiva ani, când am pornit colecţia de literatură pentru copii. Pentru că autorii români nu păreau a fi foarte atraşi de ideea de a scrie literatură pentru copii, Editura Arthur s-a hotărât să încerce să-i convingă să scrie. Începând cu anul 2012, organizăm în fiecare an un concurs adresat celor care au scris sau vor să scrie pentru copii şi adolescenţi.

La concurs se poate înscrie oricine a scris sau vrea să scrie pentru tineri, singura condiţie fiind ca textele prezentate să nu fi fost publicate.

La prima ediţie a concursului, câştigător a fost volumul Reciclopedia de poveşti cu rimă şi fără tâlc de Florin Bican. Cartea cuprinde trei parodii în versuri ale unor texte celebre: Povestea lui Harap-Alb, Muma lui Ştefan cel Mare şi Rică nu ştia să zică şi a fost publicată în 2013 la Editura Arthur, într-o  ediţie excelent ilustrată de artistul Matei Branea.

La ediţia a doua a concursului, câştigător a fost romanul O istorie recentă a Ţării Vampirilor. Cartea pricoliciului de Adina Popescu, volum care va apărea în această vară la Bookfest.

Din păcate, după două ediţii ale concursului, nu putem spune că avem în vedere multe cărţi pe care să le publicăm. Deşi primim sute de manuscrise, foarte puţine corespund cerinţelor noastre. Unele sunt bine scrise, dar nu se adresează copiilor, altele nu sunt structurate etc.

Chiar dacă la noi persistă încă ideea că a scrie pentru copii nu e un lucru serios, credem că încetul cu încetul scriitorii vor găsi răgazul să li se adreseze şi celor mai mici.

Reciclopedia - ilustrație de Matei Branea

Reciclopedia – ilustrație de Matei Branea

Ce credeți voi că îi împiedică pe copii și adolescenți să citească, în vremurile astea?

La această întrebare sunt câteva răspunsuri pe care le ştie toată lumea: sunt mult prea multe alte lucruri pe care le pot face; în plus, nivelul la care a ajuns educaţia la noi e foarte scăzut, tinerii nu au modele viabile. Şi o greşeală e şi felul în care copiii sunt împinşi spre lectură de către unii părinţi şi profesori. Îndemnuri de tipul „Mai bine ai lua o carte în mână decât să pierzi vremea la calculator” mai degrabă îi îndepărtează de cărţi, pe care încep să le vadă ca pe o invazie a şcolii în intimitatea lor. Un rol esenţial în apropierea sau îndepărtarea elevilor de literatură îl au profesorii. Dacă ei ştiu să-i facă pe elevi să iubească literatura, dacă ştiu să-i atragă, nu mai e nevoie de prea mult, doar de o subtilă orientare a lecturii. Însă dacă profesorul formalizează prea mult, „analizează” textul din manual după metode standardizate, va reuşi să-şi facă elevii nu numai să fie nerăbdători să scape de ora de română, dar şi să ofteze disperaţi la auzul termenului „lectură”.

Pe de altă parte, s-ar putea spune că tinerii din ziua de astăzi citesc mai mult decât oricând. Iată ce spune Charlie Joe Jackson, protagonistul romanului Cum să faci să NU citești de Tommy Greenwald (Editura Arthur, 2014):

Dacă cineva – să zicem, un părinte – ţipă la voi pentru că nu citiţi, arătaţi-i că citiţi, de fapt, multe lucruri: 1. Site-uri, 2. Mesaje, 3. SMS-uri, 4. Instrucţiuni de la jocurile video, 5. Scorurile de la meciuri, 6. Meniuri, 7. Ghiduri TV, 8. Ce scrie pe cutiile de cereale, 9. Ce scrie pe tricouri, 10. Ofertele de la supermarket, 11. Semnele de circulaţie.

Îți vine destul de greu să nu-i dai dreptate lui Charlie, pentru că, într-adevăr, copiii citesc multe… lucruri, dar sunt un pic derutaţi în faţa cărţilor, al căror format diferă destul de mult de fereastra de Messenger, cu forma ei prietenoasă.

Ce aduce bun cititul în dezvoltarea copiilor?

Chiar dacă pare că în ziua de azi e bine să ai o perspectivă pragmatică asupra lumii şi că literatura te-ar putea împiedica să ţi-o formezi, lucrurile nu stau deloc aşa. Navigarea pe internet, de pildă, îţi poate aduce deodată mai multe informaţii decât cititul unui volum de literatură, dar o carte îţi aduce un univers coerent. Nimeni nu-şi propune să formeze o societate de intelectuali sau de poeţi, însă pentru orice ai face în viaţă, a avea cunoştinţe din diferite domenii te ajută în primul rând să te înţelegi pe tine însuţi, apoi pe ceilalţi, te ajută să faci legături şi să înţelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău.

Care sunt cărțile din catalogul vostru pe care le-ați recomanda ca prime lecturi care să le trezească micuților pofta de citit?

Încă nu avem prea multe cărţi pentru „primele lecturi”, ne pregătim să-i invităm la Bookfest pe cei mai mici să descopere cele mai frumoase albume create pentru copii. Unul dintre titlurile pe care le pregătim pentru acest târg este Regele tuturor sălbăticiunilor de Maurice Sendak, un clasic al literaturii pentru copii.

Pentru cei care deja citesc singuri, avem însă foarte multe cărţi frumoase, de care cei mici s-ar putea îndrăgosti: Ursuleţul Winnie Puh de A. A. Milne, Aventurile lui Peter Iepuraşul de Beatrix Potter, Povestea unchiului Shelby despre Lafcadio, leul care nu s-a lăsat păgubaş de Shel Silverstein, Cometă în Momilandia şi Aventuri în Momilandia (BD) de Tove Jansson, cărţile lui Roald DahlMatilda, Charlie şi fabrica de ciocolată ş.a.